POEŢI DE AZI

Partidul florii de cireş

 

 

La Editura Valman din Râmnicu Sărat, oraşul în care s-a născut în 1948, poetul Virgil Diaconu, care scoate, din 2003, la Piteşti (unde trăieşte, cred, de mai bine de patruzeci de ani), excelenta revistă Cafeneaua literară, a publicat în toamna anului trecut o cuprinzătoare antologie intitulată Secol*. Cuprinzătoare e un fel de-a zice, pentru că antologia nu vizează întreaga sa creaţie lirică, ci doar o parte a ei, mai recentă, reluând însă şi poeme din volume anterioare, fără să coboare, totuşi, sub anul 2000.

Acest mod de a antologa poate avea două raţiuni. Prima ar viza selecţia pe criterii tematice, iar a doua, validarea de către însuşi autorul a unei părţi a contribuţiei sale poetice pe care şi critica a socotit-o mai relevantă. Ar mai putea interveni şi ataşamentul mai puternic faţă de creaţia mai nouă, comparabil cu ataşamentul părinţilor faţă de ultimul născut. Ca să iau un singur exemplu, aş aminti că, pe vremuri, Ioan Alexandru îşi antologa lirica făcând parte mai mare imnelor sale din ce în ce mai fastidioase şi nedreptăţindu-şi creaţia mai veche şi mai valoroasă. Să încercăm a vedea cum stau lucrurile în cazul de faţă.

Virgil Diaconu a publicat până astăzi nouă volume de versuri, cărora li se adaugă eseul filozofic „Libertate şi destin” (Ed. M.L.R., 2005) şi culegerea de eseuri de estetică  „Destinul poeziei moderne” (Brumar, Timişoara, 2008). Primele patru volume apar înainte de 1990 – Departele Epimenides (1976), Depărtarea lăuntrică (1980), Călătorie spre sine (1984), Discurs despre linişte (1989), după care vine o lungă perioadă de tăcere editorială, curmată, în 2001, de volumul Deasupra tenebrelor, alcătuit din texte mai vechi, unele anterioare debutului în volum (şi antologate şi în Secol), şi din altele ceva mai noi, care sunt, însă, poeme în proză de aspect parabolic. Acest al cincilea volum încheie, de fapt, o primă etapă tematico-stilistică a poeziei lui Virgil Diaconu, şi anume una „metafizică”, definită prin patosul oracular, prin tonalităţile apodictice ori prin spiritul iniţiatic, dar şi prin apelul la mit şi simbol, aşadar printr-un filon livresc, într-un efort al căutării de sine (cum se şi intitulează o plachetă) pe care, cu fineţe, Gabriela Omăt, autoarea articolului din Dicţionarul general al literaturii române, care-l apropie de lirismul conceptualizant al lui Cezar Baltag, dar şi de acel Ion Gheorghe obsedat de caracterul iniţiatic al tăbliţelor dacice (din „Scripturile”, probabil, deşi diferenţele sunt notabile) o identifică în tema „depărtării lăuntrice” (iarăşi titlul unui volum!), ce „rezumă abstragerea din lume într-un lăuntru necuprins”. Ar fi de reţinut şi observaţia lui Mircea Bârsilă, care consideră că este vorba de rodul unei experienţe de tip expresionist, care oscilează între laconismul dens, apodictic şi discontinuu al lui Trakl şi un discurs mai liber, în ambele formule poetul construind un soi de realitate livrescă, utopică şi, totodată, compensatorie. Aici intervin, dincolo de valoarea în sine a poemelor, discuţii generaţioniste despre actualitatea sau inactualitatea unei asemenea poetici, Virgil Diaconu fiind unul dintre autorii prinşi între două „promoţii” lirice – a şaptezeciştilor de felul lui Adrian Popescu sau Ion Mircea şi a textualizanţilor postmodernişti, un fel de regiment ludico-ironic defilând cu Mircea Cărtărescu în frunte sub ochiul vigilent al supervizorului Ion Bogdan Lefter. De aici (aşa cum rezultă şi din consultarea amplei selecţii de referinţe critice de la finele cărţii) ecoul critic ceva mai modest al volumelor acestei prime etape. Ceea ce ar fi de notat e că Virgil Diaconu trage, într-un fel, podul de la mal şi-şi asumă condiţia (şi riscul) propriului lirism metafizic într-un lung moment în care poezia română ia calea dezintoxicării de metafizică prin ironie, spirit ludic şi parodic, biografism, cultul cotidianului sau al feeriei realului, prin băşcălie, prin miştocăreală şi, mai încoace, prin cvasipornografie.  În ce-l priveşte pe Virgil Diaconu, el scrie, în prima etapă, versuri solemne, uşor hieratice, mai întotdeauna înzestrate cu valoare simbolică şi meditativă, căutând şi asumându-şi poeticul, ca în acest text, reţinut în „Secol” din „Desupra tenebrelor”:   „Atâta colb sub mâna mea/ Sub zâmbet – e atât deşert!// Şi totuşi, câmpia nopţii îşi aruncă/ În Lună peregrinul!// Şi totuşi eu mă-ndepărtez/ în punctul din care am pornit.// Şi cum mă pierd în el, eu am călătoria/ acelor păsări care nicodată/ n-au zborul în afară, ci lăuntric!// O, nepătruns! Călătoria e a celui/ ce cântă sub coroană./ Ce cântă sub coroana de spini.// Şi care nu se îngrijeşte/ de colbul care este mâna sa”. Însă, odată cu „Opium”, din 2002, şi după aceea prin „Dimineţile Domnului” (2004), „Jurnal erotic” (2006) şi „Lepre şi sfinţi” (2007) asistăm la o schimbare pe care-am putea s-o socotim radicală, deşi rămâne de văzut dacă Virgil Diaconu devine un alt poet şi de discutat dacă el se aliniază, până la urmă, formulei optzeciste. S-ar părea mai curînd că nici nu devine, în esenţă, un altul, nici nu se aliniază unei formule pe care, de altminteri, o şi respinge, inserând la finele culegerii sale un scurt text intitulat „Poezia azi”, unde consideră canonul generaţionist drept „pseudoestetic, în vogă pe termen scurt aici sau aiurea”.

Schimbarea, care generează un nou stil, se produce nu prin abandonarea problematicii vechi, ci printr-o mutare de accent. Admiţând că tema „depărtării lăuntrice” rămâne definitorie pentru poet, e de observat că dacă în poezia primei etape mişcarea e regresivă, ducându-ne într-o lume atemporală (şi, într-un anume fel, ideală/ idealizată) de simboluri şi într-o interioritate ce refuză implicit realul, de la „Opium” încoace accentul cade pe ceea ce se refuză şi este numit acum în chip explicit. De unde o mai mare suculenţă a imaginilor, în regimul unei impetuozităţi (dar şi unei varietăţi) a rostirii, cu accente satirice şi pamfletare duse uneori până la vituperaţie. Un duş de real şi un lexic mai puţin simbolizant, impus de realităţile pe care le numeşte şi le denunţă, decrispează viziunea şi înviorează expresia. În chip paradoxal, ca în poezia erotică argheziană, expresivitatea se datorează nu laturii pe care poetul o susţine, dar celei pe  care-o refuză şi, adesea, o incriminează. Doar se ştie că, în artă, negativul e, îndeobşte, mai expresiv decât pozitivul, diavolul decât îngerul şi infernul decât paradisul…

 

Oximoronică la nivel lexical şi axată pe o amplă şi tensionată antiteză la nivelul viziunii, creaţia reţinută de poet în volumul său de peste două sute de pagini şi ordonată, cu unele reluări de texte din alte volume, în două secţiuni (Cărţi, cum le subintitulează) – „Lepre şi sfinţi” şi „Jurnal erotic” (cărora li se adaugă două mici cicluri – „Prieten apus” şi „Copilul pădurii” – , ca şi o a treia „Carte”, reţinând câteva texte de felul celui citat mai sus din volumul „Deasupra tenebrelor”) atrage atenţia şi se susţine prin intensitatea rostirii, axată pe un patetism al afirmării dar mai ales al negaţiei. Polii sunt inegali, primul, pe care poetul îl susţine, în care se regăseşte şi în care crede este mai curând simbolic şi afirmat cu semnificativă obstinaţie în chip repetat, dar fără teama (şi chiar fără efectul neplăcut al) repetării. Două sunt, în principal, aceste simboluri ale ingenuităţii şi purităţii – „norul de vrăbii” şi „florile de cireş” (cărora li se mai adaugă, din acelaşi câmp semantic, câmpia, pădurea sau orizontul  copilăriei, fără ca poetul să fie un naturist). Tehnica sa se bazează pe intensificarea rezultată din reluări laitmotivice, într-o rostire apăsată şi nu o dată necruţătoare. Ceea ce neagă poetul e proteic şi se regenerează la nesfârşit, realitatea e infernală, dezgustătoare, dezavuabilă, tonul devine, în unele momente, vituperant, iar ţinta e starea de lucruri din România de azi şi, desigur, condiţia poetului într-o lume mercantilă, care dispreţuieşte morala, valorile, frumosul, gratuitatea şi unde totul se negociază, se vinde şi se cumpără. O lume de bâlci, cu sclipiciuri, în care totul se mistifică, totul e trucaj, minciună, sfidare şi prefecătorie. O lume a luxului afişat cu ostentaţie şi a supei saracilor, a răsfăţului şi a umilinţei. „Occident”, poemul din 2000, reluat cu mici modificări în mai multe volume, rămâne, probabil, expresia cea mai puternică a conflictului ireconciliabil între poet, cu orizontul lui de purităţi, iluzii şi himere, pe de o parte, şi lumea reală, cu mizeriile, mistificaţiile şi mofturile ei, între care şi poezia (ori o anumita poezie), „care reciclează toate prezervativele Europei”,  pentru că „Ultimele deşeuri vocal-textualiste sosite de-afară/ au prins foarte bine la noi”, dar mai ales mascarada politică şi „Democraţia de cabaret, care ne amăgeşte zilnic/ cu muntele ei de promisiuni, în timp ce/ dobermanii guvernamentali intră fără bilete/ şi o ling apăsat de la pubis până la ţâţe”.  Astfel, ieşind din lumea sa interioară, din „templul trandafirului” unde „înveţi să iubeşti petală cu petală/ ghimpe cu ghimpe”, trecând strada şi ajungând din  vis în în real, cu alte cuvinte, parcurgând un drum invers în comparaţie cu Macedonski, care uita realul şi-şi risipea necazul în parfumul rozelor, poetul nimereşte în „latrina promisiunilor politice”, se întâlneşte cu „guzganii în rasă” care „colcăie de-a binelea sub crucea mântuirii noastre” şi vede, în noapte, cum „Cadavrul României navighează în beznă,/ cu luminile stinse şi fără nicio direcţie…”. Virgil Diacunu lucrează acum pe spaţii largi şi asistăm la felul în care, treptat, meditaţia devine pamflet şi metafizica lasă locul protestului. Himeric, în felul său, aidoma autorului „Nopţii de decemvrie”, deşi nu atât de egolatru, poetul îşi apără vocaţia şi arta: „Desigur, dacă nu evadez din retorica/ demnocraturii cu trandafirul în piept,/ din istoria aceasta atât de bine ţinută în lesă/ sunt de-a dreptul pierdut: o şobolănime elegantă/ îmi va roade şi ultimul gând, ultimul poem./ Ultima globulă roşie…Ultima metaforă/ care îmi dansează prin sânge./ Ultimul poem care îmi aleargă prin vene!// Dar nu mă las eu pe mâna lor!/ Străzile mă fluieră de afară,/ câţiva copaci rămaşi fără vrăbii/ mă strigă în ajutor.// Nu mă las eu pe mâna lor!/ Eu sunt ziua în flăcări.”

Acest ton vehement şi acest limbaj radicalizat care nu refuză, totuşi, simbolistica, ba chiar nici alegoria sau parabola, procedeul mai des uzitat părând a fi personificarea simbolizantă, se regăsesc  în alte câteva poeme ample, bine ritmate şi susţinute de o fermitate aproape încrâncenată a rostirii sau de ironia neagră, care întregesc viziunea  unui poet pe care l-aş numi militant şi protestatar dacă respectivele cuvinte n-ar fi fost compromise de o lungă uzitare propagandistică, un reprezentant al spiritului civic şi al unei admirabile opoziţii morale, deşi se declară, la un moment dat, doar membru al „partidului florii de cireş”. Asemenea poeme sunt „Patria mea” (din care „Legat fedeleş/ Adevărul a fost scos într-o noapte”), „Pagina de istorie” (unde  „Vulpea tricoloră a încheiat cu găinile democrate/ Tratatul de pace veşnică.”), „Secol” (în care tânăra democraţie „îşi plimbă dragostea de patrie în jeepuri”, iar „tăietorii de panglici…se sacrifică pentru patria lor/ pe toate posturile TV ale sărăciei noastre color”, în vreme ce „Domnul se întoarce acasă. Plin de răni”), „America” şi alte câteva. Dar poetul ordonează textele după un scenariu, dând şi celuilalt pol, al visului, al poeziei, al purităţii şi frumuseţii evocate şi apărate de agresiunea realului, cu obstinaţie, partea lui: „Unde-i copilăria care se lua la trântă cu vântul/ şi care alerga prin cer după cântecul sturzului?/ Şi iubita mea de flori de cireş unde este?//…// Ceasul din turn nu mai ţine cont de nimeni şi de nimic/ de parcă şi-ar fi ppierdut minţile./ Noroc cu vrăbiile care trag de pe mine apele somnului./ Noroc cu vrăbiile care mă aruncă în vâltoarea zilei./ Noroc cu dimineaţa care mă ia în braţe, cât sunt de mare./ Care mă ia în braţe cu lumina, cu sunetul ei de corn…”. Deşi sunt uneori mai palide decât cele virulente, textele de această factură, nu puţine, dau complexitate şi nuanţează viziunea de ansamblu.

 

Un alt ton sau, mai bine, unele tonalităţi noi apar în „Jurnal erotic”, unde limbajul devine, în unele momente, colocvial-ironic şi apar chiar mici elemente ludice. Iubirea este sau ar trebui să fie regeneratoare, ca şi poezia, ar trebui să impună în lume legile ei, sa instaureze (împreună cu poetul, desigur!) o nouă ordine: „Lolita cireşelor a luat puterea în regat./ Ea spulberă căderile mele de peste zi/ şi îmi dă de visat pentru restul de noapte,/ pentru deşertul cu stele./ Sânii ei imi pun în braţe văzduhul// desigur, amăgirile ascunse sub bluză/ mă vor mai ţine în viaţă o vreme.// Regina nopţii, grădina mea cu stele.// Ea îmi livrează la domiciliu noul set de iluzii:/ picioarele lungi şi de piersică ce îşi desfac piersica/ printre cadavrele zilelor de până acum.// Iată o vacanţă pe plaja cu lună a trupului tău.// Lolita cireşelor a luat puterea în regat,/ cum îşi aruncă victorioasă rochia prin noaptea odăii.// Aceasta e noaptea în care voi sparge luna de coapsele tale!// Ia seama: securea, rugăciunile mele/ s-au mutat între pulpe.” (Lolita cireşelor). Dezvoltările urmează, însă, acelaşi scenariu (epic), iubirea (ca şi poezia) este primejduită de prejudecăţi şi şi de jungla socială, femeia (Lolita) rămâne mai curând o fantasmă „bine închisă în celulele visului”, în vreme ce geamăna ei reală, cu „Zâmbetul ei 4×4 care te scoate din minţi” e plimbată prin restaurante şi se tolăneşte pe alte catifele, drept care bărbatul-poet ajunge la soluţia „DesFacerii”, într-un poem remarcabil prin devoţiunea ardentă şi disperată, întoarsă, ca sa spunem aşa, pentru ca ia forma refuzului ultim, dar şi prin gândirea lirică – poate principala calitate a creaţiei lui Virgil Diaconu. Şi tot din această devoţiune disperată, din frustrare şi chin, ia naştere acest portret: „Acum, că zeul doarme, poţi şi tu să te-arăţi./ Cu toate vrăbiile, cu toate stelele căzătoare.// Şi poţi să fii o victorie într-o ţară pe care/ cu bună ştiinţţă am pierdut-o.// Şi cum intri în grădina mea,/ în ţara merelor roşii,/ de emoţie, piatra dă în scânteie,/ noaptea dă în stea./ Râsul tău risipeşte distanţele/ dintre mine şi rochia pe care o porţi./ Chiar şi orb de voi fi – te voi citi cu mâinile!/ Dac-ai să pleci – te voi vedea cu versul!// Ca pe un zar îmi voi zvârli viaţa spre tine,/ convins că doar sânii tăi fac ordine în univers.// Acum, că zeul doarme, poţi şi tu să te-arăţi.” (Acum, că zeul doarme…). Iubirea este, însă, (ca şi iubita) un alt nume al poeziei, inima poetului e un scriptorium, condiţia lor, dar mai ales a poetului în relaţie cu ele este aceeaşi, a unui exclus, a unui marginalizat a cărui soluţie e revolta şi a cărui revoltă e poezia (ca şi iubirea). Macedonskiană în esenţă, dar originală în formă, lipsită de zorzoane stilistice, dar susţinută de o rostire amplă, puternică şi de un patetism uneori reţinut, alteori manifest, poezia lui Virgil Diaconu este, în ce are mai bun, una adevărată şi plină de forţă. Şi, nu pot să n-o spun, repetându-mă, poate: o poezie veritabilă, scrisă şi publicată într-un timp în care, cum însuşi poetul zice, la putere se află „poezia carnivoră”, scrisă „direct pe canapele” – id est: pe canapelele critice. Nu mai vorbesc de poezia gângăvită minimalist sau de „noua pornografie”,  noutăţi fumate pe aiurea în urmă cu mai bine de un sfert de veac.

__________________________________

*Virgil Diaconu, Secol, Editura Valman, Râmnicu Sărat, 2011, 242 pag.

 

 

 

 

 

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s