Vladimir Streinu – omul şi scriitorul

Critica şi chiar destinul literar al lui Vladimir Streinu, de la a cărui naştere s-au împlinit, pe 25 mai, 110 ani, poartă, într-un fel, pecetea biografiei sale. S-ar putea spune că, în ciuda faptului că scriitorul a încercat, mai mereu, să separe activitatea sa diurnă, de om social (profesor de liceu, politician, deputat) de cea nocturnă (poet, eseist, cronicar literar), cu alte cuvinte să-i considere distinct pe Nicolae Iordache şi pe Vladimir Streinu, în ultimă instanţă, lucrul s-a dovedit imposibil. 

Dincolo de momentele limită, este evident, însă, că avatarurile existenţei omului au marcat existenţa literatului. Şi chiar stilul operei sale. Mai simplu spus, condiţia de profesor în licee provinciale (din Turnu Severin, Găeşti, Piteşti) sau bucureştene, silit a face permanente eforturi pentru a se afla în contact cu viaţa literară din Capitală, a generat, probabil, două aspecte: întârzierea relativă (în comparaţie cu alţi critici de prim-plan ai epocii interbelice) a publicării primului volum (Pagini de critică literară, culegere selectivă de cronici, realizată  la vârsta de 36 de ani, de către un critic care debuta la 19), pe de o parte, şi o anumită notă polemică, explicită sau implicită (înscrisă, e drept, în orizontul unui asumat „militantism estetic”), sesizabilă în mai tot demersul critic al autorului, pe de altă parte. Trebuie amintită, însă, numaidecât o observaţie pe care o făcea Mircea Zaciu: deşi a fost silit de împrejurări să trăiască în atmosfera mediilor didactice, având, poate, avantajul (mai curând iluzoriu, aş zice) al unui contact benefic cu tinereţea, Vladimir Streinu a reuşit să evite primejdia mortală care-l pândea aici din toate ungherele – rutina. Tot aşa izbuteşte să evite condiţia de marginal (fie şi de excepţie), şi să se afle, în numeroase rânduri, în centrul dezbaterilor. Nevoit a infirma, dacă nu chiar a le transforma în renume (alături de prietenul şi camaradul său de arme literare Şerban Cioculescu), epitete simpatic-ironice precum „simigiii de la Găeşti” ori „găeştenarii”, ale adversarilor de idei. Totuşi, condiţia de trăitor o bună bucată a vremii în provincie şi practicarea meseriei didactice explică din ce pricină, aşa cum observă, în Istoria critică a literaturii române, N. Manolescu (care pune situaţia pe seama hazardului), de multe ori, criticul de întâmpinare n-a scris despre operele majore ale unor importanţi autori, comentând „Robul lui Dem Theodorescu, nu Rusoaica lui Gib Mihăescu, Logodnicul Hortensiei Papadat Bengescu şi nu Concert, ori Cazul Eugeniţei Costea de M. Sadoveanu şi nu Baltagul, Creanga de aur, Fraţii Jderi şi celelalte…”.  Faptul e de necontestat şi poate că împiedică, într-adevăr, ca tabloul literar al epocii să se contureze în culegerile sale de cronici. Însă nu e mai puţin adevărat că Vladimir Streinu comentează ceea ce comentează din perspectiva întregului, şi nu doar când e vorba de poeţi, dar şi când se referă la proză. De aici vine o dimensiune eseistică (inclusiv de aspect teoretic) în critica lui de întâmpinare, slujită de o cultură deschisă către modernismul european, intim asimilată şi întotdeauna funcţională, dar şi de talent.

Revenind, însă, la ideea că destinul literar al lui Vladimir Streinu a fost influenţat de cel al lui Nicolae Iordache, nu pot fi trecuţi cu vederea cei 16 ani de suferinţă, interdicţie si umilinţe (dintre care trei în închisoare). Cu atât mai mult cu cât au fost (mai exact: ar fi fost să fie) anii maturităţii intelectuale şi creatoare. Publicistul de atitudine antifascistă şi anticomunistă şi deputatul ţărănist îl scot, în momente diferite, pe critic şi pe poet din viaţa literară şi-l trimit pe profesor, în anii ΄50, la condiţia de mozaicar.  Aş observa, însă, un lucru: demnitatea cu care scriitorul suportă nefericirile omului, puterea cu care le domină, fără să se lamenteze. Mi se pare semnificativ următorul fapt: în anii 1950-1952 (dar şi mai târziu) când scrie, pe patul de suferinţă din Sanatoriul Stejeriş, un ciclu de poeme târzii, el nu lasă nici măcar o umbră a suferinţei sale omeneşti să pătrundă în versurile sale îndelung şlefuite. Omul aproape murea, dar poetul dăltuia o inscripţie pe soclul Venerei din Milo. Tot aşa cum, cu câteva zile înainte de moarte, le vorbea studenţiloir nu despre avatarurile literaturii postbelice, făcând eventuale trimiteri la cele ale propriei vieţi, ci despre himera poeziei. Ceea ce dovedeşte că acest intelectual de elită era o fiinţă dintr-o stirpe aleasă, astăzi, din păcate, dispărută.

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s