Găeştiul în memorii. Amintirile unui uituc

COPERTA LECTURI...GAESTIUL IN MEMORII

După ce a fost zugrăvit în câteva texte din „Amintirile” lui Şerban Cioculescu, apărute la Editura Eminescu în 1973, Găeştiul interbelic este evocat de fiul acestuia, Barbu, autor al unui prim volum de memorii (din patru proiectate), intitulat „Amintirile unui uituc. Exerciţii de memorialistică”, apărut la Editura Bibliotheca din Târgovişte la finele anului trecut. Ar fi de menţionat că acest prim volum de memorii a fost publicat iniţial, episod cu episod, în revista de cultură găeşteano-târgovişteană „Litere”, din februarie 2010 până în momentul apariţiei cărţii, care duce amintirile până la 30 decembrie 1947, mai exact, până în noaptea abdicării Regelui Mihai – actul de instaurare al altei nopţi, cea comunistă.
Fiu al criticului literar Şerban Cioculescu, viitor profesor universitar şi academician, din 1921 profesor de franceză şi, o perioadă, director la liceul din Găeşti, Barbu Cioculescu s-a născut în ziua de 10 august 1927 la Paris, unde tatăl (împreună cu soţia, şi ea profesoară în Găeşti) se afla în vederea susţinerii unui doctorat la Sorbona (pe care îl va trece, însă, în 1945, în România). Copil fascinat de biblioteca părintească, precoce cititor şi chiar precoce poet, prozator, critic şi istoric literar, eseist, publicist, uituc cu prodigioasă memorie, dăruit de soartă cu o viaţă lungă, dar, mai ales, cu o minte limpede, scăpărătoare şi mobilă, cu harul vorbei de duh, dl Barbu Cioculescu ne dăruieşte cu aceste memorii nu doar o nepreţuită imagine a lumii prin care a trecut şi a formării sale, nu doar portrete ale unor mari scriitori şi aspecte ale atmosferei literare interbelice, dar şi o preţioasă imagine a oraşului nostru, în care a copilărit şi chiar a urmat clasa întâi.
Era firesc, deci, ca primele amintiri să fie legate de acest oraş. Câteva episoade ale cărţii încheagă un mic roman sau, mai curând, un poem al al descoperirii şi al primei asumări a lumii şi a existenţei, cu târgul Găeştiului, când plin de pulbere, când noroios, spaţiu deschis oferind copilului primele experienţe ale cunoaşterii. Memoria e vie şi, totdată, măsurat înduioşată, scrutarea e din prezent, din perspectiva octogenarului, iar acest perpetuu glissando între timpul trăirii şi cel al retrăirii dă farmec acestor exerciţii memorialistice. În orice caz, imaginea Găeştiului, târgul în care trăiesc, pentru o vreme, doi tineri (Şerban Cioculescu şi Vladimir Streinu) cu aspiraţii intelectuale şi literare înalte, care vor ajunge importante personalităţi, o completează în chip fericit şi oarecum dintr-o altă perspectivă, cu ceva mai mult ataşament şi mai multă nostalgie si căldură sufletească, pe cea din „Amintirile” tatălui, mai exactă, dar şi mai rece. Memoria funcţionează, desigur, selectiv, readucând în lumină acele imagini şi evenimente importante pentru „luarea în posesie a propriului eu”: vechea clădire a liceului (unde astăzi se află Grupul Şcolar Agricol), clădirea cea nouă, în construcţie, recreaţia mare şi chipul mamei, atelierul de tâmplărie de la subsol, chipul secretarului Aron, un soi de întruchipare a blândeţii, o vârstă aproape paradisiacă, fără umbră de suferinţă. Apoi „Casa Murineanu”, curtea vastă, explorată în cercuri tot mai largi, triumful întârziat al cuvântului, curtea familiei Streinu (casa, demolată acum câţiva ani, se afla aproape de gară), mica Ussy, viitoarea actriţă Ileana Iordache-Streinu şi, peste toate, reflecţia din prezent, integratoare.
 Din acest tip de rememorare, care lasă liber gândul să zboare peste ani şi decenii şi să apropie imagini şi întâmplări depărtate, dezvăluindu-le înţelesul, ies uneori pagini memorabile, precum acest veritabil poem al dialogului vârstelor – biologice, sufleteşti şi intelectuale: „La Găeşti era o staţie importantă de preparare a tutunurilor, locul mi-a făcut cea mai vie impresie, pe la cinci ani. Era un depozit, cu maldăre de foi de tutun, de toate nuanţele, puse la soare, la uscat, un loc cu magazii, iar în mijloc locuinţa directorului, inginerul Munteanu. Plină de farmec şi mister îmi apărea casa, un parter larg, cu terase, cu bazin de apă şi jedouri, cu un leagăn vopsit în alb, în culoarea casei. În leagănul cu mişcare înceată se legăna Nyussi, fiica inginerului, de vârsta mea. De o nativă feminitate, nu mi-a acordat nici cea mai mică atenţie, înainte de a intra în iatac, în neatinsa-i blondeţe. Cum să nu rămâi nemângâiat? Mi-a scris o scrisoare, în care rememora ceasul întâlnirii, cu şapte decenii mai târziu. Cu o poză. Eternul feminin, luxul, cu ceva în plus, pe care Augustin Meaulnes îl primise în piept. Chemarea misterului, perceput ca fericire?”.
Ce-ar mai fi de adăugat? Poate doar ceva pe care memorialistul îl bănuieşte, dar nu-l ştie precis: nimic din ceea ce descrie aici nu mai există; nici casa directorului, nici tutunul, nici anexele. Doar o treime din zidurile în ruină ale marelui depozit, năruindu-se lent, nu sub acţiunea unor buldozere deschizătoare de drumuri noi, ci a vremii care le închide pentru totdeauna pe cele vechi…

