Găeştiul în memorii. Amintirile unui uituc

COPERTA LECTURI...GAESTIUL IN MEMORII

După ce a fost zugrăvit în câteva texte din „Amintirile” lui Şerban Cioculescu, apărute la Editura Eminescu în 1973, Găeştiul interbelic este evocat de fiul acestuia, Barbu, autor al unui prim volum de memorii (din patru proiectate), intitulat „Amintirile unui uituc. Exerciţii de memorialistică”, apărut la Editura Bibliotheca din Târgovişte la finele anului trecut. Ar fi de menţionat că acest prim volum de memorii a fost publicat iniţial, episod cu episod, în revista de cultură găeşteano-târgovişteană „Litere”, din februarie 2010 până în momentul apariţiei cărţii, care duce amintirile până la 30 decembrie 1947, mai exact, până în noaptea abdicării Regelui Mihai – actul de instaurare al altei nopţi, cea comunistă.
Fiu al criticului literar Şerban Cioculescu, viitor profesor universitar şi academician, din 1921 profesor de franceză şi, o perioadă, director la liceul din Găeşti, Barbu Cioculescu s-a născut în ziua de 10 august 1927 la Paris, unde tatăl (împreună cu soţia, şi ea profesoară în Găeşti) se afla în vederea susţinerii unui doctorat la Sorbona (pe care îl va trece, însă, în 1945, în România). Copil fascinat de biblioteca părintească, precoce cititor şi chiar precoce poet, prozator, critic şi istoric literar, eseist, publicist, uituc cu prodigioasă memorie, dăruit de soartă cu o viaţă lungă, dar, mai ales, cu o minte limpede, scăpărătoare şi mobilă, cu harul vorbei de duh, dl Barbu Cioculescu ne dăruieşte cu aceste memorii nu doar o nepreţuită imagine a lumii prin care a trecut şi a formării sale, nu doar portrete ale unor mari scriitori şi aspecte ale atmosferei literare interbelice, dar şi o preţioasă imagine a oraşului nostru, în care a copilărit şi chiar a urmat clasa întâi.
Era firesc, deci, ca primele amintiri să fie legate de acest oraş. Câteva episoade ale cărţii încheagă un mic roman sau, mai curând, un poem al al descoperirii şi al primei asumări a lumii şi a existenţei, cu târgul Găeştiului, când plin de pulbere, când noroios, spaţiu deschis oferind copilului primele experienţe ale cunoaşterii. Memoria e vie şi, totdată, măsurat înduioşată, scrutarea e din prezent, din perspectiva octogenarului, iar acest perpetuu glissando între timpul trăirii şi cel al retrăirii dă farmec acestor exerciţii memorialistice. În orice caz, imaginea Găeştiului, târgul în care trăiesc, pentru o vreme, doi tineri (Şerban Cioculescu şi Vladimir Streinu) cu aspiraţii intelectuale şi literare înalte, care vor ajunge importante personalităţi, o completează în chip fericit şi oarecum dintr-o altă perspectivă, cu ceva mai mult ataşament şi mai multă nostalgie si căldură sufletească, pe cea din „Amintirile” tatălui, mai exactă, dar şi mai rece. Memoria funcţionează, desigur, selectiv, readucând în lumină acele imagini şi evenimente importante pentru „luarea în posesie a propriului eu”: vechea clădire a liceului (unde astăzi se află Grupul Şcolar Agricol), clădirea cea nouă, în construcţie, recreaţia mare şi chipul mamei, atelierul de tâmplărie de la subsol, chipul secretarului Aron, un soi de întruchipare a blândeţii, o vârstă aproape paradisiacă, fără umbră de suferinţă. Apoi „Casa Murineanu”, curtea vastă, explorată în cercuri tot mai largi, triumful întârziat al cuvântului, curtea familiei Streinu (casa, demolată acum câţiva ani, se afla aproape de gară), mica Ussy, viitoarea actriţă Ileana Iordache-Streinu şi, peste toate, reflecţia din prezent, integratoare.
 Din acest tip de rememorare, care lasă liber gândul să zboare peste ani şi decenii şi să apropie imagini şi întâmplări depărtate, dezvăluindu-le înţelesul, ies uneori pagini memorabile, precum acest veritabil poem al dialogului vârstelor – biologice, sufleteşti şi intelectuale: „La Găeşti era o staţie importantă de preparare a tutunurilor, locul mi-a făcut cea mai vie impresie, pe la cinci ani. Era un depozit, cu maldăre de foi de tutun, de toate nuanţele, puse la soare, la uscat, un loc cu magazii, iar în mijloc locuinţa directorului, inginerul Munteanu. Plină de farmec şi mister îmi apărea casa, un parter larg, cu terase, cu bazin de apă şi jedouri, cu un leagăn vopsit în alb, în culoarea casei. În leagănul cu mişcare înceată se legăna Nyussi, fiica inginerului, de vârsta mea. De o nativă feminitate, nu mi-a acordat nici cea mai mică atenţie, înainte de a intra în iatac, în neatinsa-i blondeţe. Cum să nu rămâi nemângâiat? Mi-a scris o scrisoare, în care rememora ceasul întâlnirii, cu şapte decenii mai târziu. Cu o poză. Eternul feminin, luxul, cu ceva în plus, pe care Augustin Meaulnes îl primise în piept. Chemarea misterului, perceput ca fericire?”.
Ce-ar mai fi de adăugat? Poate doar ceva pe care memorialistul îl bănuieşte, dar nu-l ştie precis: nimic din ceea ce descrie aici nu mai există; nici casa directorului, nici tutunul, nici anexele. Doar o treime din zidurile în ruină ale marelui depozit, năruindu-se lent, nu sub acţiunea unor buldozere deschizătoare de drumuri noi, ci a vremii care le închide pentru totdeauna pe cele vechi…

[Fragment dintr-un text mai amplu]

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s