IN MEMORIAM: ALEXANDRU GEORGE (6 aprilie 1930 – 28 septembrie 2012)

A încetat din viaţă criticul literar, prozatorul, publicistul şi traducătorul Alexandru George, una dintre personalităţile de prim rang ale literaturii noastre postbelice, afiliat din proprie voinţă fenomenului literar numit Şcoala de la Târgovişte, reprezentat de Mircea Horia Simionescu, Radu Petrescu, Costache Olăreanu şi Tudor Ţopa. Alexandru George a fost, timp de unsprezece ani, un colaborator statornic al revistei găeşteano-târgoviştene „Litere”. S-a retras, în condiţiile pe care le-am evocat în textul postat anterior, dar şi din pricina bolii, care, iată, i-a adus un sfârşit pe care lumea literară, dar mai ales acea grupare de scriitori reunită în cadrul Societăţii Scriitorilor Târgovişteni, nu se poate să n-o regrete. L-am cunoscut bine, am purtat lungi discuţii de-a lungul anilor. I-am citit cărţile şi am scris despre ele. Mă citea, la rândul său, şi găsea cuvinte frumoase legate de ceea ce scriu. Dispariţia sa mă îndurerează şi momentul îmi marchează cuvintele. Tocmai de aceea prefer ca, în locul unor fraze de circumstanţă sau al unora prea patetice, să postez mai jos un text omagial apărut în „Litere”, cu prilejul jubileului a 75 de ani de viaţă. Cuvintele de acum se referă la o personalitate care a fost. Cele din textul omagial – la una care era.
Dumnezeu să-l odihnească în pace pe Alexandru George!

VALOAREA MODEI VECHI

Nu-mi dau seama dacă lui Alexandru George, distinsul nostru colaborator, o să-i facă plăcere faptul că, la un moment aniversar, voi evoca în aceste rânduri tocmai vorba unui autor pe care se zice că nu-l prea are la inimă. Dar mie, dintotdeauna, un drăcuşor mi s-a insinuat în cerneala stiloului (şi, de câtva timp, îşi face de lucru printre tastele calculatorului). Voi aminti, aşadar, de Marin Preda şi de reflecţia sa, luată din gura regelui şi pusă în cea a lui Moromete, care le explică ţăranilor adunaţi în poiana fierăriei din sat că orice lucru temeinic cere ca mintea să-ţi fie la el. Şi numai la el. Pe când, particularizează cu umor inefabil rusticul dialectician, privindu-şi fix un prieten, “ocupaţiunea ta mintală, Cocoşilă, e la alte prostii”.
Înainte de toate aş face, însă, o observaţie cu privire la aversiunea lui Alexandru George faţă de valori “unanim recunoscute”, precum amintitul Preda ori “divinul critic”, G. Călinescu (pentru a nu mai numi persoane în viaţă, care se grăbesc să-i răspundă cu etichetări şi insinuări de tot felul, între care aceea că ar fi un “Gică contra” al criticii literare, un cârtitor de profesie – imagine comodă, devenită tocmai din această pricină un clişeu îndrăgit de penele zglobii şi nedevotate lecturii). Sigur, ca orice om, poate avea şi Alexandru George fobiile sale. Şi mai ales rezervele sale. Justificate sau nu. Că ele sunt formulate în legătură cu Preda, Călinescu sau cu (hai să rostesc, totuşi, două nume!) Manolescu sau Simion e una. Că Alexandru George i-ar “rade” pe cei amintiţi (sau pe alţii, nu puţini, care intră sub acţiunea cernelii sale nu o dată acide), e cu totul altceva. Eu ştiu (şi ştiu bine) că nu e vorba decât de cenzurarea exceselor şi acceselor (de adoraţie, bunăoară). Cum însă românul e avid de mitizare, şi mai ales de mitizarea din timpul vieţii, cei coborâţi de pe soclu sau cei cărora li se inscripţionează un pic statuia, se reped (de obicei prin terţi) şi-i reproşează minimalizarea monştrilor sacri. Cine l-ar crede când se atinge de Călinescu?! Aşadar ce credibilitate poate avea când îl contestă pe X, care încă trăieşte?! Dar lucrurile nu stau chiar aşa. În realitate, cei pe care Alexandru George îi “rade” sunt doar cei pe care-i ignoră. Pe marginea operei celorlalţi doar glosează. Punând câte un accent, câte un bemol, câte o surdină.
Nu-mi mai aduc aminte cu precizie când l-am auzit vorbind pentru prima dată (conversaţiile cu dl George se transformă rapid şi invariabil în monologuri, iar cel care nu e un bun ascultător e pierdut). Era, pesemne, la Târgovişte, cândva, demult. În ultima vreme ne-am întâlnit mai des şi am purtat (în stilul amintit) discuţii mai multe. Am observat un lucru, care iniţial m-a contrariat: cu dl George nu poţi discuta altceva decât literatură. Nu poţi vorbi cu dumnealui despre femei decât dacă sunt (ori au fost) scriitoare sau măcar soţii ori amante de scriitori. Despre fotbal, decât dacă e vorba despre revista lui Camil Petrescu. Despre un guleai, decât dacă vorbeşti despre Ivan Turbincă sau Emil Brumaru. Am înţeles apoi că dl George e un om de modă veche, specie tot mai rară. Adică un om care face totul temeinic şi se confundă cu ceea ce face. Probabil că multora nu le convine ce spun, dar eu cred că ar putea fi un exemplu de urmat pentru aceia, tot mai numeroşi în zilele noastre, care se ocupă de literatură, dar a căror ocupaţiune mintală e, vai, la alte prostii.
(aprilie 2005)

