IN MEMORIAM: ALEXANDRU GEORGE (6 aprilie 1930 – 28 septembrie 2012)

A încetat din viaţă criticul literar, prozatorul, publicistul şi traducătorul Alexandru George, una dintre personalităţile de prim rang ale literaturii noastre postbelice, afiliat din proprie voinţă fenomenului literar numit Şcoala de la Târgovişte, reprezentat de Mircea Horia Simionescu, Radu Petrescu, Costache Olăreanu şi Tudor Ţopa. Alexandru George a fost, timp de unsprezece ani, un colaborator statornic al revistei găeşteano-târgoviştene „Litere”. S-a retras, în condiţiile pe care le-am evocat în textul postat anterior, dar şi din pricina bolii, care, iată, i-a adus un sfârşit pe care lumea literară, dar mai ales acea grupare de scriitori reunită în cadrul Societăţii Scriitorilor Târgovişteni, nu se poate să n-o regrete. L-am cunoscut bine, am purtat lungi discuţii de-a lungul anilor. I-am citit cărţile şi am scris despre ele. Mă citea, la rândul său, şi găsea cuvinte frumoase legate de ceea ce scriu. Dispariţia sa mă îndurerează şi momentul îmi marchează cuvintele. Tocmai de aceea prefer ca, în locul unor fraze de circumstanţă sau al unora prea patetice, să postez mai jos un text omagial apărut în „Litere”, cu prilejul jubileului a 75 de ani de viaţă. Cuvintele de acum se referă la o personalitate care a fost. Cele din textul omagial – la una care era.
Dumnezeu să-l odihnească în pace pe Alexandru George!

VALOAREA MODEI VECHI

Nu-mi dau seama dacă lui Alexandru George, distinsul nostru colaborator, o să-i facă plăcere faptul că, la un moment aniversar, voi evoca în aceste rânduri tocmai vorba unui autor pe care se zice că nu-l prea are la inimă. Dar mie, dintotdeauna, un drăcuşor mi s-a insinuat în cerneala stiloului (şi, de câtva timp, îşi face de lucru printre tastele calculatorului). Voi aminti, aşadar, de Marin Preda şi de reflecţia sa, luată din gura regelui şi pusă în cea a lui Moromete, care le explică ţăranilor adunaţi în poiana fierăriei din sat că orice lucru temeinic cere ca mintea să-ţi fie la el. Şi numai la el. Pe când, particularizează cu umor inefabil rusticul dialectician, privindu-şi fix un prieten, “ocupaţiunea ta mintală, Cocoşilă, e la alte prostii”.
Înainte de toate aş face, însă, o observaţie cu privire la aversiunea lui Alexandru George faţă de valori “unanim recunoscute”, precum amintitul Preda ori “divinul critic”, G. Călinescu (pentru a nu mai numi persoane în viaţă, care se grăbesc să-i răspundă cu etichetări şi insinuări de tot felul, între care aceea că ar fi un “Gică contra” al criticii literare, un cârtitor de profesie – imagine comodă, devenită tocmai din această pricină un clişeu îndrăgit de penele zglobii şi nedevotate lecturii). Sigur, ca orice om, poate avea şi Alexandru George fobiile sale. Şi mai ales rezervele sale. Justificate sau nu. Că ele sunt formulate în legătură cu Preda, Călinescu sau cu (hai să rostesc, totuşi, două nume!) Manolescu sau Simion e una. Că Alexandru George i-ar “rade” pe cei amintiţi (sau pe alţii, nu puţini, care intră sub acţiunea cernelii sale nu o dată acide), e cu totul altceva. Eu ştiu (şi ştiu bine) că nu e vorba decât de cenzurarea exceselor şi acceselor (de adoraţie, bunăoară). Cum însă românul e avid de mitizare, şi mai ales de mitizarea din timpul vieţii, cei coborâţi de pe soclu sau cei cărora li se inscripţionează un pic statuia, se reped (de obicei prin terţi) şi-i reproşează minimalizarea monştrilor sacri. Cine l-ar crede când se atinge de Călinescu?! Aşadar ce credibilitate poate avea când îl contestă pe X, care încă trăieşte?! Dar lucrurile nu stau chiar aşa. În realitate, cei pe care Alexandru George îi “rade” sunt doar cei pe care-i ignoră. Pe marginea operei celorlalţi doar glosează. Punând câte un accent, câte un bemol, câte o surdină.
Nu-mi mai aduc aminte cu precizie când l-am auzit vorbind pentru prima dată (conversaţiile cu dl George se transformă rapid şi invariabil în monologuri, iar cel care nu e un bun ascultător e pierdut). Era, pesemne, la Târgovişte, cândva, demult. În ultima vreme ne-am întâlnit mai des şi am purtat (în stilul amintit) discuţii mai multe. Am observat un lucru, care iniţial m-a contrariat: cu dl George nu poţi discuta altceva decât literatură. Nu poţi vorbi cu dumnealui despre femei decât dacă sunt (ori au fost) scriitoare sau măcar soţii ori amante de scriitori. Despre fotbal, decât dacă e vorba despre revista lui Camil Petrescu. Despre un guleai, decât dacă vorbeşti despre Ivan Turbincă sau Emil Brumaru. Am înţeles apoi că dl George e un om de modă veche, specie tot mai rară. Adică un om care face totul temeinic şi se confundă cu ceea ce face. Probabil că multora nu le convine ce spun, dar eu cred că ar putea fi un exemplu de urmat pentru aceia, tot mai numeroşi în zilele noastre, care se ocupă de literatură, dar a căror ocupaţiune mintală e, vai, la alte prostii.
(aprilie 2005)

