OMUL ŞI AURA (Şerban Cioculescu – n. 7 sept. 1902 – m. 25 iun. 1988)

La Facultatea de Filologie din Bucureşti, cursurile de literatură română se desfăşurau, în 1965 (şi cred că se desfăşoară şi astăzi), în Amfiteatrul Odobescu, unde mai răsuna, parcă, vocea lui G. Călinescu, pe care studenţii din anii mai mari avuseseră privilegiul s-o audă. Veneam, mulţi dintre noi, din oraşe de provincie şi din licee cu profesori timoraţi sau de-a dreptul dogmatizaţi de comunism. Îmi amintesc că, la examenul de maturitate (cum se numea pe vremea aceea bacalaureatul) am înspăimântat întreaga comisie ironizând poezia „Mărul de lângă drum” de Mihai Beniuc şi refuzând să interpretez simbolistica roşului altfel decât cu un zâmbet maliţios. Înţeles, probabil, ca expresie a unei fronde adolescentine. Bieţii oameni au fost foarte încurcaţi, mai ales că-l tratasem strălucit pe Grigore Ureche, prezent ca al doilea subiect pe bilet. Până la urmă am fost promovat, fără să primesc chiar nota maximă, după cum socoteam, în naivitatea mea, că s-ar fi cuvenit.
Am evocat întâmplarea de mai sus pentru a explica de ce, până a vedea intrând în amfiteatru, la cursul de literatură română, omuleţul vioi (avea 63 de ani, dar mi se părea mult mai tânăr), cu mustăcioara tunsă scurt, de sub care se ivea permanent un zâmbet despre care ar fi fost greu de spus dacă era ironic sau prietenos, dar căruia privirea vie şi perpetuu mobilă îi dădea un aer incontestabil inteligent, făcând simpatică şi vocea-i cam piţigăiată, nu auzisem de Şerban Cioculescu. După cum nu auzisem de Vladimir Streinu sau de Ion Barbu, de Noica sau chiar de Blaga (al cărui nume îmi era cunoscut, totuşi, din „Gazeta literară” şi din „Luceafărul”, reviste pe care le citeam de capul meu şi, oarecum, peste capul profesorului). În patru ani de liceu, urmaţi la şcoala care azi poartă numele lui Vladimir Streinu, nimeni, dar absolut nimeni nu mi-a spus, fie şi şoptit la ureche (ca unuia care începuse să scrie), că în urmă cu trei decenii şi ceva doi critici literari importanţi fuseseră profesori la Găeşti. Să nu fi ştiut? Sau să fi avut în minte focul din curtea Şcolii Zootehnice, în al cărei local funcţionase liceul în perioada apostolatului acelor critici, mistuind cărţile „reacţionare”, „duşmănoase” şi „nocive” ale trecutului? Cred, mai curând, că nu voiau să aibă necazuri…
Tinereţea este, însă, iertătoare, eficientă şi operativă, iar în mediile studenţeşti informaţia circulă repede. În cel mai scurt timp, profesorul Cioculescu a început să intre în amfiteatru însoţit de legenda lui, care cuprindea titlurile cărţilor şi în special pe ale celor despre Caragiale şi Arghezi, calitatea de cronicar la „Revista Fundaţiilor Regale”, condiţia de ostracizat (şi, probabil printr-o confuzie cu Radu Cioculescu, fratele, cea de condamnat) şi chiar micile (sau mai marile) animozităţi dintre el şi G. Călinescu. Prin Şerban Cioculescu intra în amfiteatru o întreagă epocă, pe care o descopeream cu entuziasm şi cu fervoarea recuperării timpului pierdut. Deşi profesorul ne preda, de fapt, literatura veche, uimindu-ne cu digresiunile anecdotice şi cu erudiţia genealogiilor expuse cu voluptate şi fără a încerca să epateze sau să umilească. Dizolvând, însă, în această voluptate orice pornire vindicativă sau resentimentară, punând lucrurile la punct fără patimă, ca şi când şi-ar fi continuat vorbirea abia cu o zi înainte întreruptă. Faptul însuşi de a-l fi avut în faţă pe unul dintre „aceia” ni se părea (sau mi se părea) fabulos.
N-am preluat aceste lucruri de la el, poate şi pentru că unele ţin de temperament. Opţiunea pentru un curs special al profesorului, în anul al V-lea, a izvorât, însă, dintr-o admiraţie faţă de un cărturar veritabil, de stirpe veche. De la care am învăţat măcar un lucru în care cred şi azi (în deosebire de mulţi confraţi): că n-ai voie să vorbeşti despre un text pe care nu l-ai citit.
Într-o bună zi, nu mai ştiu bine când, venind vorba despre Găeşti, Şerban Cioculescu mi-a spus, în treacăt, că în tinereţe a fost profesor în oraşul acesta. Informaţia n-a avut atunci, în mine, cine ştie ce rezonanţă. A trebuit să devin eu însumi profesor aici, ca să aibă. Târzie şi, în unele momente, dramatică.

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s