Într-o gară mică

Gările au fost, multă vreme, principalele porţi ale marilor oraşe. Dar şi ale târgurilor  provinciale, glodoase ori prăfuite. Trecerea unui tren printr-o gară mică provoca nostalgii, deschidea sufletele către depărtări şi hrănea visuri de evadare dintr-un orizont sufocant către un altul, deschis şi cuprinzător. Într-o astfel de gară vedem coborând, într-o seară, dintr-un accelerat cu ferestrele luminate, într-un orăşel anonim, o misterioasă femeie, aducând nu doar vraja frumuseţii, dar şi pe cea a unei alte lumi în viaţa unui tânăr profesor-astronom, care descoperise o nouă stea…Şi care ştia că stelele nu se abat niciodată din drumul lor, deşi adevărul acesta de nezdruncinat nu ne împiedică să visăm că, totuşi, cumva, ele ar putea, măcar pentru câteva clipe, să se abată. În gara în care coboară femeia, o elevă se duce zilnic, încălcând interdicţiile, să privească trecerea acceleratului. Şi să viseze. Şi tot aici, o profesoară care nu mai pricepe ce-i visul o mustră sever. Iar şeful gării, care-i aduce din Capitală tânărului profesor o carte pe care el îşi cheltuie aproape întreg salariul lunar, se miră şi nu înţelege această risipă. Tot aşa cum s-ar mira auzindu-l pe colegul şi prietenul acestuia  interpretând într-un mod original şi comic totodată, din gură, prin imitarea fiecărui instrument în parte, simfonia pe care a compus-o. Şi pe care refuză s-o valorifice altfel pentru că, deşi are la dispoziţie o mică orchestră, nu are corn englez. Iar fără corn englez nu se poate!

Femeia vine, adie prin viaţa profesorului, priveşte împreună cu el steaua lui fără nume, dar a doua zi va pleca, pentru că – nu-i aşa? – stelele nu se abat niciodată din drumul lor. Dar lasă în urma lor visul. Fie el şi al unui corn englez pentru orchestra şcolii!

Aş mai vorbi despre asta, aş evoca eroinele sadoveniene visând la evadarea din locurile unde nu se întâmplă nimic, aş compătimi florile ofilindu-se cu ochii la trenurile care duc către lumea cea mare, dar mă tem că unii dintre cititorii mei nu mă vor înţelege. Şi nu mă vor înţelege pentru că fascinaţia gărilor a trecut, graniţele dintre realitate şi vis s-ar părea că s-au şters, distanţele s-au scurtat. Suntem copiii altui veac, deşi întotdeauna  rămâne loc pentru nostalgie şi pentru visare. Dar mă tem că nu mă vor înţelege, ba chiar vor fi contrariaţi cei care, mânaţi de vreo nevoie sau pur şi simplu din întâmplare au trecut prin gara oraşului nostru…O gară mică şi urâtă, poate cea mai urâtă, cea mai neîngrijită, cea mai mizerabilă gară pe care eu am văzut-o vreodată! Şi am văzut destule, am străbătut ţara în lung şi-n lat, încă de pe vremea locomotivelor cu abur, am coborât în gările mari şi fremătând de lume, dar şi în gări mici şi cochete, am privit din goana trenului cantoane şi am încercat să intuiesc, după cum arătau, ce fel de viaţă se ducea în spaţiul din jurul lor. Şi mă întreb acum ce fel de viaţă şi-ar închipui că ducem noi, cei din acest oraş, un călător care ar privi poarta lui de intrare. Şi mai ales unul care ar comite imprudenţa de a coborî. S-ar confrunta, mai întâi, cu absenţa peroanelor şi ar risca să-şi rupă picioarele sărind din „Săgeata albastră”. Apoi s-ar întâlni cu nişte câini şi ar contempla gardul rupt ori gunoaiele străvechi care înconjoară clădirea sordidă a gării, nevăruită de zeci de ani, mucegăită şi cu aşa-zisul peron murdar şi accidentat. Dar adevărata surpriză ar avea-o acest călător dacă ar intra să-şi cumpere un bilet sau să ceară o informaţie, ajungând în acel hol de trecere, în acea intrare sau sală de aşteptare care duce din stradă la peron şi invers. O sală infectă de vreo douăzeci de metri pătraţi, la care, dincolo de mizerie, atrage atenţia brâul de vopsea în ulei de pe vremea lui Ceauşescu, pe care, în zecile de ani, iubitorii unui soi ciudat de graffiti au scrijelit tot felul de inscripţii şi desene, unele mai decente, care indică modul lor de-a visa (cum ar fi un „Te iubesc” însoţit de o inimă străpunsă de o săgeată), altele mai porcoase, de felul celor din toaletele publice…

Nu acuz şi nu caut vinovaţi, nu vorbesc despre faptul că au existat la CFR şefi care au achiziţionat (în acte!) ace de cravată de 50 de euro şi uniforme de o mie bucata pentru angajaţi, nu vorbesc nici de indolenţă, nici de nesimţire. Mă întreb doar dacă femeia aceea frumoasă, care ar vrea să coboare din trenul şi din lumea ei sau din vis în gara oraşului nostru,  n-ar renunţa numaidecât, convinsă că a ajuns într-un loc părăsit…