Într-o gară mică

Gările au fost, multă vreme, principalele porţi ale marilor oraşe. Dar şi ale târgurilor  provinciale, glodoase ori prăfuite. Trecerea unui tren printr-o gară mică provoca nostalgii, deschidea sufletele către depărtări şi hrănea visuri de evadare dintr-un orizont sufocant către un altul, deschis şi cuprinzător. Într-o astfel de gară vedem coborând, într-o seară, dintr-un accelerat cu ferestrele luminate, într-un orăşel anonim, o misterioasă femeie, aducând nu doar vraja frumuseţii, dar şi pe cea a unei alte lumi în viaţa unui tânăr profesor-astronom, care descoperise o nouă stea…Şi care ştia că stelele nu se abat niciodată din drumul lor, deşi adevărul acesta de nezdruncinat nu ne împiedică să visăm că, totuşi, cumva, ele ar putea, măcar pentru câteva clipe, să se abată. În gara în care coboară femeia, o elevă se duce zilnic, încălcând interdicţiile, să privească trecerea acceleratului. Şi să viseze. Şi tot aici, o profesoară care nu mai pricepe ce-i visul o mustră sever. Iar şeful gării, care-i aduce din Capitală tânărului profesor o carte pe care el îşi cheltuie aproape întreg salariul lunar, se miră şi nu înţelege această risipă. Tot aşa cum s-ar mira auzindu-l pe colegul şi prietenul acestuia  interpretând într-un mod original şi comic totodată, din gură, prin imitarea fiecărui instrument în parte, simfonia pe care a compus-o. Şi pe care refuză s-o valorifice altfel pentru că, deşi are la dispoziţie o mică orchestră, nu are corn englez. Iar fără corn englez nu se poate!

Femeia vine, adie prin viaţa profesorului, priveşte împreună cu el steaua lui fără nume, dar a doua zi va pleca, pentru că – nu-i aşa? – stelele nu se abat niciodată din drumul lor. Dar lasă în urma lor visul. Fie el şi al unui corn englez pentru orchestra şcolii!

Aş mai vorbi despre asta, aş evoca eroinele sadoveniene visând la evadarea din locurile unde nu se întâmplă nimic, aş compătimi florile ofilindu-se cu ochii la trenurile care duc către lumea cea mare, dar mă tem că unii dintre cititorii mei nu mă vor înţelege. Şi nu mă vor înţelege pentru că fascinaţia gărilor a trecut, graniţele dintre realitate şi vis s-ar părea că s-au şters, distanţele s-au scurtat. Suntem copiii altui veac, deşi întotdeauna  rămâne loc pentru nostalgie şi pentru visare. Dar mă tem că nu mă vor înţelege, ba chiar vor fi contrariaţi cei care, mânaţi de vreo nevoie sau pur şi simplu din întâmplare au trecut prin gara oraşului nostru…O gară mică şi urâtă, poate cea mai urâtă, cea mai neîngrijită, cea mai mizerabilă gară pe care eu am văzut-o vreodată! Şi am văzut destule, am străbătut ţara în lung şi-n lat, încă de pe vremea locomotivelor cu abur, am coborât în gările mari şi fremătând de lume, dar şi în gări mici şi cochete, am privit din goana trenului cantoane şi am încercat să intuiesc, după cum arătau, ce fel de viaţă se ducea în spaţiul din jurul lor. Şi mă întreb acum ce fel de viaţă şi-ar închipui că ducem noi, cei din acest oraş, un călător care ar privi poarta lui de intrare. Şi mai ales unul care ar comite imprudenţa de a coborî. S-ar confrunta, mai întâi, cu absenţa peroanelor şi ar risca să-şi rupă picioarele sărind din „Săgeata albastră”. Apoi s-ar întâlni cu nişte câini şi ar contempla gardul rupt ori gunoaiele străvechi care înconjoară clădirea sordidă a gării, nevăruită de zeci de ani, mucegăită şi cu aşa-zisul peron murdar şi accidentat. Dar adevărata surpriză ar avea-o acest călător dacă ar intra să-şi cumpere un bilet sau să ceară o informaţie, ajungând în acel hol de trecere, în acea intrare sau sală de aşteptare care duce din stradă la peron şi invers. O sală infectă de vreo douăzeci de metri pătraţi, la care, dincolo de mizerie, atrage atenţia brâul de vopsea în ulei de pe vremea lui Ceauşescu, pe care, în zecile de ani, iubitorii unui soi ciudat de graffiti au scrijelit tot felul de inscripţii şi desene, unele mai decente, care indică modul lor de-a visa (cum ar fi un „Te iubesc” însoţit de o inimă străpunsă de o săgeată), altele mai porcoase, de felul celor din toaletele publice…

