VLADIMIR STREINU – Texte

Cât văd ochii, texte, texte…

Numai viaţă abea mai este.

 

Ceru-n noapte-i text de stele

Cu majuscule-ntre ele,

Iar de ceară, pusă-n zare,

Stă pecete luna mare.

 

Codru-şi scrie textul verde,

Dar şi sensul lui se pierde

Ca o fugă, e şi nu e,

Prin hugeac, de capră şue.

 

Şi tot litere-nflorate

De bucoavne sub lăcate.

Valurile universe,

Iute scrise, iute şterse.

 

Autor scripturii Lume?

Nu-i ştiu chip şi nu-i ştiu nume;

Semnătură-i e probabil

Fulgerul indescifrabil.

 

O, amarnice dulci texte!

Vă glosez mereu, poveste

Cu imagini erudite,

Eu, bătrân student în mite.

 

VLADIMIR STREINU – 110

 Ieri, 23 mai 2012, s-au împlinit 110 ani de la naşterea marelui critic interbelic Vladimir Streinu, care a fost profesor la Liceul „Dr. C. Angelescu” din Găeşti, de la 1 septembrie 1927 pană 1 decembrie 1933. Aici a scos, alături de colegul şi prietenul său Şerban Cioculescu, în 1928, revista „Kalende” (cinci numere), cu redacţia formală în Bucureşti, în apartamentul de la Hotel Continental al prietenului lor Tudor Şoimaru, tipărită la Piteşti, în tipografia unui P. Mitu.

Mâine, 25 mai, va avea loc, la Colegiul Naţional „Vadimir Streinu” din Găeşti, graţie angajamentului sufletesc al profesoarelor Florina Stoica şi Adela Păun, cărora li s-au alăturat ceilalţi membri ai Catedrei de română şi care au obţinut sprijinul Primăriei oraşului şi al conducerii Colegiului, edfiţia a III-a a unui Simpozion Naţional (care include şi un concurs de creaţieşi interpretare critică, dedicat elevilor şi profesorilor din întreaga ţară). În cadrul Simpozionului, a fost editat un volum de versuri al lui Vladimir Streinu, care cuprinde întreaga lui creaţie lirică şi pe care l-am îngrijil şi l-am prefaţat.

Iată mai jos prefaţa la acest volum intitulat „Poezii” şi apărut la Editura Bibliotheca din Târgovişte chiar astăzi, 24 mai, în Sfânta Zi de Înălţare.

 

 

VLADIMIR STREINU – POETUL

 

 

EXISTĂ şi sunt des vehiculate, în reflecţiile asupra literaturii, sintagmele „poezia criticilor” sau „critica poeţilor” şi, prin extensie, „literatura criticilor” şi „critica scriitorilor”. Aşadar, un autor bivalent sau plurivalent are, în viziunea cititorilor specializaţi, dar şi în cea a publicului, un domeniu de excelenţă, care-l defineşte şi-l situează, şi domenii complementare, care-i întregesc conturul dar sunt, de regulă, interpretate şi receptate prin raportare la cel considerat definitoriu. În acest sens, ar exista critici care scriu şi literatură, cum ar fi E. Lovinescu, ori scriitori care scriu şi critică, precum, să zicem, Nicolae Breban. Şi chiar când e vorba de cineva care se ilustrează aproape egal în mai multe domenii, cum ar fi G. Călinescu, mare critic dar şi excepţional romancier, prejudecata unei „facultăţi dominante” face ca el să fie considerat ori autorul unor romane „de critic”, care comentează viaţa în loc s-o prezinte, ori al unui „roman critic”, care uzează de metaforă şi comparaţie, în loc de a efectua analize şi demonstraţii. Şi, mai mult decât atât, în virtutea aceleiaşi idei, o opinie a sa, emisă la tinereţe şi reformulată la maturitate, anume că adevăratul critic trebuie să fie şi scriitor sau măcar să rateze unele genuri literare, este preferată adesea în varianta apocrifă că adevăratul critic este un scriitor ratat. Din fericire, există, însă, şi s-a impus tot mai evident în ultima vreme şi părerea că asemenea delimitări nu sunt întotdeauna îndreptăţite, pentru că un critic este şi el un scriitor. În acest sens, sunt scriitori nu doar Balzac sau Stendhal, dar şi Saint-Beuve ori Albert Thibaudet, nu doar Camus, dar si Pierrre de Boisdeffre şi, ca să revenim în spaţiul naţional, nu doar Rebreanu sau Arghezi, dar şi Lovinescu ori G. Călinescu, nu doar Marin Preda sau Ana Blandiana, dar şi E. Simion ori N. Manolescu.