Reclame

Idilă

Se întâmplă aşa: tu vei fi
la ţărmul mării şi eu nu voi fi;
eu sunt foarte departe, sunt foarte demult;
tu cu părul căzut peste umerii goi,
cu pielea arămie şi fragedă la
ţărmul mării asculţi
cum apele freamătă şi eu am simţit;
te gândeşti la mine şi eu am simţit,
mă vei iubi şi eu am simţit;
se întâmplă aşa: apune soarele şi eu am iubit
azi trupul tău de atunci,
mirosul aspru de sare pe umerii tăi,
încheieturile rotunde,
oasele catifelate în oasele catifelate rotindu-se;
se întâmplă aşa; tu vei fi
la ţărmul mării iar eu
însuşi ţărmul…

De la Anişoara Odeanu la geniul neînţeles

Primim la redacţia „Litere” numeroase reviste, pe care le citim sau doar le frunzărim. Unele ni se trimit doar prin e-mail, în format pdf, dar e bine şi aşa. Nu tot ce apare la noi merită, însă, atenţia. Ba chiar sunt publicaţii care ar trebui arătate cu degetul, luate în tărbacă, ironizate şi ridiculizate. Ceea ce am făcut uneori, din păcate fără niciun efect! Aşa se întâmplă cu emfaticul lunar craiovean cu nume de publicaţie şcolară „Constelaţii diamantine”, una dintre cele mai penibile apariţii care mi-a stat sub ochi şi pe care, cu o perseverenţă demnă de o cauză mai bună, redacţia mi-o tot trimite pe două dintre adresele mele de e-mail, una făcută publică în revistă şi alta pe un site. Şi asta, în ciuda faptului că la împlinirea unui an de apariţie am ironizat-o fără milă, postând textul şi pe un site literar, unde a avut, cum se zice, un real succes. Sincer vorbind, n-am mai văzut o aşa de mare adunătură de oameni penibili care au mania scrisului ca la „Constelaţii diamantine”, veritabilă mostră de submediocritate (şi chiar de prostie) fudulă, autodecretată „revistă de cultură universală”, dar pusă sub egida unei aşa-zise Ligi a Scriitorilor Români.

