VLADIMIR STREINU – 110

 Ieri, 23 mai 2012, s-au împlinit 110 ani de la naşterea marelui critic interbelic Vladimir Streinu, care a fost profesor la Liceul „Dr. C. Angelescu” din Găeşti, de la 1 septembrie 1927 pană 1 decembrie 1933. Aici a scos, alături de colegul şi prietenul său Şerban Cioculescu, în 1928, revista „Kalende” (cinci numere), cu redacţia formală în Bucureşti, în apartamentul de la Hotel Continental al prietenului lor Tudor Şoimaru, tipărită la Piteşti, în tipografia unui P. Mitu.

Mâine, 25 mai, va avea loc, la Colegiul Naţional „Vadimir Streinu” din Găeşti, graţie angajamentului sufletesc al profesoarelor Florina Stoica şi Adela Păun, cărora li s-au alăturat ceilalţi membri ai Catedrei de română şi care au obţinut sprijinul Primăriei oraşului şi al conducerii Colegiului, edfiţia a III-a a unui Simpozion Naţional (care include şi un concurs de creaţieşi interpretare critică, dedicat elevilor şi profesorilor din întreaga ţară). În cadrul Simpozionului, a fost editat un volum de versuri al lui Vladimir Streinu, care cuprinde întreaga lui creaţie lirică şi pe care l-am îngrijil şi l-am prefaţat.

Iată mai jos prefaţa la acest volum intitulat „Poezii” şi apărut la Editura Bibliotheca din Târgovişte chiar astăzi, 24 mai, în Sfânta Zi de Înălţare.

 

 

VLADIMIR STREINU – POETUL

 

 

EXISTĂ şi sunt des vehiculate, în reflecţiile asupra literaturii, sintagmele „poezia criticilor” sau „critica poeţilor” şi, prin extensie, „literatura criticilor” şi „critica scriitorilor”. Aşadar, un autor bivalent sau plurivalent are, în viziunea cititorilor specializaţi, dar şi în cea a publicului, un domeniu de excelenţă, care-l defineşte şi-l situează, şi domenii complementare, care-i întregesc conturul dar sunt, de regulă, interpretate şi receptate prin raportare la cel considerat definitoriu. În acest sens, ar exista critici care scriu şi literatură, cum ar fi E. Lovinescu, ori scriitori care scriu şi critică, precum, să zicem, Nicolae Breban. Şi chiar când e vorba de cineva care se ilustrează aproape egal în mai multe domenii, cum ar fi G. Călinescu, mare critic dar şi excepţional romancier, prejudecata unei „facultăţi dominante” face ca el să fie considerat ori autorul unor romane „de critic”, care comentează viaţa în loc s-o prezinte, ori al unui „roman critic”, care uzează de metaforă şi comparaţie, în loc de a efectua analize şi demonstraţii. Şi, mai mult decât atât, în virtutea aceleiaşi idei, o opinie a sa, emisă la tinereţe şi reformulată la maturitate, anume că adevăratul critic trebuie să fie şi scriitor sau măcar să rateze unele genuri literare, este preferată adesea în varianta apocrifă că adevăratul critic este un scriitor ratat. Din fericire, există, însă, şi s-a impus tot mai evident în ultima vreme şi părerea că asemenea delimitări nu sunt întotdeauna îndreptăţite, pentru că un critic este şi el un scriitor. În acest sens, sunt scriitori nu doar Balzac sau Stendhal, dar şi Saint-Beuve ori Albert Thibaudet, nu doar Camus, dar si Pierrre de Boisdeffre şi, ca să revenim în spaţiul naţional, nu doar Rebreanu sau Arghezi, dar şi Lovinescu ori G. Călinescu, nu doar Marin Preda sau Ana Blandiana, dar şi E. Simion ori N. Manolescu.

