Festivalul şi Concursul Naţional de Literatură „Primăvara Albastră”, Pucioasa, 18-19 mai 2012

 Juriul şi organizatorii 

 

 De la stânga: Vali Niţu, Victor Petrescu, Mihai Stan, Tudor Cristea (Preşedintele Juriului), Dănuţ Bădău (Primarul oraşului Pucioasa), George Coandă (Preşedintele Festivalului), Mircea Niţă, Dan Gîju.

 

Câştigătoarea Trofeului Primăvara Albastră

Marina Popescu (poetă), Bucureşti

Facts of life 2 / To do list

Trebuie să-mi cumpăr întruna chestii colorate,
asta mă face să zâmbesc,
trebuie să butonez cât mai mult telefonul, să navighez,
asta mă face să nu mă mai simt singur
trebuie să-mi vopsesc părul, unghiile şi faţa,
în felul ăsta sunt mai puţin transparent,
trebuie să te privesc chiorâş, să râd de tine şi să te dispreţuiesc
asta mă face să mă cred puternic şi cool,

trebuie să fac dragoste zilnic, să alerg măcar 2 kilometri,
asta îmi dă încredere în ideea că totul e infinit
trebuie să privesc ştiri cu oameni care mor – crime, accidente, sinucideri –
asta mă face să fiu fericit că sunt aici şi scriu,
trebuie să întârzii mereu la întâlniri,
în felul ăsta mă mint mai uşor că timpul nu are importanţă,
trebuie să miros zilnic câte o floare, să mângâi un câine sau o pisică,
doar aşa pot să sper că lumea nu e o chestie de plastic.

Anunțuri

Copy – paste

Pentru că trăim în România şi pentru că nu se putea altfel, noul prim-ministru a a dat-o, în ciuda declaraţiilor sale de bune intenţii care i-au convins pe foarte mulţi, de două ori în bară de la bun început. * Prima dată când a încercat s-o coopteze în guvern, şi nu oriunde, ci la Ministerul Educaţiei, Cercetării, Tineretului şi Sportului, pe o doamnă care nu e prea clar ce legătură avea cu domeniul, părând a fi cam agramată. Daca nu cumva faptul că practica de mai multă vreme sportul plagiatului şi al falsificării CV-ului o putea recomanda cu prisosinţă. * Deşi s-a auzit prin jurnale şi pe la unele posturi de televiziune că prim-ministrul desemnat şi familia doamnei cu pricina stabiliseră unele trainice legături în cursul rezolvării unor daraveli pe la tribunale.  * Bine că, totuşi, dl Ponta şi-a luat seama şi a sfătuit-o pe blonda doamnă să se retragă. * Dar a dat-o din nou în bară, desemnând, nu se ştie prin ce mecanism, în locul acesteia, pe un anume Mang, al cărui nume nu s-a dovedit altceva decât o surprinzătoare abreviere, căci omul e un manglitor de profesie, care şi-a construit cariera universitară pe lucrări, vorba ceea, furluate de pe la alţii. * Abia pus în scaun, manglitorul şi-a exprimat decizia de a supraveghea desfăşurarea unui bacalaureat corect! * Ceea ce n-ar fi fost imposibil, iar asta nu datorită convingerii unora că din câte-o curvă de bordel poate ieşi o bună soţie, ci pentru că omul nostru cunoştea toate trucurile copiatului. Deşi, la drept vorbind, nu prea le cunoştea, căci nici nu i s-a uscat bine cerneala pe decizia de numire şi presa a şi descoperit că e, şi el, un plagiator ordinar. * Aşa ca s-a dus şi ăsta şi a venit în locul lui un altul, pe care nici nu mai ştiu cum îl cheamă, dar care vrea, acuma, să dea un bacalaureat incorect, adică să interzică montarea camerelor video în sălile de examen, ca să nu-i deranjese pe drăguţii de candidaţi şi să obţină, astfel, rezultate mult mai bune decât anul trecut, graţie – nu-i aşa? – admirabilului său manageriat…* Stai şi te cruceşti, dar auzi că astea se pot întâmpla şi pe la case mai mari, adică prin Ungaria, prin Germania sau chiar prin Japonia. * Numai că, aşa cum observa cineva, dacă pe-acolo se întampla ce s-a întâmplat pe la noi, demisiona nu doar Mang(litorul), ci şi primul-ministru! * Bineînţeles că faţă de această situaţie presa literară nu putea (şi nu poate) să tacă, având în vedere că prin literatură, dar cu deosebire prin partea mai aplicată şi mai ştiinţifică a acesteia – teoria şi critica literară, estetica şi celelalte, fără a pune la socoteală numeroasele surogate cu scop didactic – sportul cu pricina e unul de masă. Se copiază în draci la doctorate şi masterate, la lucrările de grad didactic şi la cele de clasă, profesori şi elevi dau copy-paste într-o veselie generală, mimând învăţătura şi competenţele. * În editorialul său din nr 20/ 2012 al „României literare”, intitulat „Lanţul slăbiciunilor” dar făcând trimitere la o altă schiţă a lui Caragiale, şi anume „Triumful talentului”, unde „un candidat la un post de funcţionar câştigă concursul prezentând drept a sa lucrarea scrisă de un alt candidat”, dl Nicolae Manolescu dă vina pe universităţile particulare, devenite adevărate fabrici de diplome fără acoperire, deci falsuri. Iar când un ministru încearcă să anuleze acele falsuri, spune criticul, încercarea sa se izbeşte „de rezistenţa numeroşilor beneficiari de asemenea diplome, ajunşi între timp parlamentari, jurişti, miniştri sau secretari de stat”. * Cu aceasta ne întoarcem, de fapt, la adevărata problemă din schiţa lui Caragiale şi din societatea noastră. Căci în „Triumful talentului” cumpărarea lucrării caligrafiate perfect nu e suficientă, iar candidatul e pe punctul de a fi respins. * Probabil în virtutea convingerii şefului comisiei de examinare că niciodată nu câştigă cel competent. * Invitat să se mai uite o dată la „probe”, acesta cercetează nu lucrarea, ci o scrisoare de recomandaţie, venită „de sus”. * Şi îndreaptă eroarea. * Aşa ca, la noi, există plagiatori care câştigă, dar şi plagiatori care pierd. * Depinde de „probe”.

