Două feluri de cenzură

În condiţiile jalnice ale difuzării de carte,  numai relativ contracarate de utilizarea internetului şi a serviciilor poştale, dar şi având în vedere preţurile uneori prohibitive practicate de edituri, iniţiativa unor mari cotidiene de a tipări, în format elegant, şi a vinde împreună cu ziarul, la un preţ modic, opere ale unor autori de valoare sau cel puţin notorii, este nu doar o operaţiune lucrativă, dar şi una benefică pentru cititorii de presă. * Şi, mai ales, pentru aceia dintre ei care, în urmă cu vreun sfert de secol, erau cititori de carte. * Dar şi pentru tinerii noştri mai mult sau mai puţin studioşi… * Totuşi, ar fi, cred, necesară din partea celor care se ocupă de această prosperă afacere o minimă competenţă. * Şi nu doar când editează antologii poetice (cum ar fi, bunăoară, cele din creaţia lui Adrian Păunescu), dar chiar şi atunci când e vorba de proză. * Iată, de pildă, ediţia de anul trecut, tipărită de „Jurnalul Naţional”, a romanului „Baltagul”, cuprins într-un frumos volum cartonat, alături de  „Cazul Eugeniţei Costea”. * În anii ’50, cerberii cenzurii comuniste impuneau pigulirea din majoritatea cărţilor trecutului, cu sau fără punerea unor croşete avertizatoare, a tuturor pasajelor considerate mai delicate sau, eventual, duşmănoase. * Iar „Baltagul” lui Sadoveanu, tipărit pentru prima oară în 1930, este o asemenea carte, căci, după cum se ştie, începe cu o savuroasă anecdotă a întemeierii neamurilor: „Domnul Dumnezeu când a făcut lumea, a pus rânduială şi semn fiecărui neam…” . Vin, pe rând, la scaunul dumnezeiesc, spre a primi atributele definitorii, ţiganul, jidovul, ungurul, neamţul şi, în sfârşit, după sârb (căruia Creatorul îi pune în mână sapa), iacătă-l şi pe marele nostru vecin de la Răsărit: „Pe rus l-a învrednicit să fie cel mai beţiv dintre toţi şi să se dovedească bun cerşetor şi cântăreţ la iarmaroace”. * Evident că, în numele prieteniei româno-sovietice, frăzuţa asta nostimă, din doar trei propoziţii, dar aşa de exactă ca diagnostic, a dispărut. * Am, însă, în faţă o ediţie din 1969, unde ea revine la locul ei. * Totuşi, să vezi drăcie! * In ediţia de anul trecut de la „Jurnalul Naţional”, fraza despre ruşi dispare din nou! * Nu-mi pot explica situaţia decât în felul următor: ageamiii de la ziar, care se ocupă de publicarea cărţilor în ciuda faptului că habar n-au de literatură, au selectat, probabil, textul (cenzurat) din ediţia de „Opere” în douăzeci şi două de volume inaugurată în 1954. * Că doar nu le-o fi trecut prin minte să-l cenzureze, ei, pe Sadoveanu, în numele principiului foarte îndrăgit în zilele noastre al nediscriminării de neam! * Ori, mai ştii minunea?! * Vor fi fiind cititori ai lui Platon şi au urmat sfatul acestuia din „Republica” (pe care comuniştii, fără a-l fi citit pe filozof, l-au transformat în lege): „Vom şterge […] toate poveştile de acest fel…” * De-o fi una, de-o fi alta, Marius Tucă şi ai lui au reuşit să răspândească în mare tiraj, în anul de graţie 2011, o ediţie cenzurată a romanului sadovenian! * Tot un soi de cenzură, dar de data asta benefică, practică, în noua sa emisiune, intitulată „Iluminatul public” şi difuzată duminica de la 17:45 la 18:15 pe postul TV România Cultural, criticul Alex Ştefănescu. * Acesta şi-a atras duşmănia, care ia, nu o dată, forma unor fraze îmbătate de ură, a mai multor sute de veleitari, „cenzuraţi” cu un mare simţ al umorului (pe care aproape niciunul dintre respectivii nu l-a gustat), arătându-le, în texte publicate întâi în reviste, iar apoi strânse în două voume,  cum te poţi rata ca scriitor şi cum poate arăta chelul dacă-şi pune o tichie de mărgăritar. * În emisiunea de acum, Alex Ştefănescu, ajutat de doi tineri actori, un băiat şi o fată, care-i jucau duminică, 10 martie, pe Leonida şi Efimiţa, denunţă critica  retorică, bombastică sau de-a dreptul gongorică; lucrând, evident, cu materialul clienţilor. * Care clienţi au fost surprinşi, de data asta, exercitându-şi talentele asupra operei lui Nicolae Breban. * De urmărit!