Nu acuz şi nu caut vinovaţi, nu vorbesc despre faptul că au existat la CFR şefi care au achiziţionat (în acte!) ace de cravată de 50 de euro şi uniforme de o mie bucata pentru angajaţi, nu vorbesc nici de indolenţă, nici de nesimţire. Mă întreb doar dacă femeia aceea frumoasă, care ar vrea să coboare din trenul şi din lumea ei sau din vis în gara oraşului nostru,  n-ar renunţa numaidecât, convinsă că a ajuns într-un loc părăsit…

Imagine0836Imagine0837Imagine0838

Anunțuri

Mihai Eminescu. DOINA

eminescu2

De la Nistru pân-la Tisa

Tot românul plânsu-mi-s-a

 Că nu mai poate străbate

 De-atâta străinătate.

 Din Hotin și pân-la Mare

 Vin muscalii de-a călare,

 De la Mare la Hotin

 Mereu calea ne-o aţin;

 Din Boian la Vatra-Dornii

 Au umplut omida cornii

 Și străinul te tot paște

 De nu te mai poţi cunoaște;

 Sus la munte, jos pe vale,

 Și-au făcut dușmanii cale,

 Din Sătmar pân- în Săcele

 Numai vaduri ca acele.

 Vai de biet român săracul,

 Îndărăt tot dă ca racul,

 Nici îi merge, nici se-ndeamnă

 Nici îi este toamna toamnă,

 Nici e vară vara lui

 Și-i străin în ţara lui.

 De la Turnu-n Dorohoi

 Curg dușmanii în puhoi

 Și s-așează pe la noi;

 Toate cântecele pier,

 Zboară păsările toate

 De neagra străinătate.

 Numai umbra spinului

 În ușa creștinului.

 Își dezbracă ţara sânul,

 Codru  frate cu românul ­

 De săcure se tot pleacă

 Și izvoarele îi seacă ­

 Sărac în ţară săracă!

 

 Cine-au îndrăgit străinii

 Mânca-i-ar inima câinii,

 Mânca-i-ar casa pustia

 Și neamul nemernicia!

 

 Ștefane, Măria Ta,

 Tu la Putna nu mai sta,

 Las-arhimandritului

 Toată grija schitului,

 Lasă grija sfinţilor,

 În sama părinţilor,

 Clopotele să se tragă

 Ziua-ntreagă, noaptea-ntreagă,

 Doar s-a-ndura Dumnezeu

 Ca să-ți mântui neamul tău!

 Tu te-nalță din mormânt

 Să te-aud din corn sunând

 Și Moldova adunând!

 De-i suna din corn o dată

 Ai s-aduni Moldova toată,

 De-i suna de două ori

  Îţi vin codrii-n ajutor,

 De-i suna a treia oară

 Toţi dușmanii or să piară,

 Din hotară în hotară ­

 Îndrăgi-i-ar ciorile

 Și spânzurătorile!

(Convorbiri Literare, XVII, 4, 1 iulie 1883)

Cărţi primite

Liviu Ioan Stoiciu, Substanţe interzise [versuri], Editura Tracus Arte, Colecţia Neo, Bucureşti, 2012, 72 pag.