Tot prin e-mail ne parvine, de mai mult timp, şi o altă revistă, intitulată BANAT, ce apare în municipiul Lugoj, un fel de Găeşti ceva mai săltat din vestul ţării. De data aceasta e vorba de o publicaţie demnă de apreciere pentru seriozitate şi pentru efortul de a nu coborî sub standarde valorice acceptabile. Redacţia este alcătuită din Iosif Crăciunescu (director), Dorin Murariu (redactor-şef), Constantin-Tufan Stan (redactor-şef adjunct), Adriana Weimer (secretar general de redacţie) şi alţii. Numărul 5-6 (101-102)/ mai-iunie 2012 este, parţial, dedicat împlinirii a 100 de ani de la naşterea şi a 40 de ani de la moartea scriitoarei Anişoara Odeanu (29. 05. 1912 – 1.09. 1972), originară din Lugoj.
Anişoara Odeanu, pe numele ei adevărat Doina Stella Graţiela Peteanu, fiică a profesorului, animatorului cultural, publicistului şi folcloristului lugojean Aurel E. Peteanu, a fost o mică vedetă a lumii literare a anilor ′30-′40, prietenă a lui Camil Petrescu, a lui Eugen Ionescu (care a şi iubit-o), dar şi a altor scriitori. O mare promisiune (realizată parţial), mai ales prin romanul ei de debut, „Într-un cămin de domnişoare” (1934), care a cunoscut doar într-un an două ediţii şi a fost apreciat chiar de pretenţiosul G. Călinescu, apoi prin „Călător în noaptea de ajun” (1936), urmate de câteva volume de versuri şi dublate de o intensă activitate publicistică.
Articolele din „Banat”, evitând, în bună măsură, festivismul aproape inerent al unor momente omagiale, încearcă să evidenţieze componentele operei. Latura publicistică (o parte dintre articole, cele publicate la „Viaţa”, condusă de L. Rebreanu, semnate cu numele real, Doina Peteanu, a fost strânsă în 2010 în volum de către Gh. Luchescu) reprezintă preocuparea articolului „ Doina Peteanu în oglinda Anişoarei Odeanu”, de Dorin Murariu. Proza este analizată de Dana Nicoleta Popescu („Călătorii în noapte”), Graţiela Bega („Anişoara Odeanu – câteva trasee de lectură”) şi Delia Badea (care se referă la romanul „Katinka sau Fantomele de la Valea Lungă”, publicat postum, în 2010), iar relaţiile cu veritabilul mentor sunt evidenţiate în contribuţia „Anişoara Odeanu şi Camil Petrescu”, a Adrianei Weimer (care se ocupă, totuşi, mai puţin de relaţia dintre cei doi – care a fost, cum se exprimă undeva Cornel Ungureanu, criticul care a făcut mari eforturi sprea o readuce în atenţie pe scriitoare, una de fascinaţie reciprocă – , şi mai mult despre relaţia lui Camil, profesor la Timişoara, cu presa din Banat). Se adaugă încă o contribuţie, cea a lui Constantin-Tufan Stan („Veleităţile muzicale ale familiei Peteanu), o evocare a Marcelei Badea („Anotimpul regăsit”, replică la „Anotimpul pierdut”, titlul sub care a fost republicat, în 1969, romanul „Călător în noaptea de ajun”) şi două interviuri ale scriitoarei (cu Blaga şi Camil Petrescu). Dar textul cel mai savuros (însă şi relevant), poate şi datorită parfumului său provincial şi vetust, rămâne articolul semnat L. Roman, extras din publicaţia lugojeană „Răsunetul” (nr. 23/ 4 iunie 1933), în care lugojenilor li se vorbeşte cu admiraţie despre tânăra plecată din oraşul lor, care încă nu şi-a publicat întâia carte, dar, prin fragmentele din presa literară bucureşteană, arată ca va deveni un nume.
Corecte şi documentate, articolele dedicate Anişoarei Odeanu în revista „Banat” evită, totuşi, (sau abia sugerează) partea delicată (dar şi spectaculoasă) a vieţii şi activităţii scriitoarei – vădita orientare legionară şi de extremă dreapta în genere (în articole, în broşura „Un cuvânt care poate ucide mii de vieţi”, dar şi în viaţa privată şi amoroasă – a fost logodită cu Peter Meissner, fiul unui apropiat al lui Hitler şi, mai apoi, s-a căsătorit cu doctorul Dan Crivetz, cu vederi extremiste şi el). Este, până la urmă, motivul dispariţiei din Bucureşti şi din viaţa literară a Anişoarei Odeanu, care se va stabili, după unele peregrinări, la Lugoj, unde, în 1965, criticul Ion Oarcăşu o (re)descoperă şi o revitalizează. Fără a izbuti, totuşi, să determine reînnodarea reală a firelor destinului ei literar, mai ales că, pe 1 septembrie 1972, la numai 60 de ani, se va sinucide (ca mai târziu Irinel Liciu, soţia lui Ştefan Augustin Doinaş), la numai o zi după moartea soţului său.

