Supărarea lui DAD, dar nu numai…

DAD este un acronim, cum mai sunt multe altele în lumea literară, în jurnalistică şi chiar politică. De obicei, ca să beneficiezi de un acronim , ar cam fi nevoie sa porţi trei nume: Miron Radu Paraschivescu, Mircea Horia Simionescu, Cristian Tudor Popescu, George Toma Veseliu, Ion Pop Reteganul, Iosif Vissarionovici Stalin, Mihai Răzvan Ungureanu, Horia-Roman Patapievici, Lucia Hossu Longin şi aşa mai departe. Acronimul este, deci, un soi de poreclă fără iz ironic, doar că, dacă utilizezi o asemenea poreclă şi nu eşti suficient de notoriu, rişti ca lumea să nu ştie despre cine e vorba.

În sfârşit, să nu ne lungim şi să nu facem ironii. Cineva care utilizează acronimul DAD a citit biata mea poezie Idilă, postată aci, mai jos, şi s-a gândit să-i ardă un comentariu. Acum, fiind eu un bun cunoscător al acronimelor, ca şi al simplelor semnături cu iniţiale de prin literatura română de azi, mă prinsei numaidecât (mai ales că era pe-acolo şi adresa de e-mail) că e vorba de Dumitru Augustin Doman, prozator, publicist şi recenzent, redactor-şef al excelentei reviste Argeş de la Piteşti. Dumitru Augustin Doman (îl voi numi şi eu în continuare DAD, pentru că timpul tuturora e preţios), pe care nu l-am cunoscut personal, dar cu care am schimbat mai multe e-mailuri (mi-a luat cândva un interviu, a scris despre o carte a mea şi a fost, o vreme, colaborator la revista Litere) şi pe care, evident, l-am citit, mi s-a părut o persoană civilizată, care nu face uşor afirmaţii anapoda. De aceea m-a şi mirat comentariul său iritat, plin de contradicţii logice, în care declară că l-am dezamăgit „cel puţin ca poet”. Iar asta, se pare, în ciuda faptului că a scris favorabil, cum îmi şi atrage atenţia, cândva despre poezia mea. Nu mai insist, deoarece cititorul acestor rânduri poate accesa comentariul, care mai conţine unele insanităţi peste care trec. Puteam să-l şterg, dar l-am aprobat numai şi numai ca să-l compromit pe autorul lui. Ce să zic? Eu nu mi-am apărat niciodată un text şi sunt gata (deşi, vorba lui Arghezi, mă tem că mi se pare că nu e chiar aşa) că Idilă (poezioară scrisă acum vreo 30 de ani şi inclusă intr-un volum din 1983) e un text slab. Dar nu inteleg de ce l-am dezamăgit „cel puţin ca poet” pe DAD, de vreme ce tot el zice că a citit din creaţia mea ceva „de mare calitate estetică”. Înţeleg să-l fi dezamăgit acest text şi gata!

Eu sunt un om trecut prin multe şi ştiu că, dacă nu e cumva un complexat sau un bolnav, un cititor nu sare imediat la gâtul autorului, contrazicându-şi chiar susţinerile anterioare. Or, DAD nu e nici complexat, nici bolnav. Prin urmare, trebuie să fie altceva…Şi nu mi-a fost greu să-mi dau seama ce.

Nu foarte mulţii mei cititori, dar mai ales prietenii sau prietenii prietenilor mei prezenţi pe facebook îşi aduc, probabil, aminte de textul prozatorului Dumitru Ungureanu, postat şi distribuit de mai multe ori, în care acesta povestea cum s-a rupt prietenia de-o viaţă dintre el şi DAD şi cum a plecat el de la revists Argeş, din pricina lui DRP.