Anunțuri

Între Orfeu şi Euridice. Poezia Anei Blandiana

 

 

 ImagineÎN UNUL DINTRE „fragmentele despre poezie”  incluse la finele antologiei „La cules de îngeri” (2003), Ana Blandiana (n. 25 martie 1942) încearcă să-şi definească propria creaţie, comparând cunoscuta Pietà a lui Michelangelo din Catedrala San Pietro, dusă la perfecţiune prin truda şlefuirii, cu cea din Domul din Florenţa, considerată de mai toată lumea neterminată. Poetei i se pare că ar distinge aici o expresie a frământării creatoare a artistului, oscilând între a spune totul şi a sugera: „ Nu cumva mâna artistului a fost oprită să continue nu numai de moarte, ci şi de bănuiala că nu totul trebuie spus, că trebuie lăsate zone sugestiei, umbrei, îndoielii, gândului rostit pe jumătate pentru a fi întregit de ceilalţi în milioane de feluri, într-o taină mereu curgătoare, nelimitată, ca un izvor?” Şi de aici, la propria sa creaţie, într-un efort de definire şi de asumare: „Acea Pietà din Domul Florenţei înţelege de ce poezia în forme fixe mă respinge, de ce poezia ermetizantă sau liberă de sens nu mă atrage; ea ştie, cu sau fără gândul lui Michelangelo, că arta adevărată este, pentru mine, numai linie de unire, raport suspendat, întotdeauna altul, întotdeauna riscant, între perfecţiune şi sugestie.”

Într-un fel, poeta pune degetul pe rană, căci poezia sa a oscilat, de la bun început, între elaborare şi spontaneitate, între inspiraţie şi căutarea subiectului, între ingenuitate şi metodă, între reflexivitate şi simţire, iluzie şi luciditate. Şi, iată, „între perfecţiune şi sugestie”. Pe de altă parte, însăşi această meditaţie eseistică, de găsit şi în numeroase poeme din toate volumele sale de până astăzi, pline de arte poetice, indică o anume preeminenţă a unei cerebralităţi care încearcă să controleze, să dirijeze, să direcţioneze sensul şi, în aceeaşi măsură, expresia. Şi, mai mult decât atât, să provoace, pe aceeaşi cale (ceea ce este, la urma urmei,  paradoxal) sugestia. Poemele sale (chiar şi cele erotice, din volumul „Octombrie, noiembrie, decembrie”) au fost întotdeauna construite atent, elaborate, urmărind semnificaţia clară: „Fericită, mi se spune că trebuie să fiu,/ Pentru c-am ales moartea ca să pot învia./ Ce-aş putea să-mi doresc mai mult, mă întreabă,/ Dar nimeni nu aşteaptă răspunsul./ Ferice de tine, îmi spun toţi,/ (Şi eu repet: Ferice de mine)./ Nu poţi învia fără să mori,/ Îmi mai spun/ Cei care n-au înviat niciodată/ Pentru că n-au murit.” („Fericită mi se spune”, în vol. Soarele de apoi”, 2000). Poezia aceasta ar putea fi considerată una „de concepţie”, în înţelesul pe care Pompiliu Constantinescu îl viza în legătură cu poezia lui Blaga. Poet tutelar al Anei Blandiana, de la care împrumută relieful stilistic şi chiar unele formulări – reflex al unei false memorii poetice („Mamă, întâiul meu mormânt,/ beznă fierbinte…”). Nu însă şi latura de profunzime. Însă retorica, da.