Revenind la nr. pe mai-iunie al revistei „Banat”, ar fi de remarcat că în celelalte 38 de pagini, adăugate celor 10 închinate evocării Anişoarei Odeanu, apar, în genere, materiale măcar onorabile. Exceptând o ieşire spectaculoasă „în decor”, anume un interviu al lui Ionuţ Caragea, de factura căruia ne lămurim fie şi numai din titlu: „Constantin Frosin, scriitorul de geniu care deranjează ordinea valorică într-o ţară care îi datorează recunoaşterea şi aprecierea totală”.
Vorba ceea: Cine se aseamănă, se adună. Ca să nu zic, precum Petru Maior când vorbeşte despre cei ce se susţin în a pune la îndoială latinitatea românilor, că „măgariu pre măgariu scarpină”.
Dar nu era cazul ca respectivii să fie nici „adunaţi” şi nici lăsaţi să se scarpine în revista lugojeană.

OMUL ŞI AURA (Şerban Cioculescu – n. 7 sept. 1902 – m. 25 iun. 1988)

La Facultatea de Filologie din Bucureşti, cursurile de literatură română se desfăşurau, în 1965 (şi cred că se desfăşoară şi astăzi), în Amfiteatrul Odobescu, unde mai răsuna, parcă, vocea lui G. Călinescu, pe care studenţii din anii mai mari avuseseră privilegiul s-o audă. Veneam, mulţi dintre noi, din oraşe de provincie şi din licee cu profesori timoraţi sau de-a dreptul dogmatizaţi de comunism. Îmi amintesc că, la examenul de maturitate (cum se numea pe vremea aceea bacalaureatul) am înspăimântat întreaga comisie ironizând poezia „Mărul de lângă drum” de Mihai Beniuc şi refuzând să interpretez simbolistica roşului altfel decât cu un zâmbet maliţios. Înţeles, probabil, ca expresie a unei fronde adolescentine. Bieţii oameni au fost foarte încurcaţi, mai ales că-l tratasem strălucit pe Grigore Ureche, prezent ca al doilea subiect pe bilet. Până la urmă am fost promovat, fără să primesc chiar nota maximă, după cum socoteam, în naivitatea mea, că s-ar fi cuvenit.
Am evocat întâmplarea de mai sus pentru a explica de ce, până a vedea intrând în amfiteatru, la cursul de literatură română, omuleţul vioi (avea 63 de ani, dar mi se părea mult mai tânăr), cu mustăcioara tunsă scurt, de sub care se ivea permanent un zâmbet despre care ar fi fost greu de spus dacă era ironic sau prietenos, dar căruia privirea vie şi perpetuu mobilă îi dădea un aer incontestabil inteligent, făcând simpatică şi vocea-i cam piţigăiată, nu auzisem de Şerban Cioculescu. După cum nu auzisem de Vladimir Streinu sau de Ion Barbu, de Noica sau chiar de Blaga (al cărui nume îmi era cunoscut, totuşi, din „Gazeta literară” şi din „Luceafărul”, reviste pe