FOTOGRAFIE-DOCUMENT

Grup de tineri scriitori scritori la Târgu-Jiu, în cadrul Itinerariilor Confluenţe, în vara lui 1983. De la stânga: M. Voicu (?), Tudor Cristea, Alex Ştefănescu, Cornel Brahaş, Carolina Ilica, Jean Băileşteanu, Dan David, Petru Novac-Dolângă. Fotograful de circumstanţă (cu aparatul lui T.C.) era, probabil, Constantin Stan. Documentarea era un simplu pretext, acceptat ca atare şi de C.C. al UTC, care finanţa aceste deplasări, important a fost că am cunoscut oameni pe care altfel nu i-am fi întâlnit şi locuri în care, poate, n-am fi ajuns (într-un rând, Sarmizegetusa Regia, cetatea lui Decebal). Şi că am legat prietenii…

Anunțuri

Traduttore, traditore!

„Comparaisons n’est pas raison”, zice francezul, ştiu asta, dar adesea e necesar.

O vorbă de spirit spune că traducerile sunt ca femeile: cele fidele nu sunt frumoase, iar cele frumoase nu sunt fidele! Am preluat cândva această judecată simpatică discutând nişte traduceri ale lui C. Frosin, despre care am afirmat că nu sunt, din nefericire, nici frumoase, nici fidele! Am spus asta, deşi cunoşteam o seamă dintre veritabilele siluiri ale versului eminescian (şi nu numai) de care se făcea vinovată pana sa. „Traduttore, traditore!”, exclamă italianul, dar nu se referă la stâlciri de felul celor pe care le-am putea contempla dacă l-am lua în serios pe Frosin, care se consideră traducător (şi i se validează această calitate de către necunoscători ai limbii lui Eminescu) sau după lăudătorul său Ionuţ Caragea, care-l socoteşte un geniu neînţeles de către români! Căci fiecare traducător este, într-o măsură mai mică sau mai mare, un trădător, dar nu un asasin! De texte! Iar Frosin este unul, dovadă transpunerea în limba lui Voltaire (vorbă să fie!) a poeziei eminesciene de mai jos.

Traducerea este îngrozitoare în întregul ei, realizată într-o franceză care, pusă în relaţie cu ceea ce ar fi trebuit să exprime, este de-a dreptul rebarbativă. Am redactat, totuşi, cu roşu, cu albastru şi cu violet (a doua culoare indicând silnicii mai mari decât prima, iar a treia şi mai şi!) câteva strofe în care nu doar că echivalenţele sunt aiuritoare, dar ele dovedesc, nu o dată, că Frosin nu înţelege ceea ce traduce sau, mai bine, habar nu are de sensul poeziei eminesciene. Iată, deci, cea de-a doua strofă, unde versul „În al umbrei întuneric”  devine „Dans l’obscurité de ton ombre”. Nu mai vorbesc de sărăcia limbajului din versiunea franceză, de faptul că „obscurité” n-are conotaţiile lui „întuneric”, dar acel „ton ombre” este cu totul derutant, pentru că aşa ceva nu există în poezia lui Eminescu. A cui umbră deci? A copilului? Dar nu e vorba despre aşa ceva! E vorba doar de „al umbrei întuneric” (ceea ce e şi altceva, şi mult mai mult!). Trec peste „bande de cerfs”, deşi mă duce cu gândul la „bande de voleurs” (erau alte cuvinte franţuzeşti pentru „cârd”, „cireadă” sau „turmă”!), ca şi peste întreaga strofă a patra, transpusă oribil, şi ajung, în cea de-a cincea, la versul „La passion qui embrase les lacs”, pentru „văpaia de pe lacuri” (mai exact: „Regardant sous le clair de lune/ La passion qui embrase les lacs” pentru „Şi privind în luna plină/ La văpaia de pe lacuri”), unde traducerea e înmărmuritoare. Pentru că Frosin crede că „văpaia de pe lacuri” nu e vălul de lumină al astrului nocturn, cum înţelege orice român cu mintea la purtător, ci o pasiune care aprinde apele. Aici traducătorul colaborează nefericit cu poetul tradus şi-l coboară la nivelul propriilor inseilări lirice…Şi tot aşa procedează în penultima strofă, când traduce „Şuieram l-a ei chemare” prin „Tout frémissant à son appel”!Căci copilul nu frisona, nu tremura, nu vibra ci, pur şi simplu, fluiera nepăsător!…