 

DUPĂ CE primul volum, Persoana întâia plural, apărut în 1964, când literatura noastră abia îi recâştiga pe Blaga şi Ion Barbu, aduce în aerul uscat al poeziei vremii un miros proaspăt de iarbă înrourată, amintind de Maria Banuş din Ţara fetelor, dar într-un stadiu mai pur al vârstei, de o naturaleţe naivă şi plină de farmec („Iubesc ploile, iubesc cu patimă ploile,/ Înnebunitele ploi şi ploile calme,/ Ploile feciorelnice şi ploile dezlănţuite femei,/ Ploile proaspete şi plictisitoarele ploi fără sfârşit,/ Iubesc poile, iubesc cu patimă ploile,/ Îmi place să mă tăvălesc în iarba lor albă, înaltă,/ Îmi place să le rup firele şi să umblu cu ele în dinţi,/ Să ameţească privindu-mă astfel bărbaţii…”), cu „Călcâiul vulnerabil „(1966) simţirea începe în chip tot mai vizibil să fie dublată de reflexivitate, conducând nu atât către o metafizică a existenţei, cât către o metafizică a poeziei şi a condiţiei creatorului: „Locuită de-un cântec/ Părăsită de-un cântec/ Poate chiar văduva unui cântec/ Necunoscut şi iubit/ Nu merit frunzele voastre de laur/ decât pentru umilinţa/ De-ai fi rămas credincioasă/ La nesfârşit”.  Dar, mai ales în primele volume, detectăm adesea un aer prea demonstrativ, ba chiar chiar un soi de strategie a producerii inefabilului sau ingenuităţii, cu rezultate, uneori, îndoielnice. Aşa, un poem (Elegie de dimineaţă) se construieşte pe ideea de a ninge („o, dacă/ aţi pricepe ce greu e să ningi”), ceea ce reprezintă o alegorie cam facilă, dacă nu şi un pic hilară. Exemplele se pot înmulţi, iar operaţia a şi fost făcută cândva, cu rea-credinţă,  de către Eugen Barbu, al cărui text din „O istorie polemică şi antologică a literaturii române…” este reţinut fragmentar la sfârşitul antologiei „Ora de nisip”, din 1983, de către poetă, cu o ingenuitate perfidă, tipic feminină.

Ceea ce nu i se poate trece cu vederea este rafinamentul, dar şi delicateţea spunerii şi a simţirii, tot mai pregnante cu trecerea timpului. Pe un ton reţinut, întrerupt tot mai rar de exclamaţii şi patetisme, poeta îşi pune întrebări tulburate asupra condiţiei sale duble, de artist şi de femeie: „Ce vreau să spun?/ Ce merită să spun?/ Ce e destul de dureros să ţip?/ Ce fel de turnuri să îmbun/ Să nască pe acest nisip?// Ce spune cântecul care-mblânzeşte/ Şi fiarele? Pot fi Orfeu,/ Dar ce sa-ngân în faţa lumii?/ Suntşi Euridice eu!” Ca odinioară Philippide, Blandiana nădăjduieşte să treacă prin poezie „puntea humii”, dar e mai plină de îndoială, adăugând, totodată, o subtilă nuanţă mitului orfic: „Cântând încerc să ies din moarte/ Şi moartea totuşi nu se curmă/ Nu cred destul să nu-ntorc ochii/ Ca să mă văd venind din urmă”.

Atitudinea reflexivă, melancolia calmă şi o anume monotonie sugestivă, studiată, se păstrează şi în „A treia taină”(1976), unde domină întrebările şi înfiorările existenţiale, fără a lipsi cele despre creaţie. Poemele sunt feminine prin gingăşie, suavitate şi sentimentalismul reţinut. Deşi, uneori, aceste trăsături par induse. De altfel, discreţia, modestia, sfiala sunt măşti pe care le poartă cu abilitate poeta, încercând, dar nereuşind totdeauna, sa-şi ascundă orgoliul, ca pe un prinţ îmbrăcat în straie sărace: „Nu pot împiedica ziua să aibă să aibă douăzeci şi patru de ore,/ Pot doar spune:/ Iartă-mă pentru durata zilei;/ Nu pot împiedica zborul fluturilor din viermi/ Pot doar să te rog să mă ierţi pentru viermi, pentru fluturi” (Umilinţă). Multe texte sunt de un rafinament îndelung căutat, dar din fericire şi găsit. Ana Blandiana scrie cu o pensulă fină, conturând, aidoma clasicizantului Blaga din ultimele poezii, imaginea unei „ore luminoase”, amestec de lumină şi înserare, şi resimţind cu o stăpânire de sine de un dramatism abia schiţat efectele curgerii timpului, ca în acest „Cântec” (devenit foarte cunoscut şi prin vocea aparte a unei renumite cântăreţe de muzică pop a acelor ani): „Lasă-mi, toamnă, pomii verzi,/ Uite, ochii mei ţi-i dau/ Ieri spre seară-n vântul galben/ Arborii-n genunchi plângeau.// Lasă-mi, toamnă, cerul lin./ Fulgeră-mi pe frunte mie./ Astă-noapte zarea-n iarbă/ Încerca să se sfâşie.//  Lasă, toamnă-n aer păsări,/ Paşii mei alungă-mi-i./ Dimineaţa bolta scurse/ Urlete de ciocârlii.// Lasă-mi, toamnă, iarba, lasă-mi/ Fructele şi lasă/ Urşii neadormiţi, berzele neduse,/ Ora luminoasă// Lasă-mi, toamnă, ziua, nu mai/ Plânge-n soare fum./ Înserează-mă pe mine,/ Mă-nserez oricum.”