[Fragment dintr-un text mai amplu]

Ţară de artişti

Un material apărut în cotidianul „Adevărul”, sub semnătura unor băieţi pe nume Cristian Delcea şi Mihai Voinea, face valuri pe internet. Intitulat „Kitsch şi impostură în Uniunea Scriitorilor din România. Literatura care-ţi întoarce stomacul pe dos”, amplul articol are intertitluri ce se vor incitante şi include şi un text care, într-adevăr, îţi cam întoarce mâncarea înapoi, anume un text scatofil, semnat de un oarecare poet, care e şi membru US.
De la o poştă se vede că articolul e cu o bine ţintită adresă, iar adresa e preşedintele breslei scriitoriceşti din România, criticul Nicolae Manolescu, care ar cam dori încă un mandat. Umblând (prin intermediul Consiliului Director, desigur), în acest scop, pe la Statutul US, tot sub oblăduirea domniei sale modificat (căci, în forma sa anterioară, acesta nu limita numărul de mandate).
Între cele câteva chestiuni pe care le ridică cei doi semnatari mai mult sau mai puţin teleghidaţi, bazându-se adesea pe simple prezumţii, cea pe care se pedalează insistent este a scriitorilor care, conform Legii 8/ 2006, primesc un adaos la pensie. Doar că îndârjirea cu care discută această chestiune e cam suspectă, de vreme ce tot autorii spun, la un moment dat, că ar fi 10.600 de beneficiari ai acestei legi, dintre care doar 600 ar fi scriitori.
Păi dacă lucrurile stau astfel, e obligatoriu să ne întrebăm cine sunt ceilalţi – pictori, sculptori, actori, arhitecţi…şi mai cine? – că parcă 10.000 ar fi cam multicei!
Deşi acest calcul cam pune la îndoială spusele aşa de acide din „Adevărul” cu privire la scriitori, fac precizarea că, încă din anul 2009, eu am luat în discuţie chestiunea. Aflând ulterior, dintr-o scrisoare primită la redacţia revistei „Litere”, ca ea se discutase şi la Uniunea Scriitorilor (doar că fără vreo consecinţă sesizabilă).
 Altminteri, că în Uniunea Scriitorilor sunt şi persoane care nu prea au această calitate, că unii reprezintă, după moda europeana, orientarea noii pornografii, ca sunt şi impostori, sunt de acord! Dar unde nu sunt? Sunt (şi nu puţini) chiar şi la „Adevărul” (cu capul spart)! Încât îmi vine să intreb: Ce-avuserăţi, măi băieţi, cu amărâţii de scriitori?! Aveţi idee că unii dintre beneficiarii Legii 8/ 2006 au pensii de muritori de foame?Doar că eu ştiu că ei nu cu scriitorii au ce au, ci cu cel care se află în fruntea breslei acestora!
De aceea (cu alte cuvinte, pentru că nu voi să par un susţinător al acestuia) mă opresc aici, dând mai jos articolul „Ţară de artişti” din 2009, care mi se pare a nu-şi fi pierdut actualitatea.

