Plagiatul – între DA şi NU!

De când a fost aruncată în ghearele şi în dinţii opiniei publice chestiunea posibilului plagiat al lui Victor Ponta, jurnalele, televiziunile, dar mai ales internetul s-au umplut de vorba asta, defnită şi răs-definită de comentatori sau postatori  (denumiţi, maliţios, şi postaci) de diverse staturi culturale sau fără nicio statură; şi chiar fără logică şi gramatică. * O privire atentă asupra miilor de opinii indică faptul că nu e vorba, în realitate, de plagiat (care, am mai spus-o, a devenit, la noi, sport naţional), ci  de politică, astfel că, posibilii plagiatori neimplicaţi în problemă sunt priviţi cu blândeţe, ba chiar cu duioşie. * Însuşi plagiatul Elenei Udrea, care a recunoscut cu un zâmbet irezistibil că lucrarea sa de doctorat a fost, de fapt, scrisă de alţii, e socotit a nu fi, vorba lui Maiorescu, „în chestie”! Aspectul plăcut al doctoresei de ocazie şi ingenuitatea strategică a recunoaşterii au făcut-o, pur şi simplu, iertată. Mai ales că, în aceste zile fierbinţi (la figurat şi la propriu), pedelista s-a cam topit în ceaţă…* În schimb, alţii, ieşiţi la rampă, au fost scotociţi pe la operă, astfel că domnii Liiceanu, Pleşu, Patapievici (acesta cu argumente mai solide, ba chiar pus pe două coloane de către scriitorul István Aranyosi, cu referire la broşurica sa de 56 pag. „Ochii Beatricei” – e vorba de Beatrice a lui Dante! – , apărută la Editura Humanitas, în care ar fi copiat la greu) au devenit, peste noapte, plagiatori de mai mică sau de mai mare cuprindere. * Împărţiţi în două tabere, ca şi în cazul suspendării preşedintelui, aşadar între DA şi NU, opiniomanii privesc lucrurile nu din perspectivă academică şi nicidecum obiectiv, ci în funcţie de orientarea ideologică şi de sentimentele fiecăruia. Şi, evident, după cultură şi temperament, cu mai multă sau mai puţină vehemenţă, dusă, nu o dată, până la injurătură şi la epitetul sordid. * Astfel, unii înnegresc, iar ceilalţi albesc. Primii înnegresc din nou, iar adversarii lor spală. Şi tot aşa! * Spre a mă limita la sfera literaturii şi spre a selecta un caz care are hazul lui (de necaz!), m-aş opri la Mircea Cărtărescu, ştiut susţinător al preşedintelui în prezent suspendat Băsescu, denunţat (şi din pricina acestei atitudini), ca plagiator într-un text de pe blogul jurnalistului Victor Roncea, distribuit şi pe facebook. * Este vorba despre poemul „Căderea”, citit, prin 1978, în „Cenaclul de Luni”, în prezenţa lui N. Manolescu, care rememorează momentul în cronica literară dedicată volumului de debut al poetului („Faruri, vitrine, fotografii”, 1980), reluată aproape fără nicio schimbare în „Istoria critică a literaturii române”: „A citit un singur poem, extrem de lung, cu o voce nazală, mecanică şi egală, fără efuziuni, dar care accentua versurile exact acolo unde te aşteptai mai puţin. Abundent imagistic, chiar torenţial, poemul a curs o vreme monoton, obositor, dar, după câteva zeci de versuri, a început să-şi arate forţa: deloc dezorientat sau flasc, din contra, tăios, lucid controlat, a mers până la sfârşit într-un crescendo care nu-ţi permitea să respiri.” * Socotit „centrul de greutate al volumului”, poemul Căderea realizează, zice N. Manolescu, în prima sa parte, „o viziune cosmogonică”, atestând un poet de mare originalitate. * Şi pentru a argumenta, criticul citează următoarele versuri considerate „superbe”: „„Afurisit fie el pre dinlăuntru şi pre din afară/  afurisit fie el întru părul din capul său/  întru creierii săi, întru creştetul său,/  întru tîmplele sale, întru fruntea sa, întru urechile sale,/  întru sprîncenele sale, întru obrajii săi,/  întru fălcile sale, nările sale, dinţii şi măselele sale,/  buzele sale, gâtul său, umerii săi, încheieturile/  mâinilor sale, mâinile sale, palmele sale şi degetele sale/  afuristi fie el întru rărunchii săi, întru vintrele sale/  întru coapsele sale, întru boaşele sale/  întru pulpele sale, întru picioarele sale. întru/  laba picioarelor sale şi întru unghiile picioarele sale./  afurist fie el întru toate îmbucaturile şi încheieturile Sale/  din vârful capului până în vârful călcâielor./  şi să aibă parte doar de şubrezime.” * Dar vai, aceste versuri sunt, de fapt, proză, zice Victor Roncea, şi nu a lui Cărtărescu, ci a britanicului Laurence Sterne (1713-1768), fiind copiate din romanul acestuia „Tristram Shandy”, tradus în română în 1969! * Prins cu mâţa-n sac, Cărtărescu s-a justificat printr-un soi de teorie a intertextualităţii, socotind că a preluat textul englezului fără a utiliza ghilimele sau măcar italice, pentru că el ar ţine de “aluziile culturale … (care) sunt … uşor de recunoscut”. * Dacă ar fi aşa, ricanează V. Roncea, măcar N. Manolescu le-ar fi identificat ca atare şi nu le-ar fi citat ca relevante pentru talentul poetului! * În paranteză fie zis, în „Istoria critică…”, a renunţat tacit la ele. * Nu şi la foarte buna părere despre poet. * Care poet, dacă ar fi fost sau dacă va fi propus de către Victor Ponta pentru postul de Ministru al Culturii, s-ar fi aflat ori se va afla într-o mare încurcătură, pentru că domnul Băsescu i-ar fi pretins ori ori îi va pretinde (doar că eventualitatea asta e legată de ziua cu pricina…şi care…de la care…carevasăzică…depandă!) o declaraţie pe proprie răspundere că n-a plagiat! * Şi nu ştiu dacă ar fi avut sau va avea tupeul să redacteze o asemenea – cum zicea Marin Preda – pecumcă!