LIS

Daniel Drăgan, Visul poetului unic Neum, Postfaţă şi note de Virgil Borcan, Editura Arania, 2013, 76 pag.

D. DRAGAN

Vicenţia Vara, Pulbere îndrăgostită de cuvinte, Editura Tipo Moldova, Colecţia Opera Omnia. Poezie contemporană, 2012, 256 pag.

M IONESCU

Dorin Mureşan, Gestul animalului mort, Roman, Editura Herg Benet, Bucureşti, 2012, 212 pag.

D MURESAN

Emanoil Toma, Exilat în mine însumi, Roman, Editura Armonii Culturale, Adjud, 2012, 228 pag.

 

E TOMA

 

EMINESCIENE. Recitatorul şi mâna muzei

eminescu2

Trăim într-o ţară veselă. Mai exact, hâtră. O ţară în care oricine face tot ce-i trece prin cap. Prin tărtăcuţă. Prin gleavă. Prin bostan. Prin bibilică. Prin diblă. Aşa! * Bunăoară, la Orşova, in ianuarie acum doi ani, un consilier pus pe glume s-a supărat foarte că onor consiliul local a refuzat să aprobe un mic buget, acolo, pentru un festival Eminescu, ce se desfăşoară  de vreo douăzeci de ani. Carevasăzică la Orşova se desfăşoară de douăzeci de ani un festival! International!  Foarte frumos! Deşi unii ar putea zâmbi. Sau ar putea pune întrebări. De ce tocmai aici? Dar ce avut-a Eminescu, marele poet, cu micul orăşel de pe Dunăre? Aşa se vor fi întrebat şi consilierii locali, pe vreme de criză. N-avem bani de festivaluri,  domnilor! Nu?! Şi atunci, susţinătorul local al culturii a anexat proiectului de votat întru aprobarea modicului buget un amendament. Cam pe şest. Şi cum primarul a revenit la sentimente mai bune, într-o a doua şedinţă proiectul a trecut şi festivalul a căpătat fondurile necesare. Numai că proiectul  s-a votat cu amendament cu tot, iar acolo era stipulat că, pe 14 ianuarie, fiecare consilier sau angajat al primăriei trebuia să recite o poezie de Eminescu. De nu, cinci mii de lei noi amendă! Şi ce jale pe bieţii oameni! Cum se  mai văitau nişte doamne  că vremea recitărilor a trecut! Ca şi vremea! Cum se mai chinuia un domn să recite prima strofă din „Luceafărul”! Fără a trece de versul al doilea. Şi până la urmă primarul (tot el!) a anulat amendamentul şi a scăpat oamenii de belea. Iar singurul care a învăţat şi chiar şi-a spus poezia a fost hâtrul nostru consilier. Iată textul:  „Vre o zgâtie de fată/ Cărei gura nu-i mai tace,/ Ca stigleţii-ntoarce capul/ Când încolo, când încoace.// Sau o alta visătoare/ care lină şi măreaţă/ Are-n ochii-i întuneric/ Şi mândrie are-n faţă;// Sau mai mici şi mai plinuţe,/ Sau mai zvelte sau ma slabe,/ Toate peste-un sfert de secol,/ Vai! vor fi aproape babe.// Şi zâmbesc atât de dulce/ Ca şi când ar fi de-a pururi!