Concepţia restrictivă mai sus evocată funcţionează fără greş şi atunci când vine vorba despre poezia lui Vladimir Streinu. Evident că domeniul de excelenţă al celui care scotea, împreună cu prietenul său Şerban Cioculescu, în 1928, la Găeşti, cele cinci numere ale revistei Kalende, nu e poezia. Când este evocat numele său, oricine se gândeşte, şi cu justeţe, în primul rând, la Pagini de critică literară, la Clasicii noştri sau la Versificaţia modernă, la monografiile închinate lui Creangă sau Hogaş, la Istoria literaturii române moderne, realizată împreună cu Şerban Cioculescu şi Tudor Vianu şi tipărită în 1944, sau la studiile de literatură universală adunate într-un volum după moartea sa. Pe de altă parte (ceea ce, totuşi, n-ar reprezenta un argument solid), în comparaţie cu miile de pagini de critică, de estetică sau de eseu, cele cam şaptezeci de texte poetice rămase de la el par aproape insignifiante. Cu toate acestea, marile istorii literare interbelice, a lui E. Lovinescu şi a lui G. Călinescu, îl reţin în primul rând ca poet. În schimb, importanta Istorie critică a lui N. Manolescu din 2008, îl reţine printre criticii interbelici de prim-plan, considerându-l, ca poet, “interesant, chiar dacă fără notă personală, cu excepţia stringenţei formale”. Pentru aceste – privite comparativ –  doar aparent paradoxale receptări există, însă, câteva explicaţii, legate de destinul omenesc al scriitorului, care şi-a pus pecetea şi asupra celui literar, brutal întrerupt de vitregia istoriei, în momentul său de culminaţie, spre a fi reluat în crepusculul unei existenţe marcate suferinţă şi de boală. Tocmai de aceea, abia în ultima parte a vieţii, dar şi după moarte, Vladimir Streinu a început să fie considerat ceea ce este: un important critic literar, de o actualitate vădită şi greu alterabilă.