Urmărind dezbaterile provocate de fostul prim-ministru cu privire la noua lege a pensiilor, am aflat cu surprindere că în România s-ar acorda în prezent optzeci şi cinci de mii de adaosuri la pensie pentru „creatori”. Surprinderea mea n-a fost totală (deşi jurnalele şi comentatorii înmulţesc, de obicei, cifrele cu zece, ca să năucească mai eficient populaţia!), întrucât nu trăiesc pe sub pământ, aşa încât mai aflu câte ceva din ceea ce guvernanţii şi administratorii noştri, interesaţi de cu totul alte probleme decât cele pentru care au fost învestiţi, ignoră cu desăvârşire. Şi totuşi, informaţia e bulversantă.
Ne amintim foarte bine că, în urma unor dificile demersuri, a fost aprobată în Parlamentul României Legea nr.8/2006, vizând pensionarii din sistemul public care sunt membri ai uniunilor de creatori legal constituite. Normele metodologice privind aplicarea legii prevăd că “prin «uniuni de creatori» se înţelege persoanele juridice române de drept privat, fără scop patrimonial, din domeniul creaţiei muzicale, interpretative, cinematografice, literare, arhitecturale, teatrale şi al artelor plastice”.
Toate bune şi frumoase, mai ales că între categoriile vizate au încăput şi bieţii scriitori (dar nu şi nefericiţii jurnalişti). Numai că există în înşiruirea de termeni cu pricina unul care a deturnat, după opinia mea, legea de la intenţia ei iniţială şi a făcut ca numărul prezumat al beneficiarilor, care n-ar fi trebuit să depăşească nicicum cinci mii de persoane, să fie puternic infirmat de realitate.
Care ar fi deci “uniunea de creatori” care a dus la situaţia pe care-o constatăm în prezent? Păi e limpede: cea de tip “interpretativ”; sau cele, pentru că sunt, în mod sigur, mai multe. Mai ales că la noi fiecare om a interpretat sau interpretează câte ceva: avem corişti care au interpretat cu sârg “Republică, măreaţă vatră”, iar acum sunt la pensie. Avem dansatori, avem membri ai brigăzilor de agitaţie de odinioară, interpreţi de toate nivelurile de muzică populară şi uşoară, manelişti, recitatori, membri ai formaţiilor teatrale de amatori, în fond, toţi cei care au avut sau au o oarecare tangenţă cu activitatea din căminele culturale şi din casele de cultură. Între aceştia vor fi introduşi, până la urmă, pe baza unei adeverinţe, şi spectatorii, pentru că, în fond, şi ei interpretează un rol. Cu atât mai mult cu cât unii au fost cândva (şi poate mai sunt) iscusiţi “ciripitori”. Aşa s-a născut, bunăoară, “Uniunea de Creaţie Interpretativă a Muzicienilor din România” (www.ucimr.ro), unde toţi cei amintiţi mai sus, dar probabil şi mulţi simpli cetăţeni de pe stradă, au devenit membri şi, dacă au vârsta şi statutul, beneficiari ai legii de care e vorba aici. “Uniunea” respectivă are “puncte de lucru” (probabil pentru racolarea de persoane) în Bucureşti şi în principalele zone ale ţării şi a dus, alături de altele, pe care eu nu le cunosc, la situaţia din prezent, când am avea 85 000 de “creatori” pensionari. Ceea ce înseamnă, socotindu-i şi pe cei care nu sunt pensionari, pe puţin o jumătate de milion de artişti vrednici de a fi consideraţi consacraţi, cu toate frumoasele consecinţe legale. Pentru mine, însă, afacerea are miros penal.
S-a întâmplat cu Legea 8/ 2006 ceea ce s-a întâmplat cu o lege de acum vreo cincisprezece ani privind acordarea unui spor înscris, după gradul de izolare al localităţii, între 5 şi 80 la sută din salariul de bază profesorilor care au „reşedinţa sau domiciliul” în zone rurale. Brusc, mai toţi dascălii din oraşe şi-au stabilit reşedinţa pe la te miri cine, în sate bătute de Dumnezeu (metodă preluată mai încoace în cazul examenului de obţinere a permisului de conducere auto la Piteşti). Abia după vreo trei ani, Parlamentul a reformulat un articol din lege şi a îndreptat lucrurile. Ceea ce cred că ar trebui făcut şi acum, doar că uniunile de creaţie curate la suflet (între care vreau să includ şi Uniunea Scriitorilor) ar trebui să ia atitudine. Pentru că altminteri se va întâmpla ceea ce se întâmplă la noi: va fi aruncat la canal, împreună cu apa din albie, şi bietul prunc. [„Litere”, nr. 10 (115), oct. 2009]

SPIRIDON POPESCU – Doamne, dacă-mi eşti prieten…

Imagini-cu-cai-6

 

Doamne, dacă-mi eşti prieten,
Cum te lauzi la toti sfinţii,
Dă-i în scris poruncă morţii
Să-mi ia calul, nu parinţii!

Doamne, dacă-mi eşti prieten,
N-asculta de toţi zurliii,
Dă-i în scris poruncă morţii
Să-mi ia calul, nu copiii!

Doamne, dacă-mi eşti prieten,
Nu-mi mai otrăvi ursita,
Dă-i in scris poruncă morţii
Să-mi ia calul, nu iubita!

Doamne, dacă-mi eşti prieten,
Cum susţii în gura mare,
Moaie-ţi tocul în cerneală
Şi-nainte de culcare

Dă-i în scris poruncă morţii,
Când şi-o ascuţi pumnalul,
Să-l înfigă-n mine, Doamne,
 Şi să lase-n viaţă calul!