Criticul Alex Ştefănescu a publicat o savuroasă carte intitulată „Cum te poţi rata ca scriitor” şi subintitulată „Câteva metode sigure şi 250 de cărţi proaste”.  Păcat că nu s-a ocupat şi de traducători, pentru că Frosin ar fi fost un relevant exemplu de veleitarism. Dumnealui pretinde că-l face cunoscut în aria francofonă pe Eminescu şi, prin asta, face mari servicii culturii române. Nu-l face (daca-l face!) cunoscut pe Eminescu, ci răspândeşte o caricatură a operei sale, discreditând-o. Iar dacă respectiva activitate are vreun ecou mai larg, atunci face imense deservicii culturii române! De contribuţii benevole de acest soi ea se poate lipsi!

 

 

 

 

O, rămâi

 

O, ramâi, ramâi la mine,

Te iubesc atât de mult!

Ale tale doruri toate

Numai eu ştiu să le-ascult;

 

 În al umbrei întuneric

Te asamăn unui prinţ,

Ce se uit-adânc în ape

Cu ochi negri si cuminţi;

 

Şi prin vuietul de valuri,

Prin mişcarea naltei ierbi,

Eu te fac s-auzi în taină

Mersul cârdului de cerbi;

 

 Eu te văd răpit de farmec

Cum îngâni cu glas domol,

În a apei strălucire

Întinzând piciorul gol

 

Şi privind în luna plină

La văpaia de pe lacuri,

Anii tăi se par ca clipe,

Clipe dulci se par ca veacuri.”

 

 Astfel zise lin pădurea,

Bolţi asupră-mi clătinând;

Şuieram l-a ei chemare

Ş-am ieşit în câmp râzând.

 

 Astăzi chiar de m-aş întoarce

A-nţelege n-o mai pot…

Unde eşti, copilărie,

Cu pădurea ta cu tot?

 

 

 

 

Ô, DEMEURE

 

« O, demeure, demeure avec moi,

Je t’aime tellement, tu sais !

Toutes tes langueurs et nostalgies,

Moi seul puis les écouter.

 

Dans l’obscurité de ton ombre,

Je te compare à un prince,

Qui considère les profondeurs

De ses yeux noirs qu’il pince.

 

Grâce au mugissement des vagues,

Au frisson de l’herbe légère,

Je te fais entendre secrètement

La course de la bande de cerfs ;

 

Tu es en proie à l’envoûtement,

Murmures d’une voix détendue,

Dans ce ruisseau scintillant

Tu laisses glisser ton pied nu.

 

Regardant sous le clair de lune

La passion qui embrase les lacs,

Tes ans m’apparaissent comme instants,

L’instant mue en siècle élégiaque ».

 

C’est ainsi que le bois parla,

Au-dessus de moi, voûtes remuant ;

Tout frémissant à son appel,

Sortis-je du bois en souriant.

 

Même si je voulais revenir,

Ne peux plus l’appréhender…

Où es-tu passée, mon enfance,

Qu’est devenue ta forêt ?

 

Traduction française Constantin FROSIN

 

 