Anunțuri

Supărarea lui DAD, dar nu numai…

DAD este un acronim, cum mai sunt multe altele în lumea literară, în jurnalistică şi chiar politică. De obicei, ca să beneficiezi de un acronim , ar cam fi nevoie sa porţi trei nume: Miron Radu Paraschivescu, Mircea Horia Simionescu, Cristian Tudor Popescu, George Toma Veseliu, Ion Pop Reteganul, Iosif Vissarionovici Stalin, Mihai Răzvan Ungureanu, Horia-Roman Patapievici, Lucia Hossu Longin şi aşa mai departe. Acronimul este, deci, un soi de poreclă fără iz ironic, doar că, dacă utilizezi o asemenea poreclă şi nu eşti suficient de notoriu, rişti ca lumea să nu ştie despre cine e vorba.

În sfârşit, să nu ne lungim şi să nu facem ironii. Cineva care utilizează acronimul DAD a citit biata mea poezie Idilă, postată aci, mai jos, şi s-a gândit să-i ardă un comentariu. Acum, fiind eu un bun cunoscător al acronimelor, ca şi al simplelor semnături cu iniţiale de prin literatura română de azi, mă prinsei numaidecât (mai ales că era pe-acolo şi adresa de e-mail) că e vorba de Dumitru Augustin Doman, prozator, publicist şi recenzent, redactor-şef al excelentei reviste Argeş de la Piteşti. Dumitru Augustin Doman (îl voi numi şi eu în continuare DAD, pentru că timpul tuturora e preţios), pe care nu l-am cunoscut personal, dar cu care am schimbat mai multe e-mailuri (mi-a luat cândva un interviu, a scris despre o carte a mea şi a fost, o vreme, colaborator la revista Litere) şi pe care, evident, l-am citit, mi s-a părut o persoană civilizată, care nu face uşor afirmaţii anapoda. De aceea m-a şi mirat comentariul său iritat, plin de contradicţii logice, în care declară că l-am dezamăgit „cel puţin ca poet”. Iar asta, se pare, în ciuda faptului că a scris favorabil, cum îmi şi atrage atenţia, cândva despre poezia mea. Nu mai insist, deoarece cititorul acestor rânduri poate accesa comentariul, care mai conţine unele insanităţi peste care trec. Puteam să-l şterg, dar l-am aprobat numai şi numai ca să-l compromit pe autorul lui. Ce să zic? Eu nu mi-am apărat niciodată un text şi sunt gata (deşi, vorba lui Arghezi, mă tem că mi se pare că nu e chiar aşa) că Idilă (poezioară scrisă acum vreo 30 de ani şi inclusă intr-un volum din 1983) e un text slab. Dar nu inteleg de ce l-am dezamăgit „cel puţin ca poet” pe DAD, de vreme ce tot el zice că a citit din creaţia mea ceva „de mare calitate estetică”. Înţeleg să-l fi dezamăgit acest text şi gata!

Eu sunt un om trecut prin multe şi ştiu că, dacă nu e cumva un complexat sau un bolnav, un cititor nu sare imediat la gâtul autorului, contrazicându-şi chiar susţinerile anterioare. Or, DAD nu e nici complexat, nici bolnav. Prin urmare, trebuie să fie altceva…Şi nu mi-a fost greu să-mi dau seama ce.

Nu foarte mulţii mei cititori, dar mai ales prietenii sau prietenii prietenilor mei prezenţi pe facebook îşi aduc, probabil, aminte de textul prozatorului Dumitru Ungureanu, postat şi distribuit de mai multe ori, în care acesta povestea cum s-a rupt prietenia de-o viaţă dintre el şi DAD şi cum a plecat el de la revists Argeş, din pricina lui DRP.

DRP, ştie toată lumea, e acronimul celebru al lui Dumitru Radu Popescu, prozator admirabil şi fost preşedinte numit de Partidul Comunist al Uniunii Scriitorilor, din 1981 până în decembrie 1989. În postdecembrism DRP a fost pus la zid de cine vrei şi de cine nu vrei şi considerat principalul vinovat de toate relele pe care regimul comunist i le-a adus literaturii noastre şi scriitorilor. Iar asta pentru că, spre deosebire de Zaharia Stancu, să zicem, care s-a luptat pentru unele drepturi ale scriitorului român, DRP ar fi fost un individ obedient, o veritabilă unealtă a lui Ceauşescu. Evident că, după 1990, scriitorul a fost marginalizat şi izolat, numele său dispărând de prin presa literară (şi, desigur, din manuale) sau fiind prezent, sporadic, in reviste mai curând necunoscute, populate de mediocri sau de veleitari. Cu toate acestea, începând cu anul 1994, el a revenit în literatură (dar nu şi în prim-planul vieţii literare), publicând mai multe cărţi, din păcate prost difuzate şi puţin mediatizate, precum romanele „Dumnezeu în bucătărie” (1994) şi „Săptămâna de miere” (1999). Nu trebuie omis faptul că scriitorul a fost unul dintre cei mai prolifici dramaturgi postbelici, jucat cu succes pe scenele româneşti. Nu e, de asemenea, lipsit de semnificaţie că a obţinut, din 1964 până în 1980, de şase ori premiul Uniunii Scriitorilor, dar şi Premiul I.L. Caragiale, al Academiei Române (1970). În ultima vreme, un semn al reintrării în normalitate, prin abandonarea perfidului „ideologism întors” practicat mai mult din interes decât din convingere, întru prostirea naivilor, de către unii şi de către alţii, ar fi inaugurarea, în 2010, la Editura Polirom,a seriei de OPERE ale lui DRP, prin publicarea, sub titlul „Mări sub pustiuri”, a unei selecţii din nuvelistica autorului. În paranteză fie spus, nuvela care dă titlul volumului (timp de trei decenii) şi cea intitulată „Duios Anastasia trecea” (timp de două) s-au aflat la loc de cinste în manualele şcolare – prima la gimnaziu, iar a doua la liceu. Ambele sunt admirabil scrise, deşi „Mări sub pustiuri” e contaminată de mici puseuri ideologizante, specifice vremii în care a fost scrisă.

