LA HELIADE – remake

Întrucât înaintaşul nostru Ion Heliade Rădulescu a avut neprevederea de a se naşte prea aproape de prelungitele sărbători de iarnă, care încep la Solstiţiu şi se sfârşesc după Sfântul Ion, evenimentul împlinirii a 210 ani de la fericita întâmplare a trecut aproape neobservat. Mai ales că şi elevii, singura categorie care mai poate fi angrenată, de voie, de nevoie, în activităţi culturale, s-au aflat într-o vacanţă mai lungă, care a pus sub semnul întrebării şi alte două momente asemănătoare, privindu-i pe Eminescu şi Caragiale (acesta din urmă, scriitor dâmboviţean prin arondare administrativ-teritorială odată cu casa memorială de la Haimanale). Şi având în vedere că în săptămâna cu 27 aprilie atenţia românului e mobilizată, între altele, de moţiunea de cenzură care tentează demiterea unui guvern căruia nu i s-a uscat incă bine cerneala pe decizia de numire, probabil că nici comemorarea a 140 de ani de la moarte nu va fi mai plină de substanţă…

Născut pe 6 ianuarie 1802 (aşadar în acelaşi an cu Hugo), la Târgovişte, şi plecat din lume la 27 aprilie 1872 (în acelaşi an cu Théophile Gauthier), Heliade a urmat, ca studii mai serioase, Şcoala de la Sfântul Sava înfiinţată de Gh. Lazăr şi a rămas, după absolvire, ca ajutor al acestuia, nefiind inclus, nu se ştie din ce motive, în grupul primilor patru trimişi la studii în Occident. În chip paradoxal, el va fi receptat, totuşi, de către posteritate ca un enciclopedist din stirpea lui D. Cantemir şi de factura urmaşilor Hasdeu, Iorga, Mircea Eliade. Enciclopedismul acesta este, însă, al unui autodidact şi poate că de aceea, în ciuda unei ardente obsesii a echilibrului între antiteze, opera lui este, în mare măsură, dez-echilibrată. Iar nu variată, cum pare. Ea are aspectul unui vast şi impresionant şantier în care se pune în lucrare un proiect măreţ, dar haotic, şi unde schelele sunt adesea părăsite, constructorul având şi alte numeroase treburi: să consolideze învăţământul, să fondeze presa, să iniţieze traducerea marilor autori străini, să întemeieze literatura română, să facă o revoluţie, să conducă un guvern provizoriu … Al doilea paradox este acela că tocmai acest autodidact rămas în ţară este, ca şi moldoveanul Negruzzi, care n-a mers la studii în Vest, ctitor de cultură, de literatură şi chiar de civilizaţie. El (ei), iar nu tinerii şcoliţi în Apus, care au venit în ţară pe la 1840, când lucrurile erau deja intrate pe făgaşul lor firesc. Heliade înfiinţase ori consolidase instituţiile fundamentale: şcoala, societăţile culturale, limba, teoria, critica, presa, teatrul, traducerile.

Negruzzi, fără să aibă fervoarea şi anvergura contemporanului său muntean, nici propensiunea lui pentru simbolistica şi spectacolul Ideii (teatralitatea, mantia albă, tentaţia poemului sociogonic), a întemeiat, mai modest (dar beneficiind de faptul că treaba ctitoririi instituţiilor o făcuse, în Moldova, Asachi), speciile şi chiar literatura: poemul istoric, comedia, nuvela romantică, epistola în proză.

Kogălniceanu, în „Introducţie”, aduce numai nişte nuanţe. Ideea că el ar fi generat un curent naţional-popular în literatura epocii e una inerţială. Curentul exista deja, ca şi literatura. În ce-l priveşte pe Heliade, el s-a născut, poate, prea devreme ca să devină scriitor mare, deşi talentul său era uriaş. Dar s-a născut la timp pentru a întemeia şi a deschide drum altora, care au manifestat uneori ingratitudine faţă de el. Cum manifestăm şi noi astăzi, dar cum n-a făcut-o Eminescu la nici douăzeci de ani. Eminescu a înţeles, probabil, că, dacă s-ar fi născut cu o sută de ani înainte de Heliade, ar fi îngânat tropare, ar fi scris cronici sau ar fi şlefuit, cu geniul său, în folclor, „Mioriţa”. Pentru că fiecare miracol îşi are vremea lui.