/ Toate graţiile de-astăzi/ Or să fie-atunci cusururi.” Ştia el ce ştia, recitatorul orşovean, când susţinea că Eminescu a fost om de stânga! În privinţa femeilor. Nu? * Dar hâtri sunt peste tot, deşi fiecare se manifestă în felul său. De pildă, la Galaţi, unde în parc se află o sculptură numită Muza lui Eminescu. O muză golişoară, căreia de vreo zece ani cineva îi tot fură o mână, pe care a retezat-o, iniţial, de la încheietură. Probabil cu trudă. Dar Consiliul Local şi primarul  au comandat altă mână, pe care au lipit-o la loc. Hoţul a aşteptat, cu răbdare, un nou 15 ianuarie şi a furat iarăşi mâna muzei. Iar primăria a comandat altă mână. Pe care hoţul a furat-o din nou, în ianuarie. Şi tot aşa! Până când consilierii s-au gândit să aibă la îndemână o rezervă de mâini, pe care să le tot lipească în locul celor furate. În ianuarie, mâna muzei a dispărut din nou. Dar edilii erau, pentru moment, liniştiţi: mai aveau două mâini de rezervă. *  Şi pentru că tot veni vorba de hoţi originali (dar şi de literatură) să poposim preţ de câteva rânduri şi în Sadova, localitatea de baştină a simpaticului poet oltean Constantin Preda (pe care l-am vizitat cândva, în tinereţea noastră, la casa părinţilor săi, împreună cu câţiva confraţi; făcând, noi, destulă pagubă în puii de pe bătătură şi în băuturile de prin cămară). Aici, la Sadova, originalitatea literară a lăsat, acum doi ani, locul alteia: cineva, supărat din cine ştie ce pricină pe veghetorii ordinii publice, a furat, într-o seară, plăcuţele de înmatriculare de la maşina poliţiei. Dar n-a făcut nicio brânză, spun eu, pentru că dacă edilii gălăţeni aveau mâini de rezervă pentru statuia muzei, e lesne de presupus că poliţiştii sadoveni au mult mai multe numere de rezervă pentru maşina lor. * Dar iată, se apropie un nou 15 ianuarie, în care vom celebra cel de-al o sută şaizeci şi treilea an de la venirea pe lume a celui care avea să fie numit Luceafărul poeziei româneşti. Dar, într-un fel, şi al o sută treizecilea de la apariţia poemului „Luceafărul” (în aprilie 1883). * Nu ştiu dacă hâtrii hoţi din Sadova vor fura din nou numerele de la maşina poliţiei locale, dar sunt sigur că omul din Galaţi îşi pregăteşte bomfaierul pentru mâna muzei. * Înaintea lui, însă, într-o zi deloc aniversară, câţiva indivizi din Târgovişte desprinseră de pe soclul său din faţa Casei Memoriale, aflată în vecinătatea Primăriei, bustul din bronz al poetului Grigore Alexandrescu, decapitându-l şi vânzându-l la un depozit de fier vechi. * Dovadă că bunele exemple ale interesului pentru cultură sunt molipsitoare! (ian. 2011- ian. 2013)

 

„În poblic”

DSCN6311-1024x768La Grădina Iunion, unde-l târâse consoarta sa, Veta, în complicitate cu sora ei, bovarica Ziţa, jupân Dumitrache, zis Titircă Inimă-Rea, cherestegiu şi căpitan în Garda Civică incapabil să distingă între sufragiu şi sufragíu ori să înţeleagă ceva din „comèdiile alea” ale lui Ionescu, e profund intrigat de faptul că un ăla…cu sticlele-n ochi şi cu giubenul în cap se tot uită la cucoane. Dar se stăpâneşte şi nu-l apostrofează, nici nu-l ia de guler pe maţe-fripte, spre a-l întreba „Ce pofteşti, mă musiu?”, pentru că, se gândeşte, un negustor ca el să se pună „în poblic cu un bagabont ca ăla, nu face…”.
Unde sunteţi voi, pierdute vremuri ale lui Jupân Dumitrache?! De mai bine de o sută treizeci de ani ne amuzăm de pretenţiile, de incultura şi, mai ales, de acea dulce naivitate a acestui încornorat care ţine la onoarea sa de familist şi-o lasă tocmai în grija celui care-o vatămă grav, dar uităm să învăţăm şi această lecţie de bun-simţ şi de respect de sine, fie el şi de mahala, fie şi oareşicât comic. Pentru că, totuşi, omul ne cam este superior, în această direcţie, nouă, celor care, de ceva timp, ne punem „în poblic”, ba chiar ne dăm în stambă zi de zi şi ceas de ceas, în momente de criză, în momente electorale, în momente semnificative sau lipsite de semnificaţie, ba, putem zice, în toate momentele, mai ales pe micul ecran, mai ales în presă, mai ales pe internet, sub acoperirea anonimatului sau afirmându-ne identitatea, şi devenim, pe rând, privitori sau actori într-un spectacol de circ sau de bâlci, într-o lume isterică şi lipsită de cumpătare…
Să trecem peste emisiunile de prost-gust cu tot felul de paraşute şi de maimuţe boite şi cam lipsite de hăinuţe, cu tot felul de „bagabonţi” lipsiţi de onoare, cu tot felul de moderatori şi moderatoare care asmut invitaţii unul contra altuia, dar care adesea sunt din aceeaşi pastă cu cei pe care-i provoacă la dezvăluiri şi scandal. Să ne limităm, dar, la reţelele de socializare, mijloace prin care oamenii ar putea să iasă din mahalaua lor, să comunice unii cu alţii, să învingă spaţiul, să lege prietenii, să exprime idei, să provoace dezbateri, să susţină opinii, să le comunice vechilor sau noilor cunoştinţe ce s-a mai întâmplat în viaţa lor. Că socializarea de acest tip poate duce la contrariul ei, e o altă problemă. Ea realizează, însă, pe cât se pare, un soi de aspiraţie secretă a celor mai mulţi dintre noi, anume cea de a ne da în spectacol şi de a ne pune „în poblic”. Tentaţie pe care Dumitrache al nostru n-o avea, ba, dintr-un soi de mândrie de castă, fie şi caraghioasă, se ferea de aşa ceva ca dracul de tămâie şi ca elevul de azi de bibliotecă!
Şi totuşi, dacă ar fi contemporan cu noi, Dumitrache şi-ar construi un blog, ba poate şi două, pe care ar posta fotografii cu Veta, Chiriac şi cherestegeria sa, şi, bineînţeles, şi-ar crea un cont pe facebook, postând şi aici poze cu Chiriac şi Veta, comentând, cu greşeli de ortografie şi de vocabular, evenimentele politice, ori exprimându-şi adeziunea prin câte-un like sau opţiunea prin câte-o frază căznită; care l-ar face să se pună „în poblic” mai abitir decât i s-ar fi întâmplat odinioară la Iunion, dacă s-ar fi ridicat de la masă şi l-ar fi luat de guler pe papugiu! Şi asta pentru că, suferind şi azi de tentaţia de a face comentarii politice, dacă ar vorbi de bine pretinsa orientare de centru-dreapta, ar fi imediat categorisit drept băsist şi corupt, iar dacă ar avea imprudenţa să deconspire simpatii de centru-stânga, ar păţi-o şi mai rău, fiind etichetat drept o stafie comunistă, un fascist, un criminal şi un bolşevic, un antieuropean şi un plagiator care merită să fie trimis, împreună cu Ilici Iliescu, nu doar către lada de gunoi a istoriei, dar direct către cimitir!
Drept care, spre deosebire de cei mai mulţi dintre noi, care vom continua să ne punem în poblic cu toţi mitocanii, avatarul contemporan al cherestegiului şi-ar închide contul şi s-ar retrage în prăvălie, limitându-se la a citi cu amicul său Ipingescu articolul vreunui Venturiano de azi, bătând în ciocoii noi, care mănâncă sudoarea poporului suveran, bunioară a unuia ca mine şi ca dumneata!
N-aş putea să jur, însă, că după câteva zile nu şi-ar reactiva contul sau nu şi-ar deschide altul nou!… („Litere”, dec. 2012)