DAD s-o fi gândit, ca redactor-şef de revistă, că după 20 de ani se prescriu până şi crimele, darmite vina unui fost preşedinte comunist al Uniunii Scriitorilor. Care n-a fost, de fapt, nici mai bun nici mai rău ca alţii şi a făcut şi el ce-a putut, în condiţiile date. Am câteva nume ale celor mai acerbi critici ai săi, dintre care unii ar fi vrut să conducă ei Uniunea. Sunt sigur că ar fi condus-o la fel, pentru că altminteri ar fi fost imediat demişi. Aşadar, considerând că adevăratele crime ale lui DRP s-au prescris, DAD l-a invitat să scrie în Argeş, revistă la care Dumitru Ungureanu era, alături de Nicolae Oprea şi de Marin Ioniţă, consilier editorial. E drept, DAD nu s-a consiliat cu consilierii (ca să mă exprim astfel!) când a făcut invitaţia. Iar Dumitru Ungureanu, spre deosebire de DAD, consideră că marile crime ale lui DRP nu pot fi prescrise şi că el trebuie ţinut, în continuare, la distanţă, în ciuda faptului că e un scriitor important.

Să ne întoarcem, acum, puţin în timp. Se ştie că, după instaurarea comunismului, literatura a devenit (ca întreaga cultură) o componentă a politicii de stat. La Consfătuirile, la Conferinţele, la Plenarele sau la Congresele Partidului Comunist, conducătorii acestuia nu uitau să abordeze (e drept, mai la coadă) problemele culturii, literaturii şi artei. În acest context, imediat ce a preluat integral puterea, partidul i-a respins, i-a izolat, i-a ostracizat, când nu i-a trimis după gratii, nu doar pe reprezentanţii vechiului regim, aşa-zişii exponenţi ai concepţiei putrede burgheze, dar şi pe intelectualii, artiştii şi scriitorii care nu s-au aliniat şi nu s-au conformat unor exigenţe (precum au făcut-o, dintre cei mai mari, G. Călinescu, M. Sadoveanu, Camil Petrescu, Cezar Petrescu, dar şi Galaction sau Agârbiceanu, plus cei din generaţia de mijloc sau tânără, de la Beniuc şi Jebeleanu la Dan Deşliu şi, ultimul sosit, acel admirabil şi tragic „trouble-fête” care a fost Nicolae Labiş). Şi totuşi, după aproximativ un deceniu şi jumătate, adică prin 1963-1964 şi, mai apoi, după 1965, lucrurile au revenit la normal, scriitorii au fost reintegraţi şi repuşi în circulaţie. Fapt care nu scuză faptele regimului, dar care trebuie avut în vedere în orice discuţie. Astfel, ca să iau un singur exemplu, un Vladimir Streinu, condamnat în cadrul „lotului Noica-Dinu Pillat”, devine, la scurt timp de la punerea sa în libertate, director al Editurii pentru Literatură Universală. E drept, în mentalul colectiv propaganda comunistă n-a lucrat niciodată definitiv, iar ideea neexprimată public, dar impărtăşită de mai toată lumea, era că orânduirea comunistă nu e mai bună decât cea pe care-o înlocuise.Ba mult mai rea!

După 1990, cultura a încetat să mai fie o componentă a politicii de stat, în sensul în care fusese înainte. Şi a devenit, astfel, ca şi alte sectoare ale vieţii româneşti, o componentă a politicii de grup sau chiar de coterie ori de gaşcă. Statul a continuat să susţină financiar (însă mai puţin substanţial) cultura şi literatura, dar, dintr-un pretins principiu al descentralizării, căreia i s-a adăugat privatizarea, această susţinere a fost dezorganizată, iar de respectiva dezorganizare au profitat găştile şi grupările, constituite, cum e lesne de înţeles, pe baza unor interese materiale.Mai exact spus, pe baza interesului de a suge banii de la buget. În acest context, pretinsele noi structuri din cultură şi literatură, axate pe interese de grup, au respins şi vor continua să respingă, din motive pretins-ideologice, vechii scriitori de felul lui Dumitru Radu Popescu, foşti demnitari comunişti, dar şi reprezentanţi de mare valoare ai literaturii române. Iar această respingere e susţinută şi de ideea (adesea inoculată) care domină acum mentalul colectiv: că tot ce ţine de comunism (şi de foştii comunişti) e rău.

Un asemenea radicalism mi se pare, mai ales după două decenii şi ceva de la ieşirea (cel puţin teoretică) de sub comunism, nu doar excesiv şi păgubos, dar şi nedrept şi, nu în ultimul rând, nedemocratic. Şi aceasta cu atât mai mult cu cât în prezent există intelectuali, artişti şi scriitori mai aserviţi politic decât au fost (uneori aceiaşi!) sub comunism. Astfel că nu văd nimic nepotrivit în dorinţa lui Dumitru Augustin Doman de a-i permite unui mare scriitor, aflat în amurgul existenţei, de a se exprima. Nu ştiu dacă s-a gândit la asta, dar revista Argeş i-a acordat, la începuturile ei, lui Tudor Arghezi o rubrică, pe care marele poet a slujit-o până în preajma morţii. Singurul lucru ce ar putea fi de discutat ar fi nu că DRP scrie în Argeş, ci ce anume scrie. Dar asta e o altă problemă. Altminteri, revista ar avea numai de câştigat prin prezenţa în coloanele ei a unui scriitor de prestigiu. Aşa am procedat şi noi la revista Litere, atrăgându-i pe Mircea Horia Simionescu, Alexandru George, Barbu Cioculescu, Mihai Cimpoi, Alex Ştefănescu sau Ana Blandiana. Scriitori care, e drept, nu au niciuna dintre tarele biografice ale lui DRP.

Cât despre Dumitru Ungureanu, prozator de certă înzestrare şi publicist redutabil, cu idei ferme, pe care le exprimă răspicat, el a procedat cum îi e firea. Nu doar că s-a opus venirii lui DRP la Argeş, dar s-a retras din postul/ postura de consilier editorial şi a renunţat la rubrica sa din revistă. Asta şi pentru că Dumitru Ungureanu, cunoscut în lumea literară ca incomparabilul Mitică, are nu doar idei ferme, dar şi unele idei fixe, iar când o apucă pe un făgaş, nu-l părăseşte chiar dacă îi e clar că ajunge cu oiştea-n gard.

Dar unde e, în toate astea, motivul pentru care DAD s-a supărat aşa de tare pe mine? Păi supărarea vine, mai mult ca sigur, de la faptul că, în numărul pe iunie al revistei Litere, al cărei director sunt, a apărut, în cadrul rubricii Alambicotheca, susţinută de Dumitru Ungureanu (vezi Litere, iunie, pag. 49, http://www.bibliotheca.ro )textul „Cronica unei prietenii ucise”, care e, poate, identic cu cel postat pe blogul propriu şi pe facebook. Textul e destul de acid, iar faptul că, din întâmplare, am recenzat (destul de neutru), pe ultima pagină din Litere tocmai nr. din Argeş din care lipseşte Mitică, dar unde este prezent DRP, i-o fi dat lui DAD bănuiala că m-am solidarizat cu fostul său prieten împotriva lui. Ceea ce nu ştie DAD este că textele lui D. Ungureanu nu trec pe la mine, ci îi sunt trimise direct redactorului-şef, Mihai Stan, cu care împart sarcinile redacţionale. Înţelegerea mea cu Mihai Stan este ca doar atunci când primeşte materiale care „pun probleme” să se sfatuiască cu mine. Iar el o face întotdeauna. Şi cu toate acestea, chiar Mitică al nostru, care a intrat în conflict cu DAD şi a plecat de la Argeş (ceea ce e o pierdere incontestabilă pentru revistă), ne-a facut, în urmă cu un an şi ceva, un pocinog în urma căruia am pierdut un colaborator de prestigiu, anume pe Alexandru George. A fost vorba de un şir de articole legate de Paul Goma, care în octombrie 2010 împlinea 75 de ani. Dar în loc să rezum aici incidentul, iată-l rezumat în editorialul meu, intitulat Malentendu, din nr. pe mai 2011 din Litere:

„Nu e deloc simplu să faci o revistă ca „Litere” şi, mai ales, să armonizezi prezenţa în paginile ei a mai multor autori de relief dar şi de temperament diferit, cum sunt colaboratorii noştri. Între cei mai prestigioşi (dar şi mai vechi) se află dl Alexandru George. Critic, prozator şi publicist pe care-l admir, dl George este o persoană foarte sensibilă faţă de anumite „afronturi” şi foarte atentă la unele nuanţe care, în unele momente, riscă să anuleze elogii sincere. Îmi amintesc că am publicat în numărul din aprilie 2005 al revistei noastre un text omagial intitulat „Valoarea modei vechi”, prin care voiam să fixez împlinirea de către distinsul nostru colaborator a 75 de ani de viaţă. Intenţia mea a fost aceea de a sublinia faptul că dl Alexandru George se identifică total şi benefic cu spaţiul literaturii, care devine pentru dumnealui sferă absolută de referinţă. M-am pomenit, după câteva luni, cu un pasaj inserat intr-un articol, în care-mi reproşa că eu aş fi afirmat că dumnealui nu se pricepe la femei şi la fotbal. Reproş care mi-a provocat o amuzată perplexitate, însă nu şi o explicaţie. Astfel că Alexandru George l-a reînnoit de vreo două ori, notificând, între altele, prezenţa sa (cu amintiri foarte vii) la un celebru meci de fotbal România-Anglia. Ba mai mult, după Campionatul Mondial din Africa de Sud, a trimis la revistă un savoros text pe tema în chestiune. Ceea ce m-a făcut să fiu mulţumit că n-am încercat să mă explic.
Iată-mă, însă, intrat din nou în dezacord cu stimatul nostru colaborator, pe care eu, vorba poetului, n-am vrut „nici atât să-l supăr/ Cât piperul de ienupăr”. Venind, anul trecut, momentul aniversării a 75 de ani de către Paul Goma, fostul disident (controversat, zice dl George), am găsit cu cale să subliniez, în ultima pagină a Literelor, cum a fost reflectat el în presa noastră. Ştiind că autorul de la Paris este dezagreat de o bună parte a lumii literare, voi fi făcut şi unele mici insinuări ironice (cum ar fi aşteptarea zadarnică a evocării autorului în prima revistă a U.S.). Altminteri, ca să-l citez din nou pe Arghezi, eu n-am făcut nimic, m-am jucat. Adică am consemnat opinii din revista Argeş aşezându-le sub un titlu („Gomagiale”), tot de-acolo luat, apoi am făcut acelaşi lucru reţinând opinii din revista Acolada, situate tot sub un titlu preluat: „Legendarul Goma”. De fiecare dată, cu ghilimelele (avertizatoare) de rigoare. Înţelegând, probabil, că totul reprezintă expresia atitudinii mele faţă de autorul-disident, dl Alexandru George mi-a reproşat bănuita (şi neîntemeiata, zice domnia sa) admiraţie. Am adoptat aceeaşi soluţie a tăcerii şi, mărturisesc, n-aş fi scris nici acest text dacă n-ar fi apărut ceva care m-a implicat într-un chip nedorit. Dar ceea ce vreau să clarific aici nu e „cazul Goma”, ci pur şi simplu un incident redacţional.
Observând lipsa mea de reacţie faţă de reproşurile dlui George, redactorul nostru colaborator Dumitru Ungureanu, un sincer admirator (dar şi un destul de bun cunoscător) al lui Paul Goma, a reacţionat el, în două articole inserate la rubrica sa din Litere, „Alambicotheca”. Textele sale vizau anumite afirmaţii (cărora, iarăşi, nu le discut justeţea) ale lui Alexandru George. Cel de-al doilea a avut darul de a-l supăra pe dl George, care a şi reacţionat în numărul pe aprilie, reproşându-mi mie, ca director care a permis apariţia unui text lipsit de necesara politeţe, ingratitudinea.
Trebuie să admit că supărarea distinsului nostru colaborator e îndreptăţită, dar mă simt obligat să precizez că lucrurile au hazul lor trist. Pentru că este vorba, aici, de un soi de boroboaţă redacţională. Scurt vorbind, chestiunea a stat cam aşa. La primirea textului semnat de D. Ungureanu, am purtat cu acesta o discuţie pe messenger, urmată de un schimb de e-mailuri. Am convenit, prin bună înţelegere, să renunţe la unii termeni mai contondenţi. Forma initială a textului îi fusese trimisă şi redactorului-şef, dl Mihai Stan, cu care de asemenea am avut un schimb de e-mailuri. Noi încercăm să nu ne cenzurăm colaboratorii. N-am făcut-o nici în cazul lui D. Ungureanu. Totuşi, după discuţia noastră, textul era acceptabil în termenii de adresare. Dar, nenorocire! Din neatenţie, când l-am trimis în editură, am ataşat fişierul care conţinea prima formă! Greşeala mi-a fost semnalată (cu regret) chiar de către autorul articolului, imediat după apariţia revistei. Şi mi-o asum, fiind de acord cu dl Alexandru George că un autor de talia (şi un colaborator de prestigiul) domniei sale nu trebuia tratat în felul în care a fost. Indiferent ce ar fi susţinut. Îi propun, totuşi, să luăm totul ca pe-o întâmplare amuzantă. Cum a şi fost.”

Din păcate, Alexandru George, care m-a considerat vinovat de apariţia articolului semnat de Mitică, ba chiar coautor al acestuia, n-a gustat cu umor întâmplarea, astfel că a decis sa-şi înceteze colaborarea la revistă.

Tot pe mine dă, probabil, vina apariţiei articolului „Cronica unei prietenii ucise” şi Dumitru Augustin Doman. Dovadă, ireverenţiosul său comentariu la nevinovatul meu text poetic din tinereţe!
Sper, totuşi, să rămânem aici!
Deşi, la urma urmei, nu despre T.C. şi DAD este, în primul rând, vorba în cazul de faţă…

Idilă

Se întâmplă aşa: tu vei fi
la ţărmul mării şi eu nu voi fi;
eu sunt foarte departe, sunt foarte demult;
tu cu părul căzut peste umerii goi,
cu pielea arămie şi fragedă la
ţărmul mării asculţi
cum apele freamătă şi eu am simţit;
te gândeşti la mine şi eu am simţit,
mă vei iubi şi eu am simţit;
se întâmplă aşa: apune soarele şi eu am iubit
azi trupul tău de atunci,
mirosul aspru de sare pe umerii tăi,
încheieturile rotunde,
oasele catifelate în oasele catifelate rotindu-se;
se întâmplă aşa; tu vei fi
la ţărmul mării iar eu
însuşi ţărmul…

De la Anişoara Odeanu la geniul neînţeles

Primim la redacţia „Litere” numeroase reviste, pe care le citim sau doar le frunzărim. Unele ni se trimit doar prin e-mail, în format pdf, dar e bine şi aşa. Nu tot ce apare la noi merită, însă, atenţia. Ba chiar sunt publicaţii care ar trebui arătate cu degetul, luate în tărbacă, ironizate şi ridiculizate. Ceea ce am făcut uneori, din păcate fără niciun efect! Aşa se întâmplă cu emfaticul lunar craiovean cu nume de publicaţie şcolară „Constelaţii diamantine”, una dintre cele mai penibile apariţii care mi-a stat sub ochi şi pe care, cu o perseverenţă demnă de o cauză mai bună, redacţia mi-o tot trimite pe două dintre adresele mele de e-mail, una făcută publică în revistă şi alta pe un site. Şi asta, în ciuda faptului că la împlinirea unui an de apariţie am ironizat-o fără milă, postând textul şi pe un site literar, unde a avut, cum se zice, un real succes. Sincer vorbind, n-am mai văzut o aşa de mare adunătură de oameni penibili care au mania scrisului ca la „Constelaţii diamantine”, veritabilă mostră de submediocritate (şi chiar de prostie) fudulă, autodecretată „revistă de cultură universală”, dar pusă sub egida unei aşa-zise Ligi a Scriitorilor Români.

Tot prin e-mail ne parvine, de mai mult timp, şi o altă revistă, intitulată BANAT, ce apare în municipiul Lugoj, un fel de Găeşti ceva mai săltat din vestul ţării. De data aceasta e vorba de o publicaţie demnă de apreciere pentru seriozitate şi pentru efortul de a nu coborî sub standarde valorice acceptabile. Redacţia este alcătuită din Iosif Crăciunescu (director), Dorin Murariu (redactor-şef), Constantin-Tufan Stan (redactor-şef adjunct), Adriana Weimer (secretar general de redacţie) şi alţii. Numărul 5-6 (101-102)/ mai-iunie 2012 este, parţial, dedicat împlinirii a 100 de ani de la naşterea şi a 40 de ani de la moartea scriitoarei Anişoara Odeanu (29. 05. 1912 – 1.09. 1972), originară din Lugoj.
Anişoara Odeanu, pe numele ei adevărat Doina Stella Graţiela Peteanu, fiică a profesorului, animatorului cultural, publicistului şi folcloristului lugojean Aurel E. Peteanu, a fost o mică vedetă a lumii literare a anilor ′30-′40, prietenă a lui Camil Petrescu, a lui Eugen Ionescu (care a şi iubit-o), dar şi a altor scriitori. O mare promisiune (realizată parţial), mai ales prin romanul ei de debut, „Într-un cămin de domnişoare” (1934), care a cunoscut doar într-un an două ediţii şi a fost apreciat chiar de pretenţiosul G. Călinescu, apoi prin „Călător în noaptea de ajun” (1936), urmate de câteva volume de versuri şi dublate de o intensă activitate publicistică.
Articolele din „Banat”, evitând, în bună măsură, festivismul aproape inerent al unor momente omagiale, încearcă să evidenţieze componentele operei. Latura publicistică (o parte dintre articole, cele publicate la „Viaţa”, condusă de L. Rebreanu, semnate cu numele real, Doina Peteanu, a fost strânsă în 2010 în volum de către Gh. Luchescu) reprezintă preocuparea articolului „ Doina Peteanu în oglinda Anişoarei Odeanu”, de Dorin Murariu. Proza este analizată de Dana Nicoleta Popescu („Călătorii în noapte”), Graţiela Bega („Anişoara Odeanu – câteva trasee de lectură”) şi Delia Badea (care se referă la romanul „Katinka sau Fantomele de la Valea Lungă”, publicat postum, în 2010), iar relaţiile cu veritabilul mentor sunt evidenţiate în contribuţia „Anişoara Odeanu şi Camil Petrescu”, a Adrianei Weimer (care se ocupă, totuşi, mai puţin de relaţia dintre cei doi – care a fost, cum se exprimă undeva Cornel Ungureanu, criticul care a făcut mari eforturi sprea o readuce în atenţie pe scriitoare, una de fascinaţie reciprocă – , şi mai mult despre relaţia lui Camil, profesor la Timişoara, cu presa din Banat). Se adaugă încă o contribuţie, cea a lui Constantin-Tufan Stan („Veleităţile muzicale ale familiei Peteanu), o evocare a Marcelei Badea („Anotimpul regăsit”, replică la „Anotimpul pierdut”, titlul sub care a fost republicat, în 1969, romanul „Călător în noaptea de ajun”) şi două interviuri ale scriitoarei (cu Blaga şi Camil Petrescu). Dar textul cel mai savuros (însă şi relevant), poate şi datorită parfumului său provincial şi vetust, rămâne articolul semnat L. Roman, extras din publicaţia lugojeană „Răsunetul” (nr. 23/ 4 iunie 1933), în care lugojenilor li se vorbeşte cu admiraţie despre tânăra plecată din oraşul lor, care încă nu şi-a publicat întâia carte, dar, prin fragmentele din presa literară bucureşteană, arată ca va deveni un nume.
Corecte şi documentate, articolele dedicate Anişoarei Odeanu în revista „Banat” evită, totuşi, (sau abia sugerează) partea delicată (dar şi spectaculoasă) a vieţii şi activităţii scriitoarei – vădita orientare legionară şi de extremă dreapta în genere (în articole, în broşura „Un cuvânt care poate ucide mii de vieţi”, dar şi în viaţa privată şi amoroasă – a fost logodită cu Peter Meissner, fiul unui apropiat al lui Hitler şi, mai apoi, s-a căsătorit cu doctorul Dan Crivetz, cu vederi extremiste şi el). Este, până la urmă, motivul dispariţiei din Bucureşti şi din viaţa literară a Anişoarei Odeanu, care se va stabili, după unele peregrinări, la Lugoj, unde, în 1965, criticul Ion Oarcăşu o (re)descoperă şi o revitalizează. Fără a izbuti, totuşi, să determine reînnodarea reală a firelor destinului ei literar, mai ales că, pe 1 septembrie 1972, la numai 60 de ani, se va sinucide (ca mai târziu Irinel Liciu, soţia lui Ştefan Augustin Doinaş), la numai o zi după moartea soţului său.