Dar toate astea pot interesa astăzi foarte puţină lume. Atenţia Naţiei e confiscată de cestiuni importante, stimabile, adică de căsătoria lui Pepe cu domnişoara (însărcinată) Pastramă, de gelozia Oanei Zăvoranu, de mahalagismele madamei Bahmuţeanu-Prigoană sau de răpirea de către eternul Măruţă a miresei-mamă-de-tripleţi a lui Zsolt Nu-Mai-Ştiu-Cum. Cine să mai stea să asculte, din Heliade, chemarea strămoşului nostru Adam adresată, în dimineaţa lumii şi a poeziei, perechii sale biblice, într-un jargon italo-român de o fermecătoare inadecvare: „Stăi, bella mea dilectă, întoarce-te, o, Eva!”?

Anunțuri

ION HELIADE RĂDULESCU (6 ianuarie1802 – 27 aprilie 1872)

O confruntare:  Ion Heliade-Rădulescu – Grigore Alexandrescu

 

 

AVÂND în vedere faptul că erau, amândoi, originari din Târgovişte, ar fi fost de aşteptat ca Ion Heliade Rădulescu şi Grigore Alexandrescu să aibă relaţii cordiale, chiar dacă îi despărţeau opt (sau poate chiar doisprezece) ani de viaţă. Născut în 1810 (sau în 1814), Alexandrescu îşi pierde de timpuriu părinţii, decedaţi, se pare, prin 1827, şi pleacă la Bucureşti, unde avea un unchi, părintele Ieremia. În 1830, aşa cum aflăm dintr-o scrisoare a lui Ion Ghica, tânărul urmează cursurile “şcolii de limbă franţozească” a lui Vaillant, unde este înscris în clasa de literatură. Cam în aceeaşi perioadă, Heliade o cunoaşte pe Maria Alexandrescu, care-i devine soţie. În primii ani de căsătorie, acesta l-a gazduit pe Grigore Alexandrescu şi l-a îngrijit în perioada când era bolnav de tifos. G. Călinescu presupune că Maria Alexandrescu era târgovişteancă şi, probabil, rudă cu tânărul poet. Menajul Heliade era însă serios zguduit de gelozia soţiei, care avea, pe cât se pare, serioase motive să-şi suspecteze soţul, pe seama căruia epoca pune mai multe infidelităţi de notorietate. După cât se poate deduce din poemele acestuia intitulate “Visul” şi “Ingratul”, tânărul Alexandrescu are vina de stricător al cinstei conjugale. Nu cine ştie cum, ci prin spionarea infidelului şi informarea înşelatei. Ceea ce întăreşte o dată în plus bănuiala că cei doi erau rude. Cum se întâmplă însă adesea, soţii se împacă în urma unor mărturisiri cvasicomplete ale infidelului, iar micul Iago este demascat şi dat afară din casă. De aici încolo, Heliade îl va urmări pe fostul său protejat cu o ură neostoită, care e însă de luat în seamă nu doar ca detaliu picant, ci şi ca punct de plecare şi desluşire a sensurilor câtorva scrieri de mai mare sau de mai mică împortanţă ale autorilor.