 

OCTOMBRIE , noiembrie, decembrie  (1972) aduce, în sfârşit, mult aşteptata poezie de dragoste a unei autoare pe care un critic o declara „frumoasă ca o dezamăgire”. Dar o frumuseţe şi o feminitate învăluitoare, prelungită chiar în vocea uşor tremolată, care sunt dublate (oarecum paradoxal de cerebralitate, adică tocmai trăsătura ce n-ar prea recomanda poezia erotică. De altminteri, până şi în cunoscutul, aproape emblematicul „Descântec de ploaie” din primul volum, tipărit la vârsta de douăzeci şi doi de ani,  senzualitatea pare uşor căutată, ca şi ingenuitatea. De sub aburul lor subţire întrevedem strategia obţinerii efectelor. Prin urmare, în erotica Anei Blandiana aerul de ceremonial se păstrează, ea e mai curând o vestală îndrăgostită decât o femeie. Cântă iubirea problematizând şi imaginează ipostaze şi sensuri ale acesteia. Cuplul se pierde într-un peisaj simbolic, semnificativ, unde fiecare element are un rost şi joacă un rol. Iubirea se spiritualizează, iar poeta găseşte la tot pasul prilejul să filozofeze discret, ceea ce dă, în fond, o notă aparte eroticii sale. Spaţiul erosului este un paradis uşor degradat ori, mai bine, ameninţat de degradare. Ca la Ion Barbu („Şi somn e carnea, se dezumflă/ Dar vântşi umbră iar o umflă”), ori ca la Arghezi, cel din „Transfigurare” (”Puteam să ştiu că-n zeama ei suavă/  Albastră alburie era otravă?/ M-am îmbătat, am murit?/ Llăsaţi-mă să dorm…M-am copilărit.// Cine mai bate, nu sunt acasă/ Cine întreabă,lasă…/ Cui mai pot să-i ies în drum/ Cu sufletul meu de acum?”), spiritualul suferă agresiunea carnalului. Asistăm la o molcomă gâlceavă a sufletului cu trupul, într-o somnolenţă vinovată,oscilând între dorinţă şi respingere, între luciditate şi abandon: „Miros de trup abandonat de suflet/ Sub soarele neruşinat,/ Miros de trup pe care/ Carnea creşte,/ În care sângele bolboroseşte/ Şi, într-un fel de harnică furtună,/ Celulă cu celulă se-mpreună…/ Nu te-apropia, nu mă atinge,/ Amar mi-e trupul şi otrăvitor,/ Cu soarele prelins la subsuori,/ Cu fluturi beţi de mine, răscoliţi/ Din larve sfărâmate de dorinţi/ Pe care nu pot să le-ncapă. Fugi!/ De braţele profanatoarei cruci/ În care, fericită, mă urăsc./ Nu-mi respira miasma-mbătătoare,/ Când sufletul mă părăseşte-n soare/ Ca să te prind şi să te răstignesc.” („Trup amar”). Se observă cum un poem erotic sfârşeşte nu printr-o culminaţie a sentimentului, ci prin insinuarea, intermediată de aluzia mitică, a unei idei. Şi până la urmă, iubirea nu e decât o altă faţă a poeziei, o stare de graţie care poate sau ar trebui să poată schimba ordinea universului: „Simt că te-apropii întotdeauna/ După zăpăceala mestecenilor/ Care-ncep să se-agite/ Şi să foşnească-n neştire,/ După felul nesigur/ În care lunecă luna./ Tu eşti atât de înalt şi subţire/ Şi ţi-e atât defrig” (După felul în care alunecă luna). Somnolenţa, moartea, dragostea se-ngână blând, iar una dintre cele mai frumoase poezii se realizează într-un regim de litanie senină, şoptită cu înfiorare calmă: „Mor gâze-n aer/ Surâzând,/ Cad lin, fără durere secerate,/ Ne cad pe umeri şi în păr,/ Lumina/ Le înfăşoară în giulgiu,/ Frăţeşte, pe toate./ Şi face semn albinelor să intre-n stup,/ Şi urşilor s-adoarmă,/  Şi frunzelor să cadă./ Lumină luminând spre moarte,/ Lumină sfântă, înlăcrimată,/ Blândeţe nencăpută în cuvânt,/ Lumină moale, lumină bună,/ Descoperind în veşnicie clar/ Asemeni clarului de lună,/ Poiană-n somn cu gust de fân/ Din rupte-aripi de flutur,/ Uscate foi de carte,/ Tăcere, dinainte de naştere/ Curgând,/ Tăcere luminată,/ Clar de moarte.” (Clar de moarte).