care le citeam de capul meu şi, oarecum, peste capul profesorului). În patru ani de liceu, urmaţi la şcoala care azi poartă numele lui Vladimir Streinu, nimeni, dar absolut nimeni nu mi-a spus, fie şi şoptit la ureche (ca unuia care începuse să scrie), că în urmă cu trei decenii şi ceva doi critici literari importanţi fuseseră profesori la Găeşti. Să nu fi ştiut? Sau să fi avut în minte focul din curtea Şcolii Zootehnice, în al cărei local funcţionase liceul în perioada apostolatului acelor critici, mistuind cărţile „reacţionare”, „duşmănoase” şi „nocive” ale trecutului? Cred, mai curând, că nu voiau să aibă necazuri…
Tinereţea este, însă, iertătoare, eficientă şi operativă, iar în mediile studenţeşti informaţia circulă repede. În cel mai scurt timp, profesorul Cioculescu a început să intre în amfiteatru însoţit de legenda lui, care cuprindea titlurile cărţilor şi în special pe ale celor despre Caragiale şi Arghezi, calitatea de cronicar la „Revista Fundaţiilor Regale”, condiţia de ostracizat (şi, probabil printr-o confuzie cu Radu Cioculescu, fratele, cea de condamnat) şi chiar micile (sau mai marile) animozităţi dintre el şi G. Călinescu. Prin Şerban Cioculescu intra în amfiteatru o întreagă epocă, pe care o descopeream cu entuziasm şi cu fervoarea recuperării timpului pierdut. Deşi profesorul ne preda, de fapt, literatura veche, uimindu-ne cu digresiunile anecdotice şi cu erudiţia genealogiilor expuse cu voluptate şi fără a încerca să epateze sau să umilească. Dizolvând, însă, în această voluptate orice pornire vindicativă sau resentimentară, punând lucrurile la punct fără patimă, ca şi când şi-ar fi continuat vorbirea abia cu o zi înainte întreruptă. Faptul însuşi de a-l fi avut în faţă pe unul dintre „aceia” ni se părea (sau mi se părea) fabulos.
N-am preluat aceste lucruri de la el, poate şi pentru că unele ţin de temperament. Opţiunea pentru un curs special al profesorului, în anul al V-lea, a izvorât, însă, dintr-o admiraţie faţă de un cărturar veritabil, de stirpe veche. De la care am învăţat măcar un lucru în care cred şi azi (în deosebire de mulţi confraţi): că n-ai voie să vorbeşti despre un text pe care nu l-ai citit.
Într-o bună zi, nu mai ştiu bine când, venind vorba despre Găeşti, Şerban Cioculescu mi-a spus, în treacăt, că în tinereţe a fost profesor în oraşul acesta. Informaţia n-a avut atunci, în mine, cine ştie ce rezonanţă. A trebuit să devin eu însumi profesor aici, ca să aibă. Târzie şi, în unele momente, dramatică.

