Roman teatral

De vreme ce anul ăsta în literatură nu s-a întâmplat mai nimic, romancierii abandonându-şi ocupaţia trudnică la capătul căreia, de obicei, nu-i aşteaptă decât dificultatea de a-şi publica produsul în câteva exemplare împărţite pe la critici şi pe la prieteni sau adunând praful de prin puţinele magazine de carte netransformate în cârciumi, viaţa noastră politică s-a gândit că ar fi nimerit să scrie ea, pe o secetă cumplită, un roman mai palpitant decât cele (ne)scrise de pretinşii profesionişti ai genului. Şi cum mai întotdeauna viaţa bate filmul (şi romanul), el s-a scris, în chip clasic, cu expoziţiune, intrigă (şi intriganţi!), conflict, desfăşurare, punct culminant şi deznodâmânt. Dar şi cu lovituri de teatru, cu momente de suspans, şi, mai ales, cu multe episoade de literatură interactivă, căci cititorii/ spectatorii acestul roman teatral, ca să-i zicem aşa, aveau şi ei intervenţiile lor: în stradă, pe micile ecrane, în pagini de ziar şi în subsolul acestora, pe site-uri, pe facebook sau pe bloguri…Suntem o ţară de autori de literartură nescrisă, care ţine, pentru moment, locul celei scrise.
Evident, autorul-protagonist al acestui roman a fost cel care ne bântuie, de vreo opt ani, trezia şi somnul, preşedintele ales, cel de la care limba română a căpătat cel puţin două cuvinte noi: băsist şi băsism (cum erau, pe vremuri, ceauşist şi ceauşism). Deşi declară că n-a citit (vorbă să fie!) decât Levantul ferventului său admirator Mircea Cărtărescu, autorul-personaj al romanului nostru pare mai curând un frecventator al prozei sud-americane sau măcar un cunoscător al scrierii ”Racul”, de Alexandru Ivasiuc, ale cărei prime pagini seamănă izbitor cu unele dintre cele ale (ne)scrierii estivale care ne-a marcat ultimele luni (dar poate şi viitorii ani).
Romanul nostru teatral a început, cum stă şi frumos, cu un prolog cam derutant, al cărui sens nu-i era, se pare, cunoscut la vremea aceea decât autorului: căderea guvernului. Apoi, o expoziţiune de asemenea înşelătoare, ezitantă, brusc insolitată de o lovitură de teatru (care nu era, însă, decât rodul unui plan auctorial bine pus la punct): plagiatul!
Există (iar cei care scriu sau măcar citesc cunosc foarte bine asta) momente în care autorul cade în capcana propriei sale scrieri. Iar dacă este vorba de un roman scris de viaţă, atunci poate deveni chiar victima intrigii puse la cale. Aşadar, lovitura de teatru (iar nu de stat!) capătă o replică fulgerătoare: înlocuirea avocatului poporului şi a şefilor celor două camere, întâmplare care l-a lăsat (cel puţin la prima vedere) mască pe cel care, aşa cum se va dovedi la final, a ţesut toate firele acestei poveşti. E o simplă părere, totuşi, pentru că, se ştie, autorii au întotdeauna nişte aşi în mânecă, iar unele fapte ce par de neînţeles la un moment dat îşi dezvăluie înţelesul după ultima filă. Curios, în prim-planul textului apare un arbitru care validează aceste lovituri socotite, inclusiv în cadrul dimensiunii interactive a operei, cu încrâncenare, cu ură, cu patimă, anticonstituţionale. În orice caz, protagonistul pare a se confrunta cu doi antagonişti pe măsură. Însă arbitrul, pe care unii îl declară cumpărat, trecuse cu vederea ceva doar spre a impune altceva, mult mai important. Cum s-ar spune la fotbal (sport care are o evidentă legătură cu romanul!), se făcuse că nu vede un fault la centrul terenului, pentru a dicta, imediat, un penalti: cvorumul. În proza sau în teatrul ăsta care sfidează convenţiile şi uzează de orice element care poate fi util, pare a se profila un prim punct culminant. Dar, ca în cronicile naţionale sau ca în romanele mai vechi, intervine o instanţă extratextuală, un fel de Deus ex machina, care va reorienta acţiunea şi faptele. Unul dintre antagonişti este chemat la ordin undeva, departe, şi se întoarce nu doar îmblânzit, dar şi oarecum speriat. Timorându-l şi pe cel de-al doilea, care putea deveni el autorul romanului, sau măcar protagonistul, în cea de-a doua parte a lui. Are în mână chiar un instrument simbolic: stiloul cu care poate promulga perfida (în felul cerut de arbitrii de margine şi de centru) Lege sau o poate retrimite în Parlament (unde s-ar împotmoli sine die). N-are, însă, curajul de a deveni autor, promulgă şi trece în plan secund, devenind un personaj oarecare, aproape jalnic. Înscris pe un anume făgaş, romanul teatral al lungii noastre veri are un sfârşit previzibil, căruia doar epilogul, realizat cu mână fermă şi mină ironică, prefăcută, încrâncenată, vicleană, răzbunătoarte, cinică, malefică, de către autorul protagonist, i-ar mai putea da culoare! O culoare tristă!…Care, în alte situaţii extratextuale, ar putea să fie a sângelui…

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s