DRP, ştie toată lumea, e acronimul celebru al lui Dumitru Radu Popescu, prozator admirabil şi fost preşedinte numit de Partidul Comunist al Uniunii Scriitorilor, din 1981 până în decembrie 1989. În postdecembrism DRP a fost pus la zid de cine vrei şi de cine nu vrei şi considerat principalul vinovat de toate relele pe care regimul comunist i le-a adus literaturii noastre şi scriitorilor. Iar asta pentru că, spre deosebire de Zaharia Stancu, să zicem, care s-a luptat pentru unele drepturi ale scriitorului român, DRP ar fi fost un individ obedient, o veritabilă unealtă a lui Ceauşescu. Evident că, după 1990, scriitorul a fost marginalizat şi izolat, numele său dispărând de prin presa literară (şi, desigur, din manuale) sau fiind prezent, sporadic, in reviste mai curând necunoscute, populate de mediocri sau de veleitari. Cu toate acestea, începând cu anul 1994, el a revenit în literatură (dar nu şi în prim-planul vieţii literare), publicând mai multe cărţi, din păcate prost difuzate şi puţin mediatizate, precum romanele „Dumnezeu în bucătărie” (1994) şi „Săptămâna de miere” (1999). Nu trebuie omis faptul că scriitorul a fost unul dintre cei mai prolifici dramaturgi postbelici, jucat cu succes pe scenele româneşti. Nu e, de asemenea, lipsit de semnificaţie că a obţinut, din 1964 până în 1980, de şase ori premiul Uniunii Scriitorilor, dar şi Premiul I.L. Caragiale, al Academiei Române (1970). În ultima vreme, un semn al reintrării în normalitate, prin abandonarea perfidului „ideologism întors” practicat mai mult din interes decât din convingere, întru prostirea naivilor, de către unii şi de către alţii, ar fi inaugurarea, în 2010, la Editura Polirom,a seriei de OPERE ale lui DRP, prin publicarea, sub titlul „Mări sub pustiuri”, a unei selecţii din nuvelistica autorului. În paranteză fie spus, nuvela care dă titlul volumului (timp de trei decenii) şi cea intitulată „Duios Anastasia trecea” (timp de două) s-au aflat la loc de cinste în manualele şcolare – prima la gimnaziu, iar a doua la liceu. Ambele sunt admirabil scrise, deşi „Mări sub pustiuri” e contaminată de mici puseuri ideologizante, specifice vremii în care a fost scrisă.

DAD s-o fi gândit, ca redactor-şef de revistă, că după 20 de ani se prescriu până şi crimele, darmite vina unui fost preşedinte comunist al Uniunii Scriitorilor. Care n-a fost, de fapt, nici mai bun nici mai rău ca alţii şi a făcut şi el ce-a putut, în condiţiile date. Am câteva nume ale celor mai acerbi critici ai săi, dintre care unii ar fi vrut să conducă ei Uniunea. Sunt sigur că ar fi condus-o la fel, pentru că altminteri ar fi fost imediat demişi. Aşadar, considerând că adevăratele crime ale lui DRP s-au prescris, DAD l-a invitat să scrie în Argeş, revistă la care Dumitru Ungureanu era, alături de Nicolae Oprea şi de Marin Ioniţă, consilier editorial. E drept, DAD nu s-a consiliat cu consilierii (ca să mă exprim astfel!) când a făcut invitaţia. Iar Dumitru Ungureanu, spre deosebire de DAD, consideră că marile crime ale lui DRP nu pot fi prescrise şi că el trebuie ţinut, în continuare, la distanţă, în ciuda faptului că e un scriitor important.

Să ne întoarcem, acum, puţin în timp. Se ştie că, după instaurarea comunismului, literatura a devenit (ca întreaga cultură) o componentă a politicii de stat. La Consfătuirile, la Conferinţele, la Plenarele sau la Congresele Partidului Comunist, conducătorii acestuia nu uitau să abordeze (e drept, mai la coadă) problemele culturii, literaturii şi artei. În acest context, imediat ce a preluat integral puterea, partidul i-a respins, i-a izolat, i-a ostracizat, când nu i-a trimis după gratii, nu doar pe reprezentanţii vechiului regim, aşa-zişii exponenţi ai concepţiei putrede burgheze, dar şi pe intelectualii, artiştii şi scriitorii care nu s-au aliniat şi nu s-au conformat unor exigenţe (precum au făcut-o, dintre cei mai mari, G. Călinescu, M. Sadoveanu, Camil Petrescu, Cezar Petrescu, dar şi Galaction sau Agârbiceanu, plus cei din generaţia de mijloc sau tânără, de la Beniuc şi Jebeleanu la Dan Deşliu şi, ultimul sosit, acel admirabil şi tragic „trouble-fête” care a fost Nicolae Labiş). Şi totuşi, după aproximativ un deceniu şi jumătate, adică prin 1963-1964 şi, mai apoi, după 1965, lucrurile au revenit la normal, scriitorii au fost reintegraţi şi repuşi în circulaţie. Fapt care nu scuză faptele regimului, dar care trebuie avut în vedere în orice discuţie. Astfel, ca să iau un singur exemplu, un Vladimir Streinu, condamnat în cadrul „lotului Noica-Dinu Pillat”, devine, la scurt timp de la punerea sa în libertate, director al Editurii pentru Literatură Universală. E drept, în mentalul colectiv propaganda comunistă n-a lucrat niciodată definitiv, iar ideea neexprimată public, dar impărtăşită de mai toată lumea, era că orânduirea comunistă nu e mai bună decât cea pe care-o înlocuise.Ba mult mai rea!