Concepţia restrictivă mai sus evocată funcţionează fără greş şi atunci când vine vorba despre poezia lui Vladimir Streinu. Evident că domeniul de excelenţă al celui care scotea, împreună cu prietenul său Şerban Cioculescu, în 1928, la Găeşti, cele cinci numere ale revistei Kalende, nu e poezia. Când este evocat numele său, oricine se gândeşte, şi cu justeţe, în primul rând, la Pagini de critică literară, la Clasicii noştri sau la Versificaţia modernă, la monografiile închinate lui Creangă sau Hogaş, la Istoria literaturii române moderne, realizată împreună cu Şerban Cioculescu şi Tudor Vianu şi tipărită în 1944, sau la studiile de literatură universală adunate într-un volum după moartea sa. Pe de altă parte (ceea ce, totuşi, n-ar reprezenta un argument solid), în comparaţie cu miile de pagini de critică, de estetică sau de eseu, cele cam şaptezeci de texte poetice rămase de la el par aproape insignifiante. Cu toate acestea, marile istorii literare interbelice, a lui E. Lovinescu şi a lui G. Călinescu, îl reţin în primul rând ca poet. În schimb, importanta Istorie critică a lui N. Manolescu din 2008, îl reţine printre criticii interbelici de prim-plan, considerându-l, ca poet, “interesant, chiar dacă fără notă personală, cu excepţia stringenţei formale”. Pentru aceste – privite comparativ –  doar aparent paradoxale receptări există, însă, câteva explicaţii, legate de destinul omenesc al scriitorului, care şi-a pus pecetea şi asupra celui literar, brutal întrerupt de vitregia istoriei, în momentul său de culminaţie, spre a fi reluat în crepusculul unei existenţe marcate suferinţă şi de boală. Tocmai de aceea, abia în ultima parte a vieţii, dar şi după moarte, Vladimir Streinu a început să fie considerat ceea ce este: un important critic literar, de o actualitate vădită şi greu alterabilă.

