IN MEMORIAM: ALEXANDRU GEORGE (6 aprilie 1930 – 28 septembrie 2012)

A încetat din viaţă criticul literar, prozatorul, publicistul şi traducătorul Alexandru George, una dintre personalităţile de prim rang ale literaturii noastre postbelice, afiliat din proprie voinţă fenomenului literar numit Şcoala de la Târgovişte, reprezentat de Mircea Horia Simionescu, Radu Petrescu, Costache Olăreanu şi Tudor Ţopa. Alexandru George a fost, timp de unsprezece ani, un colaborator statornic al revistei găeşteano-târgoviştene „Litere”. S-a retras, în condiţiile pe care le-am evocat în textul postat anterior, dar şi din pricina bolii, care, iată, i-a adus un sfârşit pe care lumea literară, dar mai ales acea grupare de scriitori reunită în cadrul Societăţii Scriitorilor Târgovişteni, nu se poate să n-o regrete. L-am cunoscut bine, am purtat lungi discuţii de-a lungul anilor. I-am citit cărţile şi am scris despre ele. Mă citea, la rândul său, şi găsea cuvinte frumoase legate de ceea ce scriu. Dispariţia sa mă îndurerează şi momentul îmi marchează cuvintele. Tocmai de aceea prefer ca, în locul unor fraze de circumstanţă sau al unora prea patetice, să postez mai jos un text omagial apărut în „Litere”, cu prilejul jubileului a 75 de ani de viaţă. Cuvintele de acum se referă la o personalitate care a fost. Cele din textul omagial – la una care era.
Dumnezeu să-l odihnească în pace pe Alexandru George!

VALOAREA MODEI VECHI

Nu-mi dau seama dacă lui Alexandru George, distinsul nostru colaborator, o să-i facă plăcere faptul că, la un moment aniversar, voi evoca în aceste rânduri tocmai vorba unui autor pe care se zice că nu-l prea are la inimă. Dar mie, dintotdeauna, un drăcuşor mi s-a insinuat în cerneala stiloului (şi, de câtva timp, îşi face de lucru printre tastele calculatorului). Voi aminti, aşadar, de Marin Preda şi de reflecţia sa, luată din gura regelui şi pusă în cea a lui Moromete, care le explică ţăranilor adunaţi în poiana fierăriei din sat că orice lucru temeinic cere ca mintea să-ţi fie la el. Şi numai la el. Pe când, particularizează cu umor inefabil rusticul dialectician, privindu-şi fix un prieten, “ocupaţiunea ta mintală, Cocoşilă, e la alte prostii”.
Înainte de toate aş face, însă, o observaţie cu privire la aversiunea lui Alexandru George faţă de valori “unanim recunoscute”, precum amintitul Preda ori “divinul critic”, G. Călinescu (pentru a nu mai numi persoane în viaţă, care se grăbesc să-i răspundă cu etichetări şi insinuări de tot felul, între care aceea că ar fi un “Gică contra” al criticii literare, un cârtitor de profesie – imagine comodă, devenită tocmai din această pricină un clişeu îndrăgit de penele zglobii şi nedevotate lecturii). Sigur, ca orice om, poate avea şi Alexandru George fobiile sale. Şi mai ales rezervele sale. Justificate sau nu. Că ele sunt formulate în legătură cu Preda, Călinescu sau cu (hai să rostesc, totuşi, două nume!) Manolescu sau Simion e una. Că Alexandru George i-ar “rade” pe cei amintiţi (sau pe alţii, nu puţini, care intră sub acţiunea cernelii sale nu o dată acide), e cu totul altceva. Eu ştiu (şi ştiu bine) că nu e vorba decât de cenzurarea exceselor şi acceselor (de adoraţie, bunăoară). Cum însă românul e avid de mitizare, şi mai ales de mitizarea din timpul vieţii, cei coborâţi de pe soclu sau cei cărora li se inscripţionează un pic statuia, se reped (de obicei prin terţi) şi-i reproşează minimalizarea monştrilor sacri. Cine l-ar crede când se atinge de Călinescu?! Aşadar ce credibilitate poate avea când îl contestă pe X, care încă trăieşte?! Dar lucrurile nu stau chiar aşa. În realitate, cei pe care Alexandru George îi “rade” sunt doar cei pe care-i ignoră. Pe marginea operei celorlalţi doar glosează. Punând câte un accent, câte un bemol, câte o surdină.
Nu-mi mai aduc aminte cu precizie când l-am auzit vorbind pentru prima dată (conversaţiile cu dl George se transformă rapid şi invariabil în monologuri, iar cel care nu e un bun ascultător e pierdut). Era, pesemne, la Târgovişte, cândva, demult. În ultima vreme ne-am întâlnit mai des şi am purtat (în stilul amintit) discuţii mai multe. Am observat un lucru, care iniţial m-a contrariat: cu dl George nu poţi discuta altceva decât literatură. Nu poţi vorbi cu dumnealui despre femei decât dacă sunt (ori au fost) scriitoare sau măcar soţii ori amante de scriitori. Despre fotbal, decât dacă e vorba despre revista lui Camil Petrescu. Despre un guleai, decât dacă vorbeşti despre Ivan Turbincă sau Emil Brumaru. Am înţeles apoi că dl George e un om de modă veche, specie tot mai rară. Adică un om care face totul temeinic şi se confundă cu ceea ce face. Probabil că multora nu le convine ce spun, dar eu cred că ar putea fi un exemplu de urmat pentru aceia, tot mai numeroşi în zilele noastre, care se ocupă de literatură, dar a căror ocupaţiune mintală e, vai, la alte prostii.
(aprilie 2005)

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s