Vladimir Streinu – omul şi scriitorul

Critica şi chiar destinul literar al lui Vladimir Streinu, de la a cărui naştere s-au împlinit, pe 25 mai, 110 ani, poartă, într-un fel, pecetea biografiei sale. S-ar putea spune că, în ciuda faptului că scriitorul a încercat, mai mereu, să separe activitatea sa diurnă, de om social (profesor de liceu, politician, deputat) de cea nocturnă (poet, eseist, cronicar literar), cu alte cuvinte să-i considere distinct pe Nicolae Iordache şi pe Vladimir Streinu, în ultimă instanţă, lucrul s-a dovedit imposibil. 

Dincolo de momentele limită, este evident, însă, că avatarurile existenţei omului au marcat existenţa literatului. Şi chiar stilul operei sale. Mai simplu spus, condiţia de profesor în licee provinciale (din Turnu Severin, Găeşti, Piteşti) sau bucureştene, silit a face permanente eforturi pentru a se afla în contact cu viaţa literară din Capitală, a generat, probabil, două aspecte: întârzierea relativă (în comparaţie cu alţi critici de prim-plan ai epocii interbelice) a publicării primului volum (Pagini de critică literară, culegere selectivă de cronici, realizată  la vârsta de 36 de ani, de către un critic care debuta la 19), pe de o parte, şi o anumită notă polemică, explicită sau implicită (înscrisă, e drept, în orizontul unui asumat „militantism estetic”), sesizabilă în mai tot demersul critic al autorului, pe de altă parte. Trebuie amintită, însă, numaidecât o observaţie pe care o făcea Mircea Zaciu: deşi a fost silit de împrejurări să trăiască în atmosfera mediilor didactice, având, poate, avantajul (mai curând iluzoriu, aş zice) al unui contact benefic cu tinereţea, Vladimir Streinu a reuşit să evite primejdia mortală care-l pândea aici din toate ungherele – rutina. Tot aşa izbuteşte să evite condiţia de marginal (fie şi de excepţie), şi să se afle, în numeroase rânduri, în centrul dezbaterilor. Nevoit a infirma, dacă nu chiar a le transforma în renume (alături de prietenul şi camaradul său de arme literare Şerban Cioculescu), epitete simpatic-ironice precum „simigiii de la Găeşti” ori „găeştenarii”, ale adversarilor de idei. Totuşi, condiţia de trăitor o bună bucată a vremii în provincie şi practicarea meseriei didactice explică din ce pricină, aşa cum observă, în Istoria critică a literaturii române, N. Manolescu (care pune situaţia pe seama hazardului), de multe ori, criticul de întâmpinare n-a scris despre operele majore ale unor importanţi autori, comentând „Robul lui Dem Theodorescu, nu Rusoaica lui Gib Mihăescu, Logodnicul Hortensiei Papadat Bengescu şi nu Concert, ori Cazul Eugeniţei Costea de M. Sadoveanu şi nu Baltagul, Creanga de aur, Fraţii Jderi şi celelalte…”.  Faptul e de necontestat şi poate că împiedică, într-adevăr, ca tabloul literar al epocii să se contureze în culegerile sale de cronici. Însă nu e mai puţin adevărat că Vladimir Streinu comentează ceea ce comentează din perspectiva întregului, şi nu doar când e vorba de poeţi, dar şi când se referă la proză. De aici vine o dimensiune eseistică (inclusiv de aspect teoretic) în critica lui de întâmpinare, slujită de o cultură deschisă către modernismul european, intim asimilată şi întotdeauna funcţională, dar şi de talent.

Revenind, însă, la ideea că destinul literar al lui Vladimir Streinu a fost influenţat de cel al lui Nicolae Iordache, nu pot fi trecuţi cu vederea cei 16 ani de suferinţă, interdicţie si umilinţe (dintre care trei în închisoare). Cu atât mai mult cu cât au fost (mai exact: ar fi fost să fie) anii maturităţii intelectuale şi creatoare. Publicistul de atitudine antifascistă şi anticomunistă şi deputatul ţărănist îl scot, în momente diferite, pe critic şi pe poet din viaţa literară şi-l trimit pe profesor, în anii ΄50, la condiţia de mozaicar.  Aş observa, însă, un lucru: demnitatea cu care scriitorul suportă nefericirile omului, puterea cu care le domină, fără să se lamenteze. Mi se pare semnificativ următorul fapt: în anii 1950-1952 (dar şi mai târziu) când scrie, pe patul de suferinţă din Sanatoriul Stejeriş, un ciclu de poeme târzii, el nu lasă nici măcar o umbră a suferinţei sale omeneşti să pătrundă în versurile sale îndelung şlefuite. Omul aproape murea, dar poetul dăltuia o inscripţie pe soclul Venerei din Milo. Tot aşa cum, cu câteva zile înainte de moarte, le vorbea studenţiloir nu despre avatarurile literaturii postbelice, făcând eventuale trimiteri la cele ale propriei vieţi, ci despre himera poeziei. Ceea ce dovedeşte că acest intelectual de elită era o fiinţă dintr-o stirpe aleasă, astăzi, din păcate, dispărută.