Când vorbim, însă, despre lirica sa, chiar dacă o vom considera un soi de violon d’ Ingres, trebuie să avem în vedere, pe de o parte, avatarurile acesteia, iar pe de alta ascensiunea tot mai evidentă a criticului, care l-a făcut, în timp, oarecum uitat pe poet, dar şi factura criticii sale, ca şi a esteticii, orientate preponderent (şi, desigur, nu întâmplător, cu cele mai strălucite rezultate) către poezie. În orice caz, Vladimir Streinu a debutat, concomitent, ca traducător, poet şi critic şi a publicat constant (deşi nu abundent), între anii 1921-1929, poezie în presa literară a vremii (Adevărul literar şi artistic, Convorbiri literare, Gândirea, Cugetul românesc, Kalende, Mişcarea literară şi, mai ales, ca unul dintre membriii cenaclului lovinescian şi dintre adepţii marelui critic, în Sburătorul literar). Aceasta, pe lângă sutele de articole şi eseuri, care vor intra în sumarul volumelor sale, apărute, e drept, cu o anume întârziere, începând cu Pagini de critică literară din 1938 şi continuând cu Clasicii noştri din 1943. Revine la poezie între anii 1950 – 1956, într-o perioadă de restrişte a vieţii, şi în momente de suferinţă provocată de boală, pe patul sanatoriului din Stejeriş. Nici condiţia de ostracizat, de exclus, şi nici cea de bolnav nu-şi vor trimite, însă, ecourile în versul său fixat într-o lume de idealităţi şi simboluri. Poeziile acestei perioade nu vor mai fi publicate în presă, ci vor apărea în volumul postum Ritm imanent, în 1971, la Editura Eminescu. Volumul, cuprinzând doar patruzeci de texte, este alcătuit de fiica scriitorului, Ileana Iordache, pe baza unei liste de titluri pe care o socoteşte testamentară, a tatălui său, a manuscriselor şi a consultării unui caiet rămas în posesia soţiei, prozatoarea Elena Iordache Streinu, ca şi a unui alt caiet, conţinând aceleaşi texte, „în oglindă”, aparţinându-i prietenului de-o viaţă Şerban Cioculescu. În 1983, la aceeaşi editură, George Muntean realizează o ediţie critică, însoţită de o introducere, de note, variante şi comentarii, în care include întreaga creaţie poetică a lui Vladimir Streinu, adică 64 de texte, plus încă şapte şi traducerea în franceză a poeziei Invocaţie, plasate într-o Addenda. Privite cu interes moderat, aceste volume, apărute în condiţii tipografice modeste şi devenite astăzi aproape intruvabile, n-au schimbat, evident, perspectiva asupra lui Vladimir Streinu, care a rămas şi continuă să rămână un critic. Pe de altă parte, opinia lui E. Lovinescu, care socotea că Vladimir Streinu ar fi „numai poet, exclusiv poet, iremediabil poet” şi chiar „poet integral” reprezintă, fără îndoială, o eroare de receptare care nu poate să nu stârnească un zâmbet. Şi totuşi, dincolo de eroare, E.Lovinescu pare a fi definit, în Istoria literaturii române contemporane, destul de convingător factura liricii sale: „Într-o literatură de expansiune cordială, poezia sa e plină de rezervă retractilă, de condensare laborioasă (…); deşi pasională, ea nu se revarsă direct, ci se distilează nu atât în simboluri, cât în substanţe concentrate, de care ne desparte sticla rece a fiolei”. Şi dă un exemplu de „poezie distantă, lapidară, enigmatică, a cărei tehnică are înrudiri cu cea a d-lui Arghezi”, prin Duplex: „Pe-acelaşi pisc din care, printre cremeni,/ Mi-am răsucit eu trunchiul de gorun,/ De o potrivă ceru-ţi supse-asemeni/ Mijlocul cald în mladă de alun.