Roman teatral

De vreme ce anul ăsta în literatură nu s-a întâmplat mai nimic, romancierii abandonându-şi ocupaţia trudnică la capătul căreia, de obicei, nu-i aşteaptă decât dificultatea de a-şi publica produsul în câteva exemplare împărţite pe la critici şi pe la prieteni sau adunând praful de prin puţinele magazine de carte netransformate în cârciumi, viaţa noastră politică s-a gândit că ar fi nimerit să scrie ea, pe o secetă cumplită, un roman mai palpitant decât cele (ne)scrise de pretinşii profesionişti ai genului. Şi cum mai întotdeauna viaţa bate filmul (şi romanul), el s-a scris, în chip clasic, cu expoziţiune, intrigă (şi intriganţi!), conflict, desfăşurare, punct culminant şi deznodâmânt. Dar şi cu lovituri de teatru, cu momente de suspans, şi, mai ales, cu multe episoade de literatură interactivă, căci cititorii/ spectatorii acestul roman teatral, ca să-i zicem aşa, aveau şi ei intervenţiile lor: în stradă, pe micile ecrane, în pagini de ziar şi în subsolul acestora, pe site-uri, pe facebook sau pe bloguri…Suntem o ţară de autori de literartură nescrisă, care ţine, pentru moment, locul celei scrise.
Evident, autorul-protagonist al acestui roman a fost cel care ne bântuie, de vreo opt ani, trezia şi somnul, preşedintele ales, cel de la care limba română a căpătat cel puţin două cuvinte noi: băsist şi băsism (cum erau, pe vremuri, ceauşist şi ceauşism). Deşi declară că n-a citit (vorbă să fie!) decât Levantul ferventului său admirator Mircea Cărtărescu, autorul-personaj al romanului nostru pare mai curând un frecventator al prozei sud-americane sau măcar un cunoscător al scrierii ”Racul”, de Alexandru Ivasiuc, ale cărei prime pagini seamănă izbitor cu unele dintre cele ale (ne)scrierii estivale care ne-a marcat ultimele luni (dar poate şi viitorii ani).
Romanul nostru teatral a început, cum stă şi frumos, cu un prolog cam derutant, al cărui sens nu-i era, se pare, cunoscut la vremea aceea decât autorului: căderea guvernului. Apoi, o expoziţiune de asemenea înşelătoare, ezitantă, brusc insolitată de o lovitură de teatru (care nu era, însă, decât rodul unui plan auctorial bine pus la punct): plagiatul!
Există (iar cei care scriu sau măcar citesc cunosc foarte bine asta) momente în care autorul cade în capcana propriei sale scrieri. Iar dacă este vorba de un roman scris de viaţă, atunci poate deveni chiar victima intrigii puse la cale. Aşadar, lovitura de teatru (iar nu de stat!) capătă o replică fulgerătoare: înlocuirea avocatului poporului şi a şefilor celor două camere, întâmplare care l-a lăsat (cel puţin la prima vedere) mască pe cel care, aşa cum se va dovedi la final, a ţesut toate firele acestei poveşti. E o simplă părere, totuşi, pentru că, se ştie, autorii au întotdeauna nişte aşi în mânecă, iar unele fapte ce par de neînţeles la un moment dat îşi dezvăluie înţelesul după ultima filă. Curios, în prim-planul textului apare un arbitru care validează aceste lovituri socotite, inclusiv în cadrul dimensiunii interactive a operei, cu încrâncenare, cu ură, cu patimă, anticonstituţionale. În orice caz, protagonistul pare a se confrunta cu doi antagonişti pe măsură. Însă arbitrul, pe care unii îl declară cumpărat, trecuse cu vederea ceva doar spre a impune altceva, mult mai important. Cum s-ar spune la fotbal (sport care are o evidentă legătură cu romanul!), se făcuse că nu vede un fault la centrul terenului, pentru a dicta, imediat, un penalti: cvorumul. În proza sau în teatrul ăsta care sfidează convenţiile şi uzează de orice element care poate fi util, pare a se profila un prim punct culminant. Dar, ca în cronicile naţionale sau ca în romanele mai vechi, intervine o instanţă extratextuală, un fel de Deus ex machina, care va reorienta acţiunea şi faptele. Unul dintre antagonişti este chemat la ordin undeva, departe, şi se întoarce nu doar îmblânzit, dar şi oarecum speriat. Timorându-l şi pe cel de-al doilea, care putea deveni el autorul romanului, sau măcar protagonistul, în cea de-a doua parte a lui. Are în mână chiar un instrument simbolic: stiloul cu care poate promulga perfida (în felul cerut de arbitrii de margine şi de centru) Lege sau o poate retrimite în Parlament (unde s-ar împotmoli sine die). N-are, însă, curajul de a deveni autor, promulgă şi trece în plan secund, devenind un personaj oarecare, aproape jalnic. Înscris pe un anume făgaş, romanul teatral al lungii noastre veri are un sfârşit previzibil, căruia doar epilogul, realizat cu mână fermă şi mină ironică, prefăcută, încrâncenată, vicleană, răzbunătoarte, cinică, malefică, de către autorul protagonist, i-ar mai putea da culoare! O culoare tristă!…Care, în alte situaţii extratextuale, ar putea să fie a sângelui…