După 1990, cultura a încetat să mai fie o componentă a politicii de stat, în sensul în care fusese înainte. Şi a devenit, astfel, ca şi alte sectoare ale vieţii româneşti, o componentă a politicii de grup sau chiar de coterie ori de gaşcă. Statul a continuat să susţină financiar (însă mai puţin substanţial) cultura şi literatura, dar, dintr-un pretins principiu al descentralizării, căreia i s-a adăugat privatizarea, această susţinere a fost dezorganizată, iar de respectiva dezorganizare au profitat găştile şi grupările, constituite, cum e lesne de înţeles, pe baza unor interese materiale.Mai exact spus, pe baza interesului de a suge banii de la buget. În acest context, pretinsele noi structuri din cultură şi literatură, axate pe interese de grup, au respins şi vor continua să respingă, din motive pretins-ideologice, vechii scriitori de felul lui Dumitru Radu Popescu, foşti demnitari comunişti, dar şi reprezentanţi de mare valoare ai literaturii române. Iar această respingere e susţinută şi de ideea (adesea inoculată) care domină acum mentalul colectiv: că tot ce ţine de comunism (şi de foştii comunişti) e rău.

Un asemenea radicalism mi se pare, mai ales după două decenii şi ceva de la ieşirea (cel puţin teoretică) de sub comunism, nu doar excesiv şi păgubos, dar şi nedrept şi, nu în ultimul rând, nedemocratic. Şi aceasta cu atât mai mult cu cât în prezent există intelectuali, artişti şi scriitori mai aserviţi politic decât au fost (uneori aceiaşi!) sub comunism. Astfel că nu văd nimic nepotrivit în dorinţa lui Dumitru Augustin Doman de a-i permite unui mare scriitor, aflat în amurgul existenţei, de a se exprima. Nu ştiu dacă s-a gândit la asta, dar revista Argeş i-a acordat, la începuturile ei, lui Tudor Arghezi o rubrică, pe care marele poet a slujit-o până în preajma morţii. Singurul lucru ce ar putea fi de discutat ar fi nu că DRP scrie în Argeş, ci ce anume scrie. Dar asta e o altă problemă. Altminteri, revista ar avea numai de câştigat prin prezenţa în coloanele ei a unui scriitor de prestigiu. Aşa am procedat şi noi la revista Litere, atrăgându-i pe Mircea Horia Simionescu, Alexandru George, Barbu Cioculescu, Mihai Cimpoi, Alex Ştefănescu sau Ana Blandiana. Scriitori care, e drept, nu au niciuna dintre tarele biografice ale lui DRP.

Cât despre Dumitru Ungureanu, prozator de certă înzestrare şi publicist redutabil, cu idei ferme, pe care le exprimă răspicat, el a procedat cum îi e firea. Nu doar că s-a opus venirii lui DRP la Argeş, dar s-a retras din postul/ postura de consilier editorial şi a renunţat la rubrica sa din revistă. Asta şi pentru că Dumitru Ungureanu, cunoscut în lumea literară ca incomparabilul Mitică, are nu doar idei ferme, dar şi unele idei fixe, iar când o apucă pe un făgaş, nu-l părăseşte chiar dacă îi e clar că ajunge cu oiştea-n gard.