// De ce ne-am strâns în ramuri mai aproape,/ De-aceea ne-am cuprins şi sub pământ,/ Crescuţi ca dintr-un mal de limpezi ape,/ Care-mpletirea-n crengi ne-ar fi răsfrânt.// Dacă din creştet, vântul ne desparte/ Şi chemi în clatin depărtaţi anini,/ Cu vine-ascunse ce se pierd în moarte/ Te ţin îmbrăţişată-n rădăcini.”. Intelectualizantă sau, mai bine, de aspiraţii intelectuale şi spirituale, cu tendinţe ermetizante, în felul celei a lui Ion Barbu, Simion Stolnicu, Dan Botta (din Eulalii) sau chiar Eugen Jebeleanu (din Inimi sub săbii) sau Virgil Gheorghiu (din Febre sau Marea Vânătoare), muzicală, clasicizantă în formă, dar modernă în spirit, ca a unui cunoscător al lui Edgar Poe, al lui Baudelaire, al lui Mallarmé sau al lui Valéry, aşadar animată de mai multe tendinţe, într-un moment în care lirica interbelică îşi căuta stilul şi începea să-şi afle condiţia, poezia lui Vladimir Streinu nu este, însă, aşa cum i se păruse, ambiguu, lui G. Călinescu (dar cum li se pare, mai ales, unor comentatori de ocazie), a unui pastelist, nici măcar în genul lui Pillat. Câtă poezie de natură există la Streinu este parte integrantă a unor mici alegorii sau parabole şi chiar poemul citat de marele critic, oarecum parnasian, în felul primelor poeme barbiene, aşadar subiacent romantic, este nu un pastel, deşi coloristica există, ci o expresie a aspiraţiei spre absolut şi, mai ales, către absolutul creaţiei sau, mai bine, în cuvintele poetului, către himera poeziei: „Am scos din panoplie o veche carabină/ Să fiu pândar de toamnă pădurilor secrete;/ Voi împăia o piele, în pod sau de perete,/ Ca să-mi răzbun amarnic pe-o singură jivină/ Totala-ngălbenire, ce stă să se arate,/ Adusă-n blăni de şue sălbătăciuni roşcate.// Dar n-apucai oţele a-ntinde prin frunzişe,/ Că fulgeră o fugă sub corni – cărămizie;/Pe dâmburi şi muscele, de unde nu se ştie,/ Norod de vulpi aprinse, când drept şi când piezişe,/ Gonea – şi, ca tutunul, va trebui să spui că/ O ginte mai măruntă, din jder sau nevăstuică,/ Tălăzuia o mare de curgeri, argiloasă.//Cuprins de îmbulzeala făpturilor de iască,/ Văzui cum seara, urma, le vrea să tăinuiască/ Şi-atunci, în anotimpul prea galben, de pucioasă,/ Trăgând mai la-ndemână grea pungă cu alice,/ Ochii buimac în toamnă întunecimi complice//Şi-am slobozit din ţeavă pe ceruri, arzător,/ Un Orion şi şapte-opt Cloşti cu puii lor.” (Moment cinegetic). De fiecare dată, ceea ce pare pastelistică ori descripţie, fără a se focaliza, totuşi, asupra detaliilor, ci rămânând, în ciuda notelor picturale, la o condiţie mai curând simbolică, este deviat către reflexivitate şi către idee, ca în Gravitaţie, care nu e un poem despre toamnă (şi nici măcar, indirect, despre toamna vieţii), ci un mod de autodefinire indirectă, oarecum alegorică, a eului: „Această toamnă, dintre vechi odoare,/ Luceferii i-a scuturat gălbui,/ Căzând drept stele vii, în mări, de mare,/ Iar în grădina omului – gutui.// Copacii toţi din creştere abdică/ Şi sbor în laţ de pasări prinse sunt./ O, nici un plop împotrivind ce pică,/ Liber-arbitrul să-şi proclame-n vânt.// Pădurile se surpă-ntregi cerute/ Şi însumi cad din cumpeni ca un rest,/ Mă-nchin cu toate frunzele căzute/ Şi ploile – pământului acest.// Cu salcia pletoasă, rădăcini/ Sucesc ascuns printre şopârle, pentru/ A da răspuns acelor origini/ Din tainicul şi arzătorul Centru.”. În aceeaşi situaţie se află mai toate poeziile scrise şi publicate la 19-20 de ani, care, prin titlu, ar sugera ţinuta pastelistică (Înserare, Singurătate, Sfârşit de toamnă, Primăvară, Peisaj mort), dar unde sesizăm o mişcare dinafară către înăuntru, dinspre natura contemplată către orizontul sufletesc sau de gânduri şi aspiraţii: „Mă uit cum toamna a-mbrobodit frumoşii/ Arini cu-un colţ din galbena-i maramă,/ Cum vântul în nechezul lui de-aramă/ A stins, suflând, amurgurile roşii,//Cum zările se-adună să mă-nchidă,/ Şi-n toamna-aceasta grea şi-apăsătoare/ Sunt ca un ciot pe care-o crizalidă/ Aşteaptă primăveri amăgitoare…” (Sfârşit de toamnă). Unele aşa-zise pasteluri sunt, în realitate, poeme erotice şi, în acest sens, Peisaj mort, de pildă, este aproape o parafraza a Lacului eminescian, în care, ca şi în alte locuri, comparaţia e mai curând livrescă decât plastică („Tristeţea malurilor azi scobite/ Se-ndoaie-n trupul sălciilor ce par/ Ofelii în demenţă despletite/ Peste oglinda lor ca un gheţar.”), iar sentimentul este remodelat de idee, într-o devoţiune contemplativă şi visătoare: „Dacă-ai veni, cu râsu-ţi de cleştar/ Şi cu tot trupu-n umblet curgător,/ Să aminteşti pâraiele ce sar/ Prin munţii-n care iazul stătător/ A fost odată sprinten şi sonor,// Nămolu-i poate că-ar începe iară/ În nuferi de lumină să răsară,/Visându-se deasupra mai aproape/ De ale cerurilor limpezi ape.”. De o pasionalitate potolită sau reprimată, erotica nu este senzuală, ci mai curând meditativă, în felul de mai târziu al eroticii lui Ştefan Augustin Doinaş. Şi în dragoste, ca şi în natură, ca şi în creaţie, poetul caută mai mult decât clipa şi decât materialitatea prezenţei sau a trupului, năzuind, de fapt, eternitatea rezultată din imanenţă, adică din răsfrângerea esenţei obiectului în conştiinţă, în interioritatea eului: „Negre şi avântate spre mine,/ Sbor peste nelinişti ridică/ Lin desfăcute sprâncenele-ţi line,/ Aripi prelunge de rândunică.// Dacă-n lăuntrica-mi mare m-afund,/ Printre coralii de-aprinsă-aşteptare,/ Ochii tăi mari se deschid în afund,/ Scoici cu-nstelate mărgăritare.// Gândului meu schimnicia să-i razimi,/ Caldă din simţuri făptura ta creşte/ Numai cum soarele verii în azimi/ Rumen din spice se reîntregeşte.// Totuşi noi, suflete, pasări cereşti,/ Nu ne-am întâmpinat niciodată;/ Sufletul meu, când te mângâi, te cată./ Semen ghicit pe sub scoarţe trupeşti.//Orice-alintare pe trup se abate:/ Rostu-i rămâne pe suflet – departe;/ Ducem, alăturaţi, înspre moarte/ Singuri singurătăţi ferecate.// Strigătul tău vine corn din desişuri./ Veşnic necunoscuţi, veşnic aproape,/ Maluri ale aceleiaşi ape/ Cursă peste lactee prundişuri.” (Ritm imanent). Este vorba, la Vladimir Streinu, de o erotică intelectualizată, din care ardenţa nu lipseşte, doar că se distilează, disimulată în elegii reflexive.

 

SUNT CRITICI care scriu o poezie sau o literatură ce nu are aproape nimic de-a face cu critica lor, după cum se pot întâlni somităţi ştiinţifice care se copilăresc şi chiar se umplu de ridicol scriind poezii. La unii poate fi vorba de o scindare a eului, la alţii de pură naivitate. Nu este acesta cazul lui Vladimir Streinu, care exprimă, în realitate, atât în poezie cât şi în creaţia critică, dar întotdeauna cu alte mijloace, o aceeaşi frământare umană şi creatoare şi aceleaşi aspiraţii către plenitudinea trăirii, a experienţei intelectuale şi sufleteşti sau chiar către idealitate şi absolut. Ceea ce uneşte, în chip vădit, domeniile este obsesia poeticului, acea himeră a poeziei despre care Vladimir Streinu le vorbea studenţilor săi la ultimul său curs de Estetica poeziei, cu puţin înainte de moarte: „Căutătorii esenţei poeziei aparţin desigur seminţiei lui Ixion. Poezia se refugiază periodic din orice înfăţişare istorică, precum şi din orice compoziţie critică. Istoria ei e o lungă înşelare de sine a inteligenţei asupra esenţei actului poetic”. Esenţa poeziei se ascunde, prin urmare, adesea sau chiar totdeauna după un nor, tot aşa cum după chipul Herei se ascundea, din voia lui Zeus, Nephele. Dincolo de analiză, de teorie, de metode şi demonstraţii rămâne întotdeauna ceva nedemonstrabil, iar această dramă a criticului, formă a năzuinţei către plenitudine, nu este exprimată nicăieri mai acut ca în cunoscuta frază care încheie articolul despre poezia lui Tudor Arghezi: „…acum, când mecanismul arghezian îmi stă demontat în faţă, sau cel puţin îmi închipui aceasta, simt că dincolo de teme, procedee, compoziţie, retorică, ritmică, psihologie şi influenţe rămâne un duh inanalizabil, care mă umileşte. Încerc o dramă de inteligenţă”. Este o dramă (pe care alţi critici n-o trăiesc) a celui care vrea să unească demonstraţia şi analiza cu inspiraţia, care nu poate lipsi, nici ea, din actul critic. Dar este o drama similară cu a creatorului, în speţă, cu a poetului. Deşi, trebuie subliniat, poezia lui Vladimir Streinu nu uzează şi nicidecum nu abuzează de terminologia lui critică. Abuzează de aceasta doar unii exegeţi, care sufocă receptarea versurilor prin tot felul de trimiteri la opiniile critice şi la conceptele estetice ale autorului. Himera poeziei îl bântuie însă pe poet pretutindeni şi îşi schimbă, uneori, locul cu himera iubirii. Meditaţia asupra artei este sesizabilă mai în tot locul, dincolo de faptul că, multe dintre texte sunt expresii ale frământării, aspiraţiei şi căutărilor creatoare şi ale unei drame, similară cu a criticului care nu reuşeşte să prindă „duhul inanalizabil”, esenţa, inefabilul, depăşind meşteşugul şi învingând contingenţa: „Urcatul peste-ntunecime – turn,/ Din care, strigăt lumii de surgun,/ Eu clopotarul nopţii taciturn/ Acestui veac cuvânt limpid să-i sun,// Ca să-1 zidesc de piatră şi spiral,/ Din geometria întâmplată rar/ A loviturii scursă în cristal,/ Am ridicat-nalt schelelor tipar.// Arborescenţa lor spre foişor/ Stă-n ochiul pământeanului pieziş/ Şi ròbotul îmi e superior/ Într-o urzeală de păenjeniş.//Mă caţăr strâns pe mùchii reci de gând/ De unde-ajuns, eterne constelaţii,/ Din raze lungi, căzute luminând,/ Întind o altă schelă între spaţii.// Zidire nouă, încă mai adast!/ Dar noaptea-n scări suit ca să lucreze/ Zidarul va cădea ca un gimnast/ Neprevăzut, din cerul de trapeze”. Iar la deplina maturitate, când romantismul se îmblânzeşte uneori în delicate creioane clasicizante, precum Diana, drama devine una şi aceeaşi, marcată elegiac nu atât de ecouri ale vieţii, cât ale bibliotecii, acea bibliotecă borgesiană care e, de fapt, lumea devenită scriptură: „Cât văd ochii, texte, texte…/ Numai viaţă abea mai este.// Ceru-n noapte-i text de stele/ Cu majuscule-ntre ele,/ Iar de ceară, pusă-n zare,/ Stă pecete luna mare.// Codru-şi scrie textul verde,/ Dar şi sensul lui se pierde/ Ca o fugă, e şi nu e,/ Prin hugeac, de capră şue.// Şi tot litere-nflorate/ De bucoavne sub lăcate./ Valurile universe,/ Iute scrise, iute şterse.// Autor scripturii Lume?/ Nu-i ştiu chip şi nu-i ştiu nume;/ Semnătură-i e probabil/ Fulgerul indescifrabil.// O, amarnice dulci texte!/ Vă glosez mereu, poveste/ Cu imagini erudite,/ Eu, bătrân student în mite.” (Texte).

Ca şi poezia lui Blaga, pentru înţelegerea căreia nu este neapărată nevoie să cunoşti întreg sistemul filozofic, şi lirica lui Vladimir Streinu, de o nobilă elevaţie a gândului, a simţirii şi a expresiei şi departe de a fi o simplă transpunere în vers a ideilor sale estetice, poate fi citită şi gustată ca atare, chiar şi fără să cunoaştem măcar o pagină din critica sa. Ceea ce nu înseamnă că n-ar fi de preferat să cunoaştem.

 

 

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s