ESTE foarte cunoscută, de pildă, disputa dintre cei doi care are ca pretext fabula lui Alexandrescu intitulată Vulpea, calul şi lupul. Fabula, care este o prelucrare destul de apropiată de model după Le renard, le loup et le cheval de La Fontaine, a fost publicată în Romania sub semnătura G. A-scu. Prefăcându-se a nu cunoaşte adevărata identitate a autorului (dar ignorând faptul că textul era foarte apropiat de un model celebru), Heliade îl supune unei aspre (şi suspect de ample) critici în Curierul de ambe sexe. Şi nu se opreşte aici, ci rescrie fabula spre a o dărui, insinuant, autorului: “Cel puţin, poate că făcând-o mai urâtă, să adeverez ceea ce am zis, că lesne e să critice cineva, dar anevoie să facă. Toate voi să meargă după rânduială, după cum zisei. M-aduse ispita să mă laud singur, dar mi-adusei aminte că nu şade bine şi d-aia îmi dau şi eu fabula de jaf, cu toţi actorii ei, afară de cal, care e cu copitele oţelite şi ies schinteie din ele. Critice-o cine va voi: dar ca să mă ascunz după deget, o dăruiesc d-lui G. A-scu, zic că a făcut-o tot dumnealui. Ce ştii? Poate că îi voi mai fi dăruit şi altă dată”. Vulpea, calul, lupul, fabula lui Heliade, este mult mai lungă decât a lui Alexandrescu şi, cu excepţia câtorva versuri, inferioară acesteia. In încheierea Criticii literare (cum se intitula lungul său articol), Heliade dă şi o “Îndreptare” a textului din Romania. El are însă neşansa de a cădea, din imprudenţa creată de antipatie, într-o capcană: îl critică şi îl îndreaptă nu doar pe Alexandrescu, dar şi pe marele La Fontaine. La rândul său, Alexandrescu răspunde printr-o anticritică, trimisă lui G. Bariţ spre a fi publicată în Foaie pentru minte, inimă şi literatură, unde nu va apărea din pricina cenzurii, dar şi pentru că George Bariţ considera polemica dintre cei doi autori drept o ceartă dezonorantă pentru literatura română: “Pe cât este scrisă fără de cumpăt critica, pe atât era anticritica plină de personalităţi încă şi mai vătămătoare. […] Până când vor trece scrierile prin mâna mea (ca să tac de cenzură) ea (foaia, n. n.) nu va deschide câmp niciodată certelor, care subt masca anonimităţii să razimă în ciomag, şi să va nevoi a sta împotrivă tuturor ispitelor care i-ar mai veni din partea aceasta”. În orice caz, Alexandrescu a mai replicat prin fabula „Privighetoarea şi măgarul”, tipărită iniţial în Romania din 5 martie 1838 şi inclusă în volumul “Poezii ale D. Gr. Alexandrescul” apărut în acelaşi an: „Nenorocita privighitoare/ Cânta-n pădure a ei durere,/ Natura-ntreagă da ascultare,/ Tot împrejuru-i era tăcere.// Alţii în locu-mi ar descri poate/ Acele tonuri neimitate,/ Glasul acela-nmlădiitor,/ Ce c-o-ntorsură lină, uşoară/ Treptat se urcă şi se coboară,/ Plin de simţire, plin de amor.// Eu vă spui numai că despărţirea/ Şi suvenire pline de jale,/ Că nedreptatea, nelegiuirea,/ Era sujetul cântării sale.// Un măgar mare ce-o ascultase,/ Şi ca un aspru judecător/ Capul pleoştise, sau râdicase/ Câte-o ureche,-n semn de favor,// Ieşi-nainte să-i dea povaţă,/ Şi c-o neroadă încredinţare: «Am fost, îi zise, aci de faţă,/ Dar zău nu-mi place a ta cântare.// Cu toate-acestea, am nădejdi bune,/ De nu îţi pare lucru prea greu/ La nişte reguli a te supune,/ Luând de pildă cântecul meu.».// Atunci începe cu bucurie/ Un cântec jalnic şi necioplit,/ Încât de aspra lui armonie/ Toată pădurea s-a îngrozit.// Privighetoarea, fără sfială,/ Zise: «Povaţa e în zadar;/ Căci de-aş urma-o, nu e-ndoială/ Că eu în locu-ţi n-aş fi măgar.»”. Heliade n-a rămas nici el dator, publicând în Curier de ambe sexe poezia „Ingratul”, atacul cel mai virulent împotriva lui Alexandrescu: “Născut de a fi slugă, crescut în desfrânare,/ Copil fără ruşine, din rămăşiţi hrănit,/ Slugarnic la mari case, deprins la îmbuibare/ Şi rob de bunăvoie, de inimă lipsit,/ Ingrate, îmi calci pragul în mână c-o hârtie,/ Îmi spui că ţi-e urâtă viaţa de slugar,/ te rogi să-ţi dau scăpare la simpla ta junie,/ Să-ţi sprijin a ta râvnă ş-al versurilor dar.// Din toată neaverea-mi, sperjur, ţi-aduci aminte/ Că drumul învăţărei cu râvnă ţi-am lesnit;/ La orice trebuinţă m-aveai ca p-un părinte/ şi hrană,-mbrăcăminte, nimic nu ţi-a lipsit.// Şi vorbe rătăcite ţi le puneam la cale,/ Şi rima-ţi zbârnâindă mereu ţi-o acordam,/ Şi versuri şotâncate, ce n-au nici deal, nici vale,/ Pe legiuit semicol sudând le cumpăneam.// Păgâne, stanţe groase, puţind de ateie,/ Le biciuiam cu totul din veacul lui Hristos,/ Şi gânduri de pierzare, dovezi de nebunie,/ Ţi le-ntorceam în cuget creştin şi omenos. […] Te bolnăvişi, viperă; cu braţele deschise/ Te priimii în casă; te-am pus pe patul meu/ Şi privegheam la capu-ţi în ale boalei vise/ Întregi şi nopţi, şi zile, ştii tu şi Dumnezeu.// Plângeam la căpătâiu-ţi, îţi răsuflam lângoarea,/ Răcitele-ţi picioare la sân ţi le-ncălzeam,/ În inima-mi firbinte d-atunci vărsai duhoarea,/ Veninul tău de şarpe d-atuncea îl strângeam”. […]. Poate nedrepte în înverşunarea lor, asemenea versuri ilustrează verva satirică a lui Heliade. Un memorabil portret caricatural al lui Alexandrescu se află  şi în „Visul”, poem autobiografic în douăzeci de secvenţe sub formă de sonet: “Parcă era femeie…trăsuri amestecate/ Se gâlcevea pe faţa-i de nevoiaş bărbat./ Lungă, lungă, subţire şi oase înşirate,/ O sprintenă momâie forma grozavu-i stat.// Ochii îi era negri ş-un foc în ei de sânge,/ Subt ei un nas lung, groaznic, umfla fatale nări;/ Gura-i, un iad de largă, voia cochet a strânge;/ Scălâmbu era-n faţa-i, în trupu-i, în mişcări.// Galbenă şi uscată faţa-i cea lunguiată,/ Până la urechi buza-i d-ocară-nveninată,/ Un rumen de strigoaică în veci se-mprumuta.// Picioare de insectă ce foametea vesteşte,/ În veci nesăţioasă cu cinstea se hrăneşte/ De la strein şi rude, făr-a putea-o da”. Nu este exclus ca mania autorlâcului incriminată în proza “Domnul Sarsailă autorul” să-l aibă în vedere tot pe Alexandrescu, deşi cel vizat în mod sigur este Cezar Bolliac.