 

 

Anunțuri

Nunta la români (*text mai vechi, dar actual)

Când să plec, anul trecut, la vot, vecinul meu, un bătrân verde, trecut prin multe, căruia-i las în grijă gospodăria mea de la ţară atunci când eu rămân, ocupat (zadarnic) cu reformarea lecţiei de limba şi literatura română, la oraş, m-a avertizat că voi greşi la fel ca în urmă cu opt ani şi că voi regreta după aia la fel de mult. Eu tocmai încercam să-i orientez opţiunile electorale, dar el mi-a spus cinstit că mă ostenesc degeaba: nici mort n-o să-l voteze pe Băcescu (omul meu e convins că numele preşedintelui e o poreclă, aşa că l-a botezat cum îi pare mai convenabil).
Îl evoc pe acest ţăran destul de informat (dar şi extrem de muncitor), de la care eu însumi mai aflu câte o noutate politică, deoarece avertismentul lui cu privire la regretul pentru opţiunile mele electorale s-a dovedit îndreptăţit chiar mai repede decât aş fi putut bănui. E drept că votasem, ca şi în urmă cu patru ani, alegând dintre două rele pe cel mai mic. Altfel, n-am crezut deloc nici în pretinsa carismă băsesciană, nici în armonia unei Alianţe contra naturii, nici în poveştile cu stârpirea marii şi micii corupţii, nici în alte basme, pentru că eu ştiu (ca şi omul meu) că în chestii de-astea corb la corb nu-şi scoate ochii. Telearestările sunt, ca şi ieşirile actoriceşti la rampă ale doamnei Macovei, praf în ochii fraierilor de noi. Şi în ochii celor pe care, cu păguboasa lor viclenie orientală, conducătorii noştri îi cred fraierii de europeni. Adică nişte licurici mărunţei, despre a căror anatomie şi rostul ei tocmai ne-a vorbit preşedintele. În rest, se va face curând anul de când guvernul şi şeful statului joacă bătuta pe loc, singurele evenimente (salvatoare, la urma urmei) fiind răpirea jurnaliştilor şi inundaţiile. Mai ales acestea din urmă au fost o adevărată mană cerească: fără ele conducătorii noştri n-ar fi avut nici o justificare pentru ceea ce (nu) fac.
Tot de la vecinul meu ştiu o vorbă: orice s-ar întâmpla, nunta merge înainte. Mi-a povestit chiar el că, în timpul unei nunţi la care era poftit, a murit soacra-mare. Cei câţiva care au fost de faţă la nenorocire au dus moarta în pivniţă şi, amăgind în felurite chipuri întrebările mirilor şi nuntaşilor, au păstrat secretul până la sfârşitul petrecerii. Că ştie sau că nu ştie vorba asta, mirele Băcescu, aflat în nuntă cu România, petrece de mama focului: joacă pe vine, pe terase, la mare, lângă fustele unei brunete dansatoare cu epoleţi pe sub bluză, hăhăie cu paharul în mână, salută fericit, promite să bea la capul cutărui pod care se va termina la Sfântul-Aşteaptă (în vreme ce alte o mie nu se vor termina nici atunci), e, probabil, încântat că reprezentanţii presei (care presă?! ce reprezentanţi?!!) i-au acordat un premiu lui Bodo, la Mamaia, râde satisfăcut la expoziţia de fotografie a Ioanei, care şi-a descoperit (ca Lica Gheorghiu, pe vremuri) veleităţi artistice de când tăticul e preşedinte, ne arată bronzul tot mai pronunţat de pe pieptu-i marinăresc, aleargă la munte, fuge iar la mare, joacă de-a v-aţi ascunselea cu guvernul şi cu opoziţia, râde, închină, petrece fericit de tot ce i s-a întâmplat, de tot ce i se întâmplă… Ceea ce nu pare sau nu vrea să ştie fericitul ginerică e că, în timp ce domnia sa joacă brâuleţul şi sârba alături de nuntaşi, în pivniţă, departe de privirile curioase, miresei i se cam ţin lumânările. (Litere, august 2005, reprodus în vol. Arta derivei, 2011)