Revenind la nr. pe mai-iunie al revistei „Banat”, ar fi de remarcat că în celelalte 38 de pagini, adăugate celor 10 închinate evocării Anişoarei Odeanu, apar, în genere, materiale măcar onorabile. Exceptând o ieşire spectaculoasă „în decor”, anume un interviu al lui Ionuţ Caragea, de factura căruia ne lămurim fie şi numai din titlu: „Constantin Frosin, scriitorul de geniu care deranjează ordinea valorică într-o ţară care îi datorează recunoaşterea şi aprecierea totală”.
Vorba ceea: Cine se aseamănă, se adună. Ca să nu zic, precum Petru Maior când vorbeşte despre cei ce se susţin în a pune la îndoială latinitatea românilor, că „măgariu pre măgariu scarpină”.
Dar nu era cazul ca respectivii să fie nici „adunaţi” şi nici lăsaţi să se scarpine în revista lugojeană.

OMUL ŞI AURA (Şerban Cioculescu – n. 7 sept. 1902 – m. 25 iun. 1988)

La Facultatea de Filologie din Bucureşti, cursurile de literatură română se desfăşurau, în 1965 (şi cred că se desfăşoară şi astăzi), în Amfiteatrul Odobescu, unde mai răsuna, parcă, vocea lui G. Călinescu, pe care studenţii din anii mai mari avuseseră privilegiul s-o audă. Veneam, mulţi dintre noi, din oraşe de provincie şi din licee cu profesori timoraţi sau de-a dreptul dogmatizaţi de comunism. Îmi amintesc că, la examenul de maturitate (cum se numea pe vremea aceea bacalaureatul) am înspăimântat întreaga comisie ironizând poezia „Mărul de lângă drum” de Mihai Beniuc şi refuzând să interpretez simbolistica roşului altfel decât cu un zâmbet maliţios. Înţeles, probabil, ca expresie a unei fronde adolescentine. Bieţii oameni au fost foarte încurcaţi, mai ales că-l tratasem strălucit pe Grigore Ureche, prezent ca al doilea subiect pe bilet. Până la urmă am fost promovat, fără să primesc chiar nota maximă, după cum socoteam, în naivitatea mea, că s-ar fi cuvenit.
Am evocat întâmplarea de mai sus pentru a explica de ce, până a vedea intrând în amfiteatru, la cursul de literatură română, omuleţul vioi (avea 63 de ani, dar mi se părea mult mai tânăr), cu mustăcioara tunsă scurt, de sub care se ivea permanent un zâmbet despre care ar fi fost greu de spus dacă era ironic sau prietenos, dar căruia privirea vie şi perpetuu mobilă îi dădea un aer incontestabil inteligent, făcând simpatică şi vocea-i cam piţigăiată, nu auzisem de Şerban Cioculescu. După cum nu auzisem de Vladimir Streinu sau de Ion Barbu, de Noica sau chiar de Blaga (al cărui nume îmi era cunoscut, totuşi, din „Gazeta literară” şi din „Luceafărul”, reviste pe care le citeam de capul meu şi, oarecum, peste capul profesorului). În patru ani de liceu, urmaţi la şcoala care azi poartă numele lui Vladimir Streinu, nimeni, dar absolut nimeni nu mi-a spus, fie şi şoptit la ureche (ca unuia care începuse să scrie), că în urmă cu trei decenii şi ceva doi critici literari importanţi fuseseră profesori la Găeşti. Să nu fi ştiut? Sau să fi avut în minte focul din curtea Şcolii Zootehnice, în al cărei local funcţionase liceul în perioada apostolatului acelor critici, mistuind cărţile „reacţionare”, „duşmănoase” şi „nocive” ale trecutului? Cred, mai curând, că nu voiau să aibă necazuri…
Tinereţea este, însă, iertătoare, eficientă şi operativă, iar în mediile studenţeşti informaţia circulă repede. În cel mai scurt timp, profesorul Cioculescu a început să intre în amfiteatru însoţit de legenda lui, care cuprindea titlurile cărţilor şi în special pe ale celor despre Caragiale şi Arghezi, calitatea de cronicar la „Revista Fundaţiilor Regale”, condiţia de ostracizat (şi, probabil printr-o confuzie cu Radu Cioculescu, fratele, cea de condamnat) şi chiar micile (sau mai marile) animozităţi dintre el şi G. Călinescu. Prin Şerban Cioculescu intra în amfiteatru o întreagă epocă, pe care o descopeream cu entuziasm şi cu fervoarea recuperării timpului pierdut. Deşi profesorul ne preda, de fapt, literatura veche, uimindu-ne cu digresiunile anecdotice şi cu erudiţia genealogiilor expuse cu voluptate şi fără a încerca să epateze sau să umilească. Dizolvând, însă, în această voluptate orice pornire vindicativă sau resentimentară, punând lucrurile la punct fără patimă, ca şi când şi-ar fi continuat vorbirea abia cu o zi înainte întreruptă. Faptul însuşi de a-l fi avut în faţă pe unul dintre „aceia” ni se părea (sau mi se părea) fabulos.
N-am preluat aceste lucruri de la el, poate şi pentru că unele ţin de temperament. Opţiunea pentru un curs special al profesorului, în anul al V-lea, a izvorât, însă, dintr-o admiraţie faţă de un cărturar veritabil, de stirpe veche. De la care am învăţat măcar un lucru în care cred şi azi (în deosebire de mulţi confraţi): că n-ai voie să vorbeşti despre un text pe care nu l-ai citit.
Într-o bună zi, nu mai ştiu bine când, venind vorba despre Găeşti, Şerban Cioculescu mi-a spus, în treacăt, că în tinereţe a fost profesor în oraşul acesta. Informaţia n-a avut atunci, în mine, cine ştie ce rezonanţă. A trebuit să devin eu însumi profesor aici, ca să aibă. Târzie şi, în unele momente, dramatică.