Dar unde e, în toate astea, motivul pentru care DAD s-a supărat aşa de tare pe mine? Păi supărarea vine, mai mult ca sigur, de la faptul că, în numărul pe iunie al revistei Litere, al cărei director sunt, a apărut, în cadrul rubricii Alambicotheca, susţinută de Dumitru Ungureanu (vezi Litere, iunie, pag. 49, http://www.bibliotheca.ro )textul „Cronica unei prietenii ucise”, care e, poate, identic cu cel postat pe blogul propriu şi pe facebook. Textul e destul de acid, iar faptul că, din întâmplare, am recenzat (destul de neutru), pe ultima pagină din Litere tocmai nr. din Argeş din care lipseşte Mitică, dar unde este prezent DRP, i-o fi dat lui DAD bănuiala că m-am solidarizat cu fostul său prieten împotriva lui. Ceea ce nu ştie DAD este că textele lui D. Ungureanu nu trec pe la mine, ci îi sunt trimise direct redactorului-şef, Mihai Stan, cu care împart sarcinile redacţionale. Înţelegerea mea cu Mihai Stan este ca doar atunci când primeşte materiale care „pun probleme” să se sfatuiască cu mine. Iar el o face întotdeauna. Şi cu toate acestea, chiar Mitică al nostru, care a intrat în conflict cu DAD şi a plecat de la Argeş (ceea ce e o pierdere incontestabilă pentru revistă), ne-a facut, în urmă cu un an şi ceva, un pocinog în urma căruia am pierdut un colaborator de prestigiu, anume pe Alexandru George. A fost vorba de un şir de articole legate de Paul Goma, care în octombrie 2010 împlinea 75 de ani. Dar în loc să rezum aici incidentul, iată-l rezumat în editorialul meu, intitulat Malentendu, din nr. pe mai 2011 din Litere:

„Nu e deloc simplu să faci o revistă ca „Litere” şi, mai ales, să armonizezi prezenţa în paginile ei a mai multor autori de relief dar şi de temperament diferit, cum sunt colaboratorii noştri. Între cei mai prestigioşi (dar şi mai vechi) se află dl Alexandru George. Critic, prozator şi publicist pe care-l admir, dl George este o persoană foarte sensibilă faţă de anumite „afronturi” şi foarte atentă la unele nuanţe care, în unele momente, riscă să anuleze elogii sincere. Îmi amintesc că am publicat în numărul din aprilie 2005 al revistei noastre un text omagial intitulat „Valoarea modei vechi”, prin care voiam să fixez împlinirea de către distinsul nostru colaborator a 75 de ani de viaţă. Intenţia mea a fost aceea de a sublinia faptul că dl Alexandru George se identifică total şi benefic cu spaţiul literaturii, care devine pentru dumnealui sferă absolută de referinţă. M-am pomenit, după câteva luni, cu un pasaj inserat intr-un articol, în care-mi reproşa că eu aş fi afirmat că dumnealui nu se pricepe la femei şi la fotbal. Reproş care mi-a provocat o amuzată perplexitate, însă nu şi o explicaţie. Astfel că Alexandru George l-a reînnoit de vreo două ori, notificând, între altele, prezenţa sa (cu amintiri foarte vii) la un celebru meci de fotbal România-Anglia. Ba mai mult, după Campionatul Mondial din Africa de Sud, a trimis la revistă un savoros text pe tema în chestiune. Ceea ce m-a făcut să fiu mulţumit că n-am încercat să mă explic.
Iată-mă, însă, intrat din nou în dezacord cu stimatul nostru colaborator, pe care eu, vorba poetului, n-am vrut „nici atât să-l supăr/ Cât piperul de ienupăr”. Venind, anul trecut, momentul aniversării a 75 de ani de către Paul Goma, fostul disident (controversat, zice dl George), am găsit cu cale să subliniez, în ultima pagină a Literelor, cum a fost reflectat el în presa noastră. Ştiind că autorul de la Paris este dezagreat de o bună parte a lumii literare, voi fi făcut şi unele mici insinuări ironice (cum ar fi aşteptarea zadarnică a evocării autorului în prima revistă a U.S.). Altminteri, ca să-l citez din nou pe Arghezi, eu n-am făcut nimic, m-am jucat. Adică am consemnat opinii din revista Argeş aşezându-le sub un titlu („Gomagiale”), tot de-acolo luat, apoi am făcut acelaşi lucru reţinând opinii din revista Acolada, situate tot sub un titlu preluat: „Legendarul Goma”. De fiecare dată, cu ghilimelele (avertizatoare) de rigoare. Înţelegând, probabil, că totul reprezintă expresia atitudinii mele faţă de autorul-disident, dl Alexandru George mi-a reproşat bănuita (şi neîntemeiata, zice domnia sa) admiraţie. Am adoptat aceeaşi soluţie a tăcerii şi, mărturisesc, n-aş fi scris nici acest text dacă n-ar fi apărut ceva care m-a implicat într-un chip nedorit. Dar ceea ce vreau să clarific aici nu e „cazul Goma”, ci pur şi simplu un incident redacţional.
Observând lipsa mea de reacţie faţă de reproşurile dlui George, redactorul nostru colaborator Dumitru Ungureanu, un sincer admirator (dar şi un destul de bun cunoscător) al lui Paul Goma, a reacţionat el, în două articole inserate la rubrica sa din Litere, „Alambicotheca”. Textele sale vizau anumite afirmaţii (cărora, iarăşi, nu le discut justeţea) ale lui Alexandru George. Cel de-al doilea a avut darul de a-l supăra pe dl George, care a şi reacţionat în numărul pe aprilie, reproşându-mi mie, ca director care a permis apariţia unui text lipsit de necesara politeţe, ingratitudinea.
Trebuie să admit că supărarea distinsului nostru colaborator e îndreptăţită, dar mă simt obligat să precizez că lucrurile au hazul lor trist. Pentru că este vorba, aici, de un soi de boroboaţă redacţională. Scurt vorbind, chestiunea a stat cam aşa. La primirea textului semnat de D. Ungureanu, am purtat cu acesta o discuţie pe messenger, urmată de un schimb de e-mailuri. Am convenit, prin bună înţelegere, să renunţe la unii termeni mai contondenţi. Forma initială a textului îi fusese trimisă şi redactorului-şef, dl Mihai Stan, cu care de asemenea am avut un schimb de e-mailuri. Noi încercăm să nu ne cenzurăm colaboratorii. N-am făcut-o nici în cazul lui D. Ungureanu. Totuşi, după discuţia noastră, textul era acceptabil în termenii de adresare. Dar, nenorocire! Din neatenţie, când l-am trimis în editură, am ataşat fişierul care conţinea prima formă! Greşeala mi-a fost semnalată (cu regret) chiar de către autorul articolului, imediat după apariţia revistei. Şi mi-o asum, fiind de acord cu dl Alexandru George că un autor de talia (şi un colaborator de prestigiul) domniei sale nu trebuia tratat în felul în care a fost. Indiferent ce ar fi susţinut. Îi propun, totuşi, să luăm totul ca pe-o întâmplare amuzantă. Cum a şi fost.”