Regretabil  în plan omenesc, conflictul dintre cei doi scriitori s-a dovedit productiv din punct de vedere artistic. Ceea ce confirmă opinia că, în literatură, puţină polemică nu strică niciodată.

 

 

Adrian Munteanu

MĂ DESPART SENIN

Nu-i clipă-n care cerul să nu cheme,
Între-austere ziduri de cetate,
O mamă, tatăl, sora sau un frate,
Cu ochi închişi, tăcuţi, uitaţi de vreme.

Iar porţile rămân desferecate.
Trec corbi ţipând şi vântu-n ramuri geme
Pustiitor, dar nimeni nu se teme.
Strigat a fost şi nu se mai abate.

N-am să-ncrustez o lacrimă-n uitare.
Rămân aşa, pierdut şi trist, dar demn
Şi mă despart senin, chiar dacă doare,

De cei mai dragi, vegheaţi de cruci de lemn.
Căci nici un loc din lumea pieritoare
Nu e al morţii, ci al vieţii semn.

14 aprilie, 2012

Tudor Arghezi – MÂHNIRI

E trist diacomul Iakint

Şi temerile lui nu mint.

Fur şi tâlhar întru Hristos,

El printre fraţi trecu sfios

 

Trupu-i bălan, de osândit,

Cu pravila s-a razvrătit

Şi, făcând cruci, bătând mătănii,

Se simte stârv între jigănii.

 

Toţi sfinţii zugrăviţi în tindă

Cu acuarelă suferindă,

Ai cinului monahicesc,

Scrutându-l, îl dispreţuiesc…

 

Căci pe când schivnicii cu toţii

Se pedepsesc amar, ca hoţii,

Cu post uscat şi ascultare,

Jertfind în Săptămâna Mare,

 

La el, aznoapte, în chilie,

A-ntârziat o fată vie,

Cu sânii tari, cu coapsa fină

De alăută florentină.

 

Şi Dumnezeu, ce vede toate,

În zori, la cinci şi jumătate,

Pândind să iasă, prin perdea,

O a văzut din cer pre ea.