Roman teatral

De vreme ce anul ăsta în literatură nu s-a întâmplat mai nimic, romancierii abandonându-şi ocupaţia trudnică la capătul căreia, de obicei, nu-i aşteaptă decât dificultatea de a-şi publica produsul în câteva exemplare împărţite pe la critici şi pe la prieteni sau adunând praful de prin puţinele magazine de carte netransformate în cârciumi, viaţa noastră politică s-a gândit că ar fi nimerit să scrie ea, pe o secetă cumplită, un roman mai palpitant decât cele (ne)scrise de pretinşii profesionişti ai genului. Şi cum mai întotdeauna viaţa bate filmul (şi romanul), el s-a scris, în chip clasic, cu expoziţiune, intrigă (şi intriganţi!), conflict, desfăşurare, punct culminant şi deznodâmânt. Dar şi cu lovituri de teatru, cu momente de suspans, şi, mai ales, cu multe episoade de literatură interactivă, căci cititorii/ spectatorii acestul roman teatral, ca să-i zicem aşa, aveau şi ei intervenţiile lor: în stradă, pe micile ecrane, în pagini de ziar şi în subsolul acestora, pe site-uri, pe facebook sau pe bloguri…Suntem o ţară de autori de literartură nescrisă, care ţine, pentru moment, locul celei scrise.
Evident, autorul-protagonist al acestui roman a fost cel care ne bântuie, de vreo opt ani, trezia şi somnul, preşedintele ales, cel de la care limba română a căpătat cel puţin două cuvinte noi: băsist şi băsism (cum erau, pe vremuri, ceauşist şi ceauşism). Deşi declară că n-a citit (vorbă să fie!) decât Levantul ferventului său admirator Mircea Cărtărescu, autorul-personaj al romanului nostru pare mai curând un frecventator al prozei sud-americane sau măcar un cunoscător al scrierii ”Racul”, de Alexandru Ivasiuc, ale cărei prime pagini seamănă izbitor cu unele dintre cele ale (ne)scrierii estivale care ne-a marcat ultimele luni (dar poate şi viitorii ani).
Romanul nostru teatral a început, cum stă şi frumos, cu un prolog cam derutant, al cărui sens nu-i era, se pare, cunoscut la vremea aceea decât autorului: căderea guvernului. Apoi, o expoziţiune de asemenea înşelătoare, ezitantă, brusc insolitată de o lovitură de teatru (care nu era, însă, decât rodul unui plan auctorial bine pus la punct): plagiatul!
Există (iar cei care scriu sau măcar citesc cunosc foarte bine asta) momente în care autorul cade în capcana propriei sale scrieri. Iar dacă este vorba de un roman scris de viaţă, atunci poate deveni chiar victima intrigii puse la cale. Aşadar, lovitura de teatru (iar nu de stat!) capătă o replică fulgerătoare: înlocuirea avocatului poporului şi a şefilor celor două camere, întâmplare care l-a lăsat (cel puţin la prima vedere) mască pe cel care, aşa cum se va dovedi la final, a ţesut toate firele acestei poveşti. E o simplă părere, totuşi, pentru că, se ştie, autorii au întotdeauna nişte aşi în mânecă, iar unele fapte ce par de neînţeles la un moment dat îşi dezvăluie înţelesul după ultima filă. Curios, în prim-planul textului apare un arbitru care validează aceste lovituri socotite, inclusiv în cadrul dimensiunii interactive a operei, cu încrâncenare, cu ură, cu patimă, anticonstituţionale. În orice caz, protagonistul pare a se confrunta cu doi antagonişti pe măsură. Însă arbitrul, pe care unii îl declară cumpărat, trecuse cu vederea ceva doar spre a impune altceva, mult mai important. Cum s-ar spune la fotbal (sport care are o evidentă legătură cu romanul!), se făcuse că nu vede un fault la centrul terenului, pentru a dicta, imediat, un penalti: cvorumul. În proza sau în teatrul ăsta care sfidează convenţiile şi uzează de orice element care poate fi util, pare a se profila un prim punct culminant. Dar, ca în cronicile naţionale sau ca în romanele mai vechi, intervine o instanţă extratextuală, un fel de Deus ex machina, care va reorienta acţiunea şi faptele. Unul dintre antagonişti este chemat la ordin undeva, departe, şi se întoarce nu doar îmblânzit, dar şi oarecum speriat. Timorându-l şi pe cel de-al doilea, care putea deveni el autorul romanului, sau măcar protagonistul, în cea de-a doua parte a lui. Are în mână chiar un instrument simbolic: stiloul cu care poate promulga perfida (în felul cerut de arbitrii de margine şi de centru) Lege sau o poate retrimite în Parlament (unde s-ar împotmoli sine die). N-are, însă, curajul de a deveni autor, promulgă şi trece în plan secund, devenind un personaj oarecare, aproape jalnic. Înscris pe un anume făgaş, romanul teatral al lungii noastre veri are un sfârşit previzibil, căruia doar epilogul, realizat cu mână fermă şi mină ironică, prefăcută, încrâncenată, vicleană, răzbunătoarte, cinică, malefică, de către autorul protagonist, i-ar mai putea da culoare! O culoare tristă!…Care, în alte situaţii extratextuale, ar putea să fie a sângelui…