Cu „Poezii” (1974), devine dominant un motiv al somnului ori somniei, care ne duce direct la Blaga, surprinzător parafrazat: „Mamă, întâiul meu mormânt,/ beznă fierbinte…”. Dar la Blandiana somnul nu este acel secret mediu magic de comunicare cu trecutul, ci un fel de boală dulce a lumii şi a fiinţei, sugestiv armonizată cu imaginea unui paradis somnolent şi suav degradat:  „Mi-e somn aşa cum li-e somn/ Fructelor toamna,/ Mi-e somn şi mi-e bine/ Sunt bună, sunt caldă,/ Îmi zumzăie albine/ În gând,/ Capul mi se va prăvăli pe umăr/ În curând,/ Aşa cum orice fruct/ Ajunge o dată să cadă/ Şi începe să putrezească/ Pe partea dinspre pământ./ Adorm/ Şi capul îmi putrezeşte/ De visuri,/ Alcooluri dulci/ Se distilează blând,/ La rândul lui un înger-vierme adoarme/ Şi-ncepe să viseze/ Putrezind.” („Mi-e somn”). Astfel, în „Somnul din somn” (1977), discursul devine un fel de murmur sugestiv, hipnotic şi thanatic. Numind obiectele lumii, cuvintele par a le mângâia cu melancolică duioşie: „Dealuri, dulci sfere-mpădurite/ Ascunse jumătate în pământ/ Ca să se poată bucura şi morţii/ De carnea voastră rotunjită blând,/ Poate un mort stă ca şi mine-acum,/ Ascultă veşniciile cum cură,/ Îşi aminteşte vechi vieţi pe rând/ Şi contemplându-vă murmură:/ Dealuri, dulci sfere-mpădurite/ Ascunse jumătate în văzduh/ Ca să se poată bucura şi viii/ De nesfârşit de blândul vostru duh…” Atrage atenţia în asemenea texte distribuţia îndelung studiata, savantă a rimelor, care-şi răsppund din departare, ca nişte ecouri. Totul contonuă să graviteze în jurul ppoeziei, într-un ceremonial aproape magic: „Ca şi cum luna ar avea ceva de spus/ În dragostea-ură care mă leagă de nea/ Pornise să scrie pe omăt strălucitoare/ Litere pe care/ Tot ea le ştergea./ O ameninţare poate/ Sau poate un sfat,/ Ceva important mi se transmitea,/ Cuvintele străluceau şi ţipau/ Pe câmpul pustiu/ Ca păunii –/ Trebuia să răspund,/ Întunericul îşi ţinea respiraţia,/ Palidă, zăpada aştepta,/ Cu toţii credeau/ Că eu ştiu/ Limba moartă a lunii…” (Ca şi cum luna).

Regîsim imaginea amplificată a invadării spiritului de către materie, a lichefierii gândului, a descompuneriii aproape bacoviene: „Oraş oriental de câmpie/ Cu seva prelinsă pe străzi/ Cu soarele fără ruşine/ Sorbindu-şi sordidele prăzi// Oraş lichefiat, râu fierbinte/ Şi crâncene-arome urcând/ Sppre cerul cu fructe în care/ Se strică şi ultimul gând”.