Din păcate, Alexandru George, care m-a considerat vinovat de apariţia articolului semnat de Mitică, ba chiar coautor al acestuia, n-a gustat cu umor întâmplarea, astfel că a decis sa-şi înceteze colaborarea la revistă.

Tot pe mine dă, probabil, vina apariţiei articolului „Cronica unei prietenii ucise” şi Dumitru Augustin Doman. Dovadă, ireverenţiosul său comentariu la nevinovatul meu text poetic din tinereţe!
Sper, totuşi, să rămânem aici!
Deşi, la urma urmei, nu despre T.C. şi DAD este, în primul rând, vorba în cazul de faţă…

Anunțuri

2 gânduri despre “Supărarea lui DAD, dar nu numai…

  1. Două precizări:
    – nu din cauza opiniilor divergente despre DRP am scris acel articol şi-am încheiat relaţiile amicale cu DAD, ci din cauza minciunilor spuse de el – că eu aş fi îndemnat oamenii să nu scrie în revista Argeş.
    – dl. Al. George scrisese de două ori acelaşi neadevăr (popular zis minciună) în revista LITERE, anume că Paul Goma a avut două soţii, pe prima părasind-o, deşi ea frumosă! Ceea ce, totuşi, nu-i o chestiune literară.

  2. Dupa cele întamplate, nu te contrazic privind minciunile lui DAD.
    Cât priveşte cele spuse de Alexandru George, fără îndoială că erau nişte neadevăruri crase. Ideea a fost ca am fi putut sa i le trecem cu vederea. Dar uite ca s-a retras, iar noi n-am pierit fără el! Probabil că nu vom pieri nici din pricina supararii lui DAD!

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s