Când vorbim, însă, despre lirica sa, chiar dacă o vom considera un soi de violon d’ Ingres, trebuie să avem în vedere, pe de o parte, avatarurile acesteia, iar pe de alta ascensiunea tot mai evidentă a criticului, care l-a făcut, în timp, oarecum uitat pe poet, dar şi factura criticii sale, ca şi a esteticii, orientate preponderent (şi, desigur, nu întâmplător, cu cele mai strălucite rezultate) către poezie. În orice caz, Vladimir Streinu a debutat, concomitent, ca traducător, poet şi critic şi a publicat constant (deşi nu abundent), între anii 1921-1929, poezie în presa literară a vremii (Adevărul literar şi artistic, Convorbiri literare, Gândirea, Cugetul românesc, Kalende, Mişcarea literară şi, mai ales, ca unul dintre membriii cenaclului lovinescian şi dintre adepţii marelui critic, în Sburătorul literar). Aceasta, pe lângă sutele de articole şi eseuri, care vor intra în sumarul volumelor sale, apărute, e drept, cu o anume întârziere, începând cu Pagini de critică literară din 1938 şi continuând cu Clasicii noştri din 1943. Revine la poezie între anii 1950 – 1956, într-o perioadă de restrişte a vieţii, şi în momente de suferinţă provocată de boală, pe patul sanatoriului din Stejeriş. Nici condiţia de ostracizat, de exclus, şi nici cea de bolnav nu-şi vor trimite, însă, ecourile în versul său fixat într-o lume de idealităţi şi simboluri. Poeziile acestei perioade nu vor mai fi publicate în presă, ci vor apărea în volumul postum Ritm imanent, în 1971, la Editura Eminescu. Volumul, cuprinzând doar patruzeci de texte, este alcătuit de fiica scriitorului, Ileana Iordache, pe baza unei liste de titluri pe care o socoteşte testamentară, a tatălui său, a manuscriselor şi a consultării unui caiet rămas în posesia soţiei, prozatoarea Elena Iordache Streinu, ca şi a unui alt caiet, conţinând aceleaşi texte, „în oglindă”, aparţinându-i prietenului de-o viaţă Şerban Cioculescu. În 1983, la aceeaşi editură, George Muntean realizează o ediţie critică, însoţită de o introducere, de note, variante şi comentarii, în care include întreaga creaţie poetică a lui Vladimir Streinu, adică 64 de texte, plus încă şapte şi traducerea în franceză a poeziei Invocaţie, plasate într-o Addenda. Privite cu interes moderat, aceste volume, apărute în condiţii tipografice modeste şi devenite astăzi aproape intruvabile, n-au schimbat, evident, perspectiva asupra lui Vladimir Streinu, care a rămas şi continuă să rămână un critic. Pe de altă parte, opinia lui E. Lovinescu, care socotea că Vladimir Streinu ar fi „numai poet, exclusiv poet, iremediabil poet” şi chiar „poet integral” reprezintă, fără îndoială, o eroare de receptare care nu poate să nu stârnească un zâmbet. Şi totuşi, dincolo de eroare, E.Lovinescu pare a fi definit, în Istoria literaturii române contemporane, destul de convingător factura liricii sale: „Într-o literatură de expansiune cordială, poezia sa e plină de rezervă retractilă, de condensare laborioasă (…); deşi pasională, ea nu se revarsă direct, ci se distilează nu atât în simboluri, cât în substanţe concentrate, de care ne desparte sticla rece a fiolei”. Şi dă un exemplu de „poezie distantă, lapidară, enigmatică, a cărei tehnică are înrudiri cu cea a d-lui Arghezi”, prin Duplex: „Pe-acelaşi pisc din care, printre cremeni,/ Mi-am răsucit eu trunchiul de gorun,/ De o potrivă ceru-ţi supse-asemeni/ Mijlocul cald în mladă de alun.// De ce ne-am strâns în ramuri mai aproape,/ De-aceea ne-am cuprins şi sub pământ,/ Crescuţi ca dintr-un mal de limpezi ape,/ Care-mpletirea-n crengi ne-ar fi răsfrânt.// Dacă din creştet, vântul ne desparte/ Şi chemi în clatin depărtaţi anini,/ Cu vine-ascunse ce se pierd în moarte/ Te ţin îmbrăţişată-n rădăcini.”. Intelectualizantă sau, mai bine, de aspiraţii intelectuale şi spirituale, cu tendinţe ermetizante, în felul celei a lui Ion Barbu, Simion Stolnicu, Dan Botta (din Eulalii) sau chiar Eugen Jebeleanu (din Inimi sub săbii) sau Virgil Gheorghiu (din Febre sau Marea Vânătoare), muzicală, clasicizantă în formă, dar modernă în spirit, ca a unui cunoscător al lui Edgar Poe, al lui Baudelaire, al lui Mallarmé sau al lui Valéry, aşadar animată de mai multe tendinţe, într-un moment în care lirica interbelică îşi căuta stilul şi începea să-şi afle condiţia, poezia lui Vladimir Streinu nu este, însă, aşa cum i se păruse, ambiguu, lui G. Călinescu (dar cum li se pare, mai ales, unor comentatori de ocazie), a unui pastelist, nici măcar în genul lui Pillat. Câtă poezie de natură există la Streinu este parte integrantă a unor mici alegorii sau parabole şi chiar poemul citat de marele critic, oarecum parnasian, în felul primelor poeme barbiene, aşadar subiacent romantic, este nu un pastel, deşi coloristica există, ci o expresie a aspiraţiei spre absolut şi, mai ales, către absolutul creaţiei sau, mai bine, în cuvintele poetului, către himera poeziei: „Am scos din panoplie o veche carabină/ Să fiu pândar de toamnă pădurilor secrete;/ Voi împăia o piele, în pod sau de perete,/ Ca să-mi răzbun amarnic pe-o singură jivină/ Totala-ngălbenire, ce stă să se arate,/ Adusă-n blăni de şue sălbătăciuni roşcate.// Dar n-apucai oţele a-ntinde prin frunzişe,/ Că fulgeră o fugă sub corni – cărămizie;/Pe dâmburi şi muscele, de unde nu se ştie,/ Norod de vulpi aprinse, când drept şi când piezişe,/ Gonea – şi, ca tutunul, va trebui să spui că/ O ginte mai măruntă, din jder sau nevăstuică,/ Tălăzuia o mare de curgeri, argiloasă.//Cuprins de îmbulzeala făpturilor de iască,/ Văzui cum seara, urma, le vrea să tăinuiască/ Şi-atunci, în anotimpul prea galben, de pucioasă,/ Trăgând mai la-ndemână grea pungă cu alice,/ Ochii buimac în toamnă întunecimi complice//Şi-am slobozit din ţeavă pe ceruri, arzător,/ Un Orion şi şapte-opt Cloşti cu puii lor.” (Moment cinegetic). De fiecare dată, ceea ce pare pastelistică ori descripţie, fără a se focaliza, totuşi, asupra detaliilor, ci rămânând, în ciuda notelor picturale, la o condiţie mai curând simbolică, este deviat către reflexivitate şi către idee, ca în Gravitaţie, care nu e un poem despre toamnă (şi nici măcar, indirect, despre toamna vieţii), ci un mod de autodefinire indirectă, oarecum alegorică, a eului: „Această toamnă, dintre vechi odoare,/ Luceferii i-a scuturat gălbui,/ Căzând drept stele vii, în mări, de mare,/ Iar în grădina omului – gutui.// Copacii toţi din creştere abdică/ Şi sbor în laţ de pasări prinse sunt./ O, nici un plop împotrivind ce pică,/ Liber-arbitrul să-şi proclame-n vânt.// Pădurile se surpă-ntregi cerute/ Şi însumi cad din cumpeni ca un rest,/ Mă-nchin cu toate frunzele căzute/ Şi ploile – pământului acest.// Cu salcia pletoasă, rădăcini/ Sucesc ascuns printre şopârle, pentru/ A da răspuns acelor origini/ Din tainicul şi arzătorul Centru.”. În aceeaşi situaţie se află mai toate poeziile scrise şi publicate la 19-20 de ani, care, prin titlu, ar sugera ţinuta pastelistică (Înserare, Singurătate, Sfârşit de toamnă, Primăvară, Peisaj mort), dar unde sesizăm o mişcare dinafară către înăuntru, dinspre natura contemplată către orizontul sufletesc sau de gânduri şi aspiraţii: „Mă uit cum toamna a-mbrobodit frumoşii/ Arini cu-un colţ din galbena-i maramă,/ Cum vântul în nechezul lui de-aramă/ A stins, suflând, amurgurile roşii,//Cum zările se-adună să mă-nchidă,/ Şi-n toamna-aceasta grea şi-apăsătoare/ Sunt ca un ciot pe care-o crizalidă/ Aşteaptă primăveri amăgitoare…” (Sfârşit de toamnă). Unele aşa-zise pasteluri sunt, în realitate, poeme erotice şi, în acest sens, Peisaj mort, de pildă, este aproape o parafraza a Lacului eminescian, în care, ca şi în alte locuri, comparaţia e mai curând livrescă decât plastică („Tristeţea malurilor azi scobite/ Se-ndoaie-n trupul sălciilor ce par/ Ofelii în demenţă despletite/ Peste oglinda lor ca un gheţar.”), iar sentimentul este remodelat de idee, într-o devoţiune contemplativă şi visătoare: „Dacă-ai veni, cu râsu-ţi de cleştar/ Şi cu tot trupu-n umblet curgător,/ Să aminteşti pâraiele ce sar/ Prin munţii-n care iazul stătător/ A fost odată sprinten şi sonor,// Nămolu-i poate că-ar începe iară/ În nuferi de lumină să răsară,/Visându-se deasupra mai aproape/ De ale cerurilor limpezi ape.”. De o pasionalitate potolită sau reprimată, erotica nu este senzuală, ci mai curând meditativă, în felul de mai târziu al eroticii lui Ştefan Augustin Doinaş. Şi în dragoste, ca şi în natură, ca şi în creaţie, poetul caută mai mult decât clipa şi decât materialitatea prezenţei sau a trupului, năzuind, de fapt, eternitatea rezultată din imanenţă, adică din răsfrângerea esenţei obiectului în conştiinţă, în interioritatea eului: „Negre şi avântate spre mine,/ Sbor peste nelinişti ridică/ Lin desfăcute sprâncenele-ţi line,/ Aripi prelunge de rândunică.// Dacă-n lăuntrica-mi mare m-afund,/ Printre coralii de-aprinsă-aşteptare,/ Ochii tăi mari se deschid în afund,/ Scoici cu-nstelate mărgăritare.// Gândului meu schimnicia să-i razimi,/ Caldă din simţuri făptura ta creşte/ Numai cum soarele verii în azimi/ Rumen din spice se reîntregeşte.// Totuşi noi, suflete, pasări cereşti,/ Nu ne-am întâmpinat niciodată;/ Sufletul meu, când te mângâi, te cată./ Semen ghicit pe sub scoarţe trupeşti.//Orice-alintare pe trup se abate:/ Rostu-i rămâne pe suflet – departe;/ Ducem, alăturaţi, înspre moarte/ Singuri singurătăţi ferecate.// Strigătul tău vine corn din desişuri./ Veşnic necunoscuţi, veşnic aproape,/ Maluri ale aceleiaşi ape/ Cursă peste lactee prundişuri.” (Ritm imanent). Este vorba, la Vladimir Streinu, de o erotică intelectualizată, din care ardenţa nu lipseşte, doar că se distilează, disimulată în elegii reflexive.

 

SUNT CRITICI care scriu o poezie sau o literatură ce nu are aproape nimic de-a face cu critica lor, după cum se pot întâlni somităţi ştiinţifice care se copilăresc şi chiar se umplu de ridicol scriind poezii. La unii poate fi vorba de o scindare a eului, la alţii de pură naivitate. Nu este acesta cazul lui Vladimir Streinu, care exprimă, în realitate, atât în poezie cât şi în creaţia critică, dar întotdeauna cu alte mijloace, o aceeaşi frământare umană şi creatoare şi aceleaşi aspiraţii către plenitudinea trăirii, a experienţei intelectuale şi sufleteşti sau chiar către idealitate şi absolut. Ceea ce uneşte, în chip vădit, domeniile este obsesia poeticului, acea himeră a poeziei despre care Vladimir Streinu le vorbea studenţilor săi la ultimul său curs de Estetica poeziei, cu puţin înainte de moarte: „Căutătorii esenţei poeziei aparţin desigur seminţiei lui Ixion. Poezia se refugiază periodic din orice înfăţişare istorică, precum şi din orice compoziţie critică. Istoria ei e o lungă înşelare de sine a inteligenţei asupra esenţei actului poetic”. Esenţa poeziei se ascunde, prin urmare, adesea sau chiar totdeauna după un nor, tot aşa cum după chipul Herei se ascundea, din voia lui Zeus, Nephele. Dincolo de analiză, de teorie, de metode şi demonstraţii rămâne întotdeauna ceva nedemonstrabil, iar această dramă a criticului, formă a năzuinţei către plenitudine, nu este exprimată nicăieri mai acut ca în cunoscuta frază care încheie articolul despre poezia lui Tudor Arghezi: „…acum, când mecanismul arghezian îmi stă demontat în faţă, sau cel puţin îmi închipui aceasta, simt că dincolo de teme, procedee, compoziţie, retorică, ritmică, psihologie şi influenţe rămâne un duh inanalizabil, care mă umileşte. Încerc o dramă de inteligenţă”. Este o dramă (pe care alţi critici n-o trăiesc) a celui care vrea să unească demonstraţia şi analiza cu inspiraţia, care nu poate lipsi, nici ea, din actul critic. Dar este o drama similară cu a creatorului, în speţă, cu a poetului. Deşi, trebuie subliniat, poezia lui Vladimir Streinu nu uzează şi nicidecum nu abuzează de terminologia lui critică. Abuzează de aceasta doar unii exegeţi, care sufocă receptarea versurilor prin tot felul de trimiteri la opiniile critice şi la conceptele estetice ale autorului. Himera poeziei îl bântuie însă pe poet pretutindeni şi îşi schimbă, uneori, locul cu himera iubirii. Meditaţia asupra artei este sesizabilă mai în tot locul, dincolo de faptul că, multe dintre texte sunt expresii ale frământării, aspiraţiei şi căutărilor creatoare şi ale unei drame, similară cu a criticului care nu reuşeşte să prindă „duhul inanalizabil”, esenţa, inefabilul, depăşind meşteşugul şi învingând contingenţa: „Urcatul peste-ntunecime – turn,/ Din care, strigăt lumii de surgun,/ Eu clopotarul nopţii taciturn/ Acestui veac cuvânt limpid să-i sun,// Ca să-1 zidesc de piatră şi spiral,/ Din geometria întâmplată rar/ A loviturii scursă în cristal,/ Am ridicat-nalt schelelor tipar.// Arborescenţa lor spre foişor/ Stă-n ochiul pământeanului pieziş/ Şi ròbotul îmi e superior/ Într-o urzeală de păenjeniş.//Mă caţăr strâns pe mùchii reci de gând/ De unde-ajuns, eterne constelaţii,/ Din raze lungi, căzute luminând,/ Întind o altă schelă între spaţii.// Zidire nouă, încă mai adast!/ Dar noaptea-n scări suit ca să lucreze/ Zidarul va cădea ca un gimnast/ Neprevăzut, din cerul de trapeze”. Iar la deplina maturitate, când romantismul se îmblânzeşte uneori în delicate creioane clasicizante, precum Diana, drama devine una şi aceeaşi, marcată elegiac nu atât de ecouri ale vieţii, cât ale bibliotecii, acea bibliotecă borgesiană care e, de fapt, lumea devenită scriptură: „Cât văd ochii, texte, texte…/ Numai viaţă abea mai este.// Ceru-n noapte-i text de stele/ Cu majuscule-ntre ele,/ Iar de ceară, pusă-n zare,/ Stă pecete luna mare.// Codru-şi scrie textul verde,/ Dar şi sensul lui se pierde/ Ca o fugă, e şi nu e,/ Prin hugeac, de capră şue.// Şi tot litere-nflorate/ De bucoavne sub lăcate./ Valurile universe,/ Iute scrise, iute şterse.// Autor scripturii Lume?/ Nu-i ştiu chip şi nu-i ştiu nume;/ Semnătură-i e probabil/ Fulgerul indescifrabil.// O, amarnice dulci texte!/ Vă glosez mereu, poveste/ Cu imagini erudite,/ Eu, bătrân student în mite.” (Texte).

Ca şi poezia lui Blaga, pentru înţelegerea căreia nu este neapărată nevoie să cunoşti întreg sistemul filozofic, şi lirica lui Vladimir Streinu, de o nobilă elevaţie a gândului, a simţirii şi a expresiei şi departe de a fi o simplă transpunere în vers a ideilor sale estetice, poate fi citită şi gustată ca atare, chiar şi fără să cunoaştem măcar o pagină din critica sa. Ceea ce nu înseamnă că n-ar fi de preferat să cunoaştem.

 

 

POEŢI DE AZI

Partidul florii de cireş

 

 

La Editura Valman din Râmnicu Sărat, oraşul în care s-a născut în 1948, poetul Virgil Diaconu, care scoate, din 2003, la Piteşti (unde trăieşte, cred, de mai bine de patruzeci de ani), excelenta revistă Cafeneaua literară, a publicat în toamna anului trecut o cuprinzătoare antologie intitulată Secol*. Cuprinzătoare e un fel de-a zice, pentru că antologia nu vizează întreaga sa creaţie lirică, ci doar o parte a ei, mai recentă, reluând însă şi poeme din volume anterioare, fără să coboare, totuşi, sub anul 2000.

Acest mod de a antologa poate avea două raţiuni. Prima ar viza selecţia pe criterii tematice, iar a doua, validarea de către însuşi autorul a unei părţi a contribuţiei sale poetice pe care şi critica a socotit-o mai relevantă. Ar mai putea interveni şi ataşamentul mai puternic faţă de creaţia mai nouă, comparabil cu ataşamentul părinţilor faţă de ultimul născut. Ca să iau un singur exemplu, aş aminti că, pe vremuri, Ioan Alexandru îşi antologa lirica făcând parte mai mare imnelor sale din ce în ce mai fastidioase şi nedreptăţindu-şi creaţia mai veche şi mai valoroasă. Să încercăm a vedea cum stau lucrurile în cazul de faţă.

Virgil Diaconu a publicat până astăzi nouă volume de versuri, cărora li se adaugă eseul filozofic „Libertate şi destin” (Ed. M.L.R., 2005) şi culegerea de eseuri de estetică  „Destinul poeziei moderne” (Brumar, Timişoara, 2008). Primele patru volume apar înainte de 1990 – Departele Epimenides (1976), Depărtarea lăuntrică (1980), Călătorie spre sine (1984), Discurs despre linişte (1989), după care vine o lungă perioadă de tăcere editorială, curmată, în 2001, de volumul Deasupra tenebrelor, alcătuit din texte mai vechi, unele anterioare debutului în volum (şi antologate şi în Secol), şi din altele ceva mai noi, care sunt, însă, poeme în proză de aspect parabolic. Acest al cincilea volum încheie, de fapt, o primă etapă tematico-stilistică a poeziei lui Virgil Diaconu, şi anume una „metafizică”, definită prin patosul oracular, prin tonalităţile apodictice ori prin spiritul iniţiatic, dar şi prin apelul la mit şi simbol, aşadar printr-un filon livresc, într-un efort al căutării de sine (cum se şi intitulează o plachetă) pe care, cu fineţe, Gabriela Omăt, autoarea articolului din Dicţionarul general al literaturii române, care-l apropie de lirismul conceptualizant al lui Cezar Baltag, dar şi de acel Ion Gheorghe obsedat de caracterul iniţiatic al tăbliţelor dacice (din „Scripturile”, probabil, deşi diferenţele sunt notabile) o identifică în tema „depărtării lăuntrice” (iarăşi titlul unui volum!), ce „rezumă abstragerea din lume într-un lăuntru necuprins”. Ar fi de reţinut şi observaţia lui Mircea Bârsilă, care consideră că este vorba de rodul unei experienţe de tip expresionist, care oscilează între laconismul dens, apodictic şi discontinuu al lui Trakl şi un discurs mai liber, în ambele formule poetul construind un soi de realitate livrescă, utopică şi, totodată, compensatorie. Aici intervin, dincolo de valoarea în sine a poemelor, discuţii generaţioniste despre actualitatea sau inactualitatea unei asemenea poetici, Virgil Diaconu fiind unul dintre autorii prinşi între două „promoţii” lirice – a şaptezeciştilor de felul lui Adrian Popescu sau Ion Mircea şi a textualizanţilor postmodernişti, un fel de regiment ludico-ironic defilând cu Mircea Cărtărescu în frunte sub ochiul vigilent al supervizorului Ion Bogdan Lefter. De aici (aşa cum rezultă şi din consultarea amplei selecţii de referinţe critice de la finele cărţii) ecoul critic ceva mai modest al volumelor acestei prime etape. Ceea ce ar fi de notat e că Virgil Diaconu trage, într-un fel, podul de la mal şi-şi asumă condiţia (şi riscul) propriului lirism metafizic într-un lung moment în care poezia română ia calea dezintoxicării de metafizică prin ironie, spirit ludic şi parodic, biografism, cultul cotidianului sau al feeriei realului, prin băşcălie, prin miştocăreală şi, mai încoace, prin cvasipornografie.  În ce-l priveşte pe Virgil Diaconu, el scrie, în prima etapă, versuri solemne, uşor hieratice, mai întotdeauna înzestrate cu valoare simbolică şi meditativă, căutând şi asumându-şi poeticul, ca în acest text, reţinut în „Secol” din „Desupra tenebrelor”:   „Atâta colb sub mâna mea/ Sub zâmbet – e atât deşert!// Şi totuşi, câmpia nopţii îşi aruncă/ În Lună peregrinul!// Şi totuşi eu mă-ndepărtez/ în punctul din care am pornit.// Şi cum mă pierd în el, eu am călătoria/ acelor păsări care nicodată/ n-au zborul în afară, ci lăuntric!// O, nepătruns! Călătoria e a celui/ ce cântă sub coroană./ Ce cântă sub coroana de spini.// Şi care nu se îngrijeşte/ de colbul care este mâna sa”. Însă, odată cu „Opium”, din 2002, şi după aceea prin „Dimineţile Domnului” (2004), „Jurnal erotic” (2006) şi „Lepre şi sfinţi” (2007) asistăm la o schimbare pe care-am putea s-o socotim radicală, deşi rămâne de văzut dacă Virgil Diaconu devine un alt poet şi de discutat dacă el se aliniază, până la urmă, formulei optzeciste. S-ar părea mai curînd că nici nu devine, în esenţă, un altul, nici nu se aliniază unei formule pe care, de altminteri, o şi respinge, inserând la finele culegerii sale un scurt text intitulat „Poezia azi”, unde consideră canonul generaţionist drept „pseudoestetic, în vogă pe termen scurt aici sau aiurea”.

Schimbarea, care generează un nou stil, se produce nu prin abandonarea problematicii vechi, ci printr-o mutare de accent. Admiţând că tema „depărtării lăuntrice” rămâne definitorie pentru poet, e de observat că dacă în poezia primei etape mişcarea e regresivă, ducându-ne într-o lume atemporală (şi, într-un anume fel, ideală/ idealizată) de simboluri şi într-o interioritate ce refuză implicit realul, de la „Opium” încoace accentul cade pe ceea ce se refuză şi este numit acum în chip explicit. De unde o mai mare suculenţă a imaginilor, în regimul unei impetuozităţi (dar şi unei varietăţi) a rostirii, cu accente satirice şi pamfletare duse uneori până la vituperaţie. Un duş de real şi un lexic mai puţin simbolizant, impus de realităţile pe care le numeşte şi le denunţă, decrispează viziunea şi înviorează expresia. În chip paradoxal, ca în poezia erotică argheziană, expresivitatea se datorează nu laturii pe care poetul o susţine, dar celei pe  care-o refuză şi, adesea, o incriminează. Doar se ştie că, în artă, negativul e, îndeobşte, mai expresiv decât pozitivul, diavolul decât îngerul şi infernul decât paradisul…

 

Oximoronică la nivel lexical şi axată pe o amplă şi tensionată antiteză la nivelul viziunii, creaţia reţinută de poet în volumul său de peste două sute de pagini şi ordonată, cu unele reluări de texte din alte volume, în două secţiuni (Cărţi, cum le subintitulează) – „Lepre şi sfinţi” şi „Jurnal erotic” (cărora li se adaugă două mici cicluri – „Prieten apus” şi „Copilul pădurii” – , ca şi o a treia „Carte”, reţinând câteva texte de felul celui citat mai sus din volumul „Deasupra tenebrelor”) atrage atenţia şi se susţine prin intensitatea rostirii, axată pe un patetism al afirmării dar mai ales al negaţiei. Polii sunt inegali, primul, pe care poetul îl susţine, în care se regăseşte şi în care crede este mai curând simbolic şi afirmat cu semnificativă obstinaţie în chip repetat, dar fără teama (şi chiar fără efectul neplăcut al) repetării. Două sunt, în principal, aceste simboluri ale ingenuităţii şi purităţii – „norul de vrăbii” şi „florile de cireş” (cărora li se mai adaugă, din acelaşi câmp semantic, câmpia, pădurea sau orizontul  copilăriei, fără ca poetul să fie un naturist). Tehnica sa se bazează pe intensificarea rezultată din reluări laitmotivice, într-o rostire apăsată şi nu o dată necruţătoare. Ceea ce neagă poetul e proteic şi se regenerează la nesfârşit, realitatea e infernală, dezgustătoare, dezavuabilă, tonul devine, în unele momente, vituperant, iar ţinta e starea de lucruri din România de azi şi, desigur, condiţia poetului într-o lume mercantilă, care dispreţuieşte morala, valorile, frumosul, gratuitatea şi unde totul se negociază, se vinde şi se cumpără. O lume de bâlci, cu sclipiciuri, în care totul se mistifică, totul e trucaj, minciună, sfidare şi prefecătorie. O lume a luxului afişat cu ostentaţie şi a supei saracilor, a răsfăţului şi a umilinţei. „Occident”, poemul din 2000, reluat cu mici modificări în mai multe volume, rămâne, probabil, expresia cea mai puternică a conflictului ireconciliabil între poet, cu orizontul lui de purităţi, iluzii şi himere, pe de o parte, şi lumea reală, cu mizeriile, mistificaţiile şi mofturile ei, între care şi poezia (ori o anumita poezie), „care reciclează toate prezervativele Europei”,  pentru că „Ultimele deşeuri vocal-textualiste sosite de-afară/ au prins foarte bine la noi”, dar mai ales mascarada politică şi „Democraţia de cabaret, care ne amăgeşte zilnic/ cu muntele ei de promisiuni, în timp ce/ dobermanii guvernamentali intră fără bilete/ şi o ling apăsat de la pubis până la ţâţe”.  Astfel, ieşind din lumea sa interioară, din „templul trandafirului” unde „înveţi să iubeşti petală cu petală/ ghimpe cu ghimpe”, trecând strada şi ajungând din  vis în în real, cu alte cuvinte, parcurgând un drum invers în comparaţie cu Macedonski, care uita realul şi-şi risipea necazul în parfumul rozelor, poetul nimereşte în „latrina promisiunilor politice”, se întâlneşte cu „guzganii în rasă” care „colcăie de-a binelea sub crucea mântuirii noastre” şi vede, în noapte, cum „Cadavrul României navighează în beznă,/ cu luminile stinse şi fără nicio direcţie…”. Virgil Diacunu lucrează acum pe spaţii largi şi asistăm la felul în care, treptat, meditaţia devine pamflet şi metafizica lasă locul protestului. Himeric, în felul său, aidoma autorului „Nopţii de decemvrie”, deşi nu atât de egolatru, poetul îşi apără vocaţia şi arta: „Desigur, dacă nu evadez din retorica/ demnocraturii cu trandafirul în piept,/ din istoria aceasta atât de bine ţinută în lesă/ sunt de-a dreptul pierdut: o şobolănime elegantă/ îmi va roade şi ultimul gând, ultimul poem./ Ultima globulă roşie…Ultima metaforă/ care îmi dansează prin sânge./ Ultimul poem care îmi aleargă prin vene!// Dar nu mă las eu pe mâna lor!/ Străzile mă fluieră de afară,/ câţiva copaci rămaşi fără vrăbii/ mă strigă în ajutor.// Nu mă las eu pe mâna lor!/ Eu sunt ziua în flăcări.”

Acest ton vehement şi acest limbaj radicalizat care nu refuză, totuşi, simbolistica, ba chiar nici alegoria sau parabola, procedeul mai des uzitat părând a fi personificarea simbolizantă, se regăsesc  în alte câteva poeme ample, bine ritmate şi susţinute de o fermitate aproape încrâncenată a rostirii sau de ironia neagră, care întregesc viziunea  unui poet pe care l-aş numi militant şi protestatar dacă respectivele cuvinte n-ar fi fost compromise de o lungă uzitare propagandistică, un reprezentant al spiritului civic şi al unei admirabile opoziţii morale, deşi se declară, la un moment dat, doar membru al „partidului florii de cireş”. Asemenea poeme sunt „Patria mea” (din care „Legat fedeleş/ Adevărul a fost scos într-o noapte”), „Pagina de istorie” (unde  „Vulpea tricoloră a încheiat cu găinile democrate/ Tratatul de pace veşnică.”), „Secol” (în care tânăra democraţie „îşi plimbă dragostea de patrie în jeepuri”, iar „tăietorii de panglici…se sacrifică pentru patria lor/ pe toate posturile TV ale sărăciei noastre color”, în vreme ce „Domnul se întoarce acasă. Plin de răni”), „America” şi alte câteva. Dar poetul ordonează textele după un scenariu, dând şi celuilalt pol, al visului, al poeziei, al purităţii şi frumuseţii evocate şi apărate de agresiunea realului, cu obstinaţie, partea lui: „Unde-i copilăria care se lua la trântă cu vântul/ şi care alerga prin cer după cântecul sturzului?/ Şi iubita mea de flori de cireş unde este?//…// Ceasul din turn nu mai ţine cont de nimeni şi de nimic/ de parcă şi-ar fi ppierdut minţile./ Noroc cu vrăbiile care trag de pe mine apele somnului./ Noroc cu vrăbiile care mă aruncă în vâltoarea zilei./ Noroc cu dimineaţa care mă ia în braţe, cât sunt de mare./ Care mă ia în braţe cu lumina, cu sunetul ei de corn…”. Deşi sunt uneori mai palide decât cele virulente, textele de această factură, nu puţine, dau complexitate şi nuanţează viziunea de ansamblu.

 

Un alt ton sau, mai bine, unele tonalităţi noi apar în „Jurnal erotic”, unde limbajul devine, în unele momente, colocvial-ironic şi apar chiar mici elemente ludice. Iubirea este sau ar trebui să fie regeneratoare, ca şi poezia, ar trebui să impună în lume legile ei, sa instaureze (împreună cu poetul, desigur!) o nouă ordine: „Lolita cireşelor a luat puterea în regat./ Ea spulberă căderile mele de peste zi/ şi îmi dă de visat pentru restul de noapte,/ pentru deşertul cu stele./ Sânii ei imi pun în braţe văzduhul// desigur, amăgirile ascunse sub bluză/ mă vor mai ţine în viaţă o vreme.// Regina nopţii, grădina mea cu stele.// Ea îmi livrează la domiciliu noul set de iluzii:/ picioarele lungi şi de piersică ce îşi desfac piersica/ printre cadavrele zilelor de până acum.// Iată o vacanţă pe plaja cu lună a trupului tău.// Lolita cireşelor a luat puterea în regat,/ cum îşi aruncă victorioasă rochia prin noaptea odăii.// Aceasta e noaptea în care voi sparge luna de coapsele tale!// Ia seama: securea, rugăciunile mele/ s-au mutat între pulpe.” (Lolita cireşelor). Dezvoltările urmează, însă, acelaşi scenariu (epic), iubirea (ca şi poezia) este primejduită de prejudecăţi şi şi de jungla socială, femeia (Lolita) rămâne mai curând o fantasmă „bine închisă în celulele visului”, în vreme ce geamăna ei reală, cu „Zâmbetul ei 4×4 care te scoate din minţi” e plimbată prin restaurante şi se tolăneşte pe alte catifele, drept care bărbatul-poet ajunge la soluţia „DesFacerii”, într-un poem remarcabil prin devoţiunea ardentă şi disperată, întoarsă, ca sa spunem aşa, pentru ca ia forma refuzului ultim, dar şi prin gândirea lirică – poate principala calitate a creaţiei lui Virgil Diaconu. Şi tot din această devoţiune disperată, din frustrare şi chin, ia naştere acest portret: „Acum, că zeul doarme, poţi şi tu să te-arăţi./ Cu toate vrăbiile, cu toate stelele căzătoare.// Şi poţi să fii o victorie într-o ţară pe care/ cu bună ştiinţţă am pierdut-o.// Şi cum intri în grădina mea,/ în ţara merelor roşii,/ de emoţie, piatra dă în scânteie,/ noaptea dă în stea./ Râsul tău risipeşte distanţele/ dintre mine şi rochia pe care o porţi./ Chiar şi orb de voi fi – te voi citi cu mâinile!/ Dac-ai să pleci – te voi vedea cu versul!// Ca pe un zar îmi voi zvârli viaţa spre tine,/ convins că doar sânii tăi fac ordine în univers.// Acum, că zeul doarme, poţi şi tu să te-arăţi.” (Acum, că zeul doarme…). Iubirea este, însă, (ca şi iubita) un alt nume al poeziei, inima poetului e un scriptorium, condiţia lor, dar mai ales a poetului în relaţie cu ele este aceeaşi, a unui exclus, a unui marginalizat a cărui soluţie e revolta şi a cărui revoltă e poezia (ca şi iubirea). Macedonskiană în esenţă, dar originală în formă, lipsită de zorzoane stilistice, dar susţinută de o rostire amplă, puternică şi de un patetism uneori reţinut, alteori manifest, poezia lui Virgil Diaconu este, în ce are mai bun, una adevărată şi plină de forţă. Şi, nu pot să n-o spun, repetându-mă, poate: o poezie veritabilă, scrisă şi publicată într-un timp în care, cum însuşi poetul zice, la putere se află „poezia carnivoră”, scrisă „direct pe canapele” – id est: pe canapelele critice. Nu mai vorbesc de poezia gângăvită minimalist sau de „noua pornografie”,  noutăţi fumate pe aiurea în urmă cu mai bine de un sfert de veac.

__________________________________

*Virgil Diaconu, Secol, Editura Valman, Râmnicu Sărat, 2011, 242 pag.