Între imaginea purităţii celeste din primul volum, uşor uşor tezist şi în spiritul exigenţelor vremii exprimată („Curcubeul trezirii coclite/ Peticit cu vapori de cafea/ Nu l-a purtat compresă pe frunte/ Tinereţea curată a mea// Nu mi-am făcut anii limpezi să sune/ Zvârlindu-i ciudat prin păcat/ Nu mi-e ruşine de nimeni/ N-am nimic de uitat”) şi sufletul coptropoit de trup sau imbibat de somn şi mresme grele, între imaculata perfecţiune a tăcerii şi teama maculării prin cuvânt, iată zonele de tensiune ale acestei poezii însetată de idealitate. În ansamblu, poeziile din această etapă conturează un vag peisaj rustic, de fapt o proiecţie subiectivă. Cu o caligrafie fină este configurată o imagine spiritualizată a satului, amintind de cea blagiană, de care se detaşeaază, totuşi, prin dematerializarea ajunsă la limită: „Mai mult miros/ Decât imagine sau sunet,/ Miros de fum în seară, mai ales,/ Când se întorc cirezile-aţipite/ De prea mult lapte înflorit în şes;/ Miros de lapte care face spumă/ Erotic muls din uger, ca şi cum/ Se-mpreunează-n carnea lui albastră/ Sufletul verde-al ierbii/ Sălbatece cu suflul/ Blând şi înduioşat de fum;/ Miros de paie ude/ Şi de grămezi de boabe,/ Miros de piramide de grâu urcat spre cer,/ Pe când văzduhul serii în sine se resoarbe/ Şi norii se destramă-n/ Poveşti subţiri şi pier;/ Miros de tine însuţi,/ De păr ţinut în soare,/ De piele visând ierburi,/ De somn şi de cuvânt –/ O, sat, clădit în aer/ Din veşnică părere,/ Iubit cu răsuflarea/ Şi clătinat de vânt!” („Sat”). Câte-un cuvânt dintr-un registru nepotrivit, prezent în vreo sintagmă precum „lapte…erotic muls din uger”, indică, totuşi, preeminenţa elaborării în faţa creaţiei.

Ochiul de greiere (1981) reuneşte toate motivele şi obsesiile volumelor anterioare, într-o savantă întrepătrundere. O oboseală dulce, a declinului vârstei, o uşoară îndoială faţă de primatul lucidităţii şi spiritului, dorinţa de a-şi transfigura propria condiţie şi de a pătrunde, blagian, în circuitul miracolelor lumii se face simţită. Tehnica însăşi e blagiană, uzând de plasticizarea ideilor prin analogii şi comparaţii, într-o poezie pe care am putea-o numi, aşa cum făcea Popmpiliu Constantinescu referindu-se la autorul „Poemelor luminii”, „de concepţie”:  „Am obosit să mă nasc din idee,/ Am obosit să nu mor –/ Mi-am ales o frunză,/ Iată din ea mă voi naşte,/ După chipul şi asemănarea ei, uşor/ Seva răcoroasă o să mă pătrunză/ Şi nervurile îmi vor fi fragede moaşte;/ De la ea o să învăţ să tremur, să cresc,/ Şi de durere să mă fac strălucitoare;/ Apoi să mă desprind de pe ram/ Ca un cuvânt de pe buze./ În felul acela copilăresc/ În care/ Se moare/ La frunze.” (Am obosit). Trăind sub presiunea creată de obsesia condiţiei poetului şi a poeziei, preferând cel mai adesea spontaneităţii construcţia şi sentimentului ideea, ultimele poeme ale momentului sunt, totuşi, mult umanizate şi încărcate de simţire. Un aer de blândă comuniune cu natura şi o senină, deşi tragică, împăcare se instaurează dincolo de nelinişte şi înfiorare: „Cu blana lor de păduri/ Mişcată de-un tremur nervos/ Colinele încă aşteaptă/ Un semn de sus sau de jos;/ Cu ochii lor caşti/ Miraţi de o presimţire/ Căprioarele tot mai pândesc/ Semnalul subţire;/ Şi orbi lilieci,/ Şi păsