Un necrolog neconvenţional

La finele verii şi la inceputul toamnei, literatura română a suferit câteva regretabile pierderi. * Iată, numărul pe septembrie al revistei Apostrof de la Cluj include trei necrologuri, închinate memoriei scriitorilor S. Damian, Romulus Vulpescu şi Constanţa Buzea. Şi, ca printr-un efect de rezonanţă, adaugă două texte referitoare la literatura ieşită din experienţa morţii: a celuilalt (Mama, evocată în volumul de versuri „Vântureasa de plastic”, de Marius Chivu, comentat de dna Irina Petraş) sau de sine ( în cazul romanului „testamentar” Visătoare, al regretatei Georgeta Horodincă, scris în franceză şi publicat anul trecut, în traducerea Magdalenei Popescu Bedrosian, la Institutul European, Iaşi – comentat de dna Marta Petreu). * Revenind la scriitorii dispăruţi, există, desigur, întotdeauna, în evocarea lor, doza de emoţie, dar şi doza de convenţionalitate (fatală!)a momentului. * Tocmai de aceea mi s-a părut deosebit de relevant articolul dlui Gh. Grigurcu din numărul pe septembrie al revistei Acolada, intitulat „În jurul lui Alexandru George”, text devenit, prin natura împrejurărilor (prestigiosul colaborator al revistei „Litere” a încetat din viaţă în ziua de 28 a aceleiaşi luni), un fel de necrolog deloc convenţional. Şi, evident, ultimul text de reală importanţă dedicat lui Alexandru George trăind. * Este un text care trebuie citit integral, dar aş evidenţia câteva aspecte. * Iată, mai întâi, începutul : „Stranie situaţie! În vreme ce destui autori insistă pe diverse căi să scriu despre ei, Alexandru George, într-un text publicat, şi-a exprimat dorinţa contrară. Singurul de-a lungul întregii mele activităţi de comentator de literatură.” * Recunoaştem, în această situaţie, condiţia de „enfant terrible” al criticii româneşti (sesizată de chiar Gh. Grigurcu, ceea ce l-a iritat pe Al. G.), de veşnic cârtitor, de frondeur şi de inconformist, dar mai ales acea permanentă obsesie că majoritatea criticilor n-au văzut şi nu văd în el ceea ce ar trebui să vadă, deformându-i atât personalitatea cât şi imaginea operei. Şi, desigur, o anume egolatrie, rezultată din postura jucată a modestiei. * Incitantul text al dlui Grigurcu impune cel puţin două idei. * Prima ar fi aceea că Alexandru George este unul dintre cei mai importanţi scriitori postbelici (dar nu, aşa cum pretindea autorul, minimalizându-şi eseistica şi contribuţia critică, doar un prozator – dar nici doar un eseist!). * A doua – că tocmai în ceea ce lui Alexandru George nu i-a plăcut să audă ar sta tot farmecul şi s-ar afla marca indelebilă a scrisului său. Căci, zice dl Grigurcu: „Ce relevă altceva acele reacţii aprige, taxate îndeobşte ca probe ale unei firi «sucite», «şicanatoare», «cârcotaşe», decât jeturile unei energii comprimate, ţâşnind cu umorală violenţă, dând paginii lui Alexandru George savoarea caracteristică? Ce este în astfel de clipe autorul Marelui Alpha decât, ierte-mi-se repetiţia, un enfant terrible cu totul remarcabil al literelor noastre actuale? Ce este decât o imagine a vieţii proaspete a spiritului, sfidând rutina, poncifurile, cu un risc ce face el însuşi parte din strategia jocului vital?” Şi, mai departe: „Nu am avut în epoca noastră indigenă multe condeie care să aibă temeritatea unor disocieri tranşante, a unor afirmaţii mergând drept la ţintă, a unui expresiv umor contestatar precum cele ale lui Alexandru George.” * Urmează, desigur, exemplele, extrase preponderent din „Confesiuni împotrivă”, cartea cu titlu atât de caracteristic pentru firea autorului, din 2000. * În ultima parte a textului, dl Grigurcu încearcă să schiţeze imaginea personajului Alexandru George (deşi ştie că prozatorului şi eseistului aşa ceva nu i-a plăcut niciodată). În esenţă, acesta este văzut ca un „temperament sudic (care) se dedă…la manifestări petulante: gesturi teatrale, ton văicăreţ, afuriseli”. Şi, conclusiv: „Deşi respinge eticheta de «inconformist», scriitorul adoră să iasă din rând, să bată la ochi. Neputând fi luată foarte în serios, poza «modestiei» îi dă un plus de atractivitate. Se află la mijloc un «teribilism» al unei simţiri pururi spontane, anevoie de pus în pagină fără riscuri, un curaj al sincerităţii. Cabrările, denivelările inopinate de umoare, contradicţiile chiar oferă sarea şi piperul acestui îndeajuns de complex creator, precum la G. Călinescu, Camil Petrescu, Paul Zarifopol, Al. Paleologu”. * Nu cred că Alexandru George a apucat să citească articolul aşa de pertinent al dlui Grigurcu, care e, în fond, un elogiu. Dacă lucrul s-ar fi întâmplat, fie şi în ultimele clipe, ar fi fost în stare să-şi amâne sfârşitul măcar cu o zi, spre a-i răspunde. * Evident, polemic.

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s