Un necrolog neconvenţional

La finele verii şi la inceputul toamnei, literatura română a suferit câteva regretabile pierderi. * Iată, numărul pe septembrie al revistei Apostrof de la Cluj include trei necrologuri, închinate memoriei scriitorilor S. Damian, Romulus Vulpescu şi Constanţa Buzea. Şi, ca printr-un efect de rezonanţă, adaugă două texte referitoare la literatura ieşită din experienţa morţii: a celuilalt (Mama, evocată în volumul de versuri „Vântureasa de plastic”, de Marius Chivu, comentat de dna Irina Petraş) sau de sine ( în cazul romanului „testamentar” Visătoare, al regretatei Georgeta Horodincă, scris în franceză şi publicat anul trecut, în traducerea Magdalenei Popescu Bedrosian, la Institutul European, Iaşi – comentat de dna Marta Petreu). * Revenind la scriitorii dispăruţi, există, desigur, întotdeauna, în evocarea lor, doza de emoţie, dar şi doza de convenţionalitate (fatală!)a momentului. * Tocmai de aceea mi s-a părut deosebit de relevant articolul dlui Gh. Grigurcu din numărul pe septembrie al revistei Acolada, intitulat „În jurul lui Alexandru George”, text devenit, prin natura împrejurărilor (prestigiosul colaborator al revistei „Litere” a încetat din viaţă în ziua de 28 a aceleiaşi luni), un fel de necrolog deloc convenţional. Şi, evident, ultimul text de reală importanţă dedicat lui Alexandru George trăind. * Este un text care trebuie citit integral, dar aş evidenţia câteva aspecte. * Iată, mai întâi, începutul : „Stranie situaţie! În vreme ce destui autori insistă pe diverse căi să scriu despre ei, Alexandru George, într-un text publicat, şi-a exprimat dorinţa contrară. Singurul de-a lungul întregii mele activităţi de comentator de literatură.” * Recunoaştem, în această situaţie, condiţia de „enfant terrible” al criticii româneşti (sesizată de chiar Gh. Grigurcu, ceea ce l-a iritat pe Al. G.), de veşnic cârtitor, de frondeur şi de inconformist, dar mai ales acea permanentă obsesie că majoritatea criticilor n-au văzut şi nu văd în el ceea ce ar trebui să vadă, deformându-i atât personalitatea cât şi imaginea operei. Şi, desigur, o anume egolatrie, rezultată din postura jucată a modestiei. * Incitantul text al dlui Grigurcu impune cel puţin două idei. * Prima ar fi aceea că Alexandru George este unul dintre cei mai importanţi scriitori postbelici (dar nu, aşa cum pretindea autorul, minimalizându-şi eseistica şi contribuţia critică, doar un prozator – dar nici doar un eseist!). * A doua – că tocmai în ceea ce lui Alexandru George nu i-a plăcut să audă ar sta tot farmecul şi s-ar afla marca indelebilă a scrisului său. Căci, zice dl Grigurcu: „Ce relevă altceva acele reacţii aprige, taxate îndeobşte ca probe ale unei firi «sucite», «şicanatoare», «cârcotaşe», decât jeturile unei energii comprimate, ţâşnind cu umorală violenţă, dând paginii lui Alexandru George savoarea caracteristică? Ce este în astfel de clipe autorul Marelui Alpha decât, ierte-mi-se repetiţia, un enfant terrible cu totul remarcabil al literelor noastre actuale? Ce este decât o imagine a vieţii proaspete a spiritului, sfidând rutina, poncifurile, cu un risc ce face el însuşi parte din strategia jocului vital?” Şi, mai departe: „Nu am avut în epoca noastră indigenă multe condeie care să aibă temeritatea unor disocieri tranşante, a unor afirmaţii mergând drept la ţintă, a unui expresiv umor contestatar precum cele ale lui Alexandru George.” * Urmează, desigur, exemplele, extrase preponderent din „Confesiuni împotrivă”, cartea cu titlu atât de caracteristic pentru firea autorului, din 2000. * În ultima parte a textului, dl Grigurcu încearcă să schiţeze imaginea personajului Alexandru George (deşi ştie că prozatorului şi eseistului aşa ceva nu i-a plăcut niciodată). În esenţă, acesta este văzut ca un „temperament sudic (care) se dedă…la manifestări petulante: gesturi teatrale, ton văicăreţ, afuriseli”. Şi, conclusiv: „Deşi respinge eticheta de «inconformist», scriitorul adoră să iasă din rând, să bată la ochi. Neputând fi luată foarte în serios, poza «modestiei» îi dă un plus de atractivitate. Se află la mijloc un «teribilism» al unei simţiri pururi spontane, anevoie de pus în pagină fără riscuri, un curaj al sincerităţii. Cabrările, denivelările inopinate de umoare, contradicţiile chiar oferă sarea şi piperul acestui îndeajuns de complex creator, precum la G. Călinescu, Camil Petrescu, Paul Zarifopol, Al. Paleologu”. * Nu cred că Alexandru George a apucat să citească articolul aşa de pertinent al dlui Grigurcu, care e, în fond, un elogiu. Dacă lucrul s-ar fi întâmplat, fie şi în ultimele clipe, ar fi fost în stare să-şi amâne sfârşitul măcar cu o zi, spre a-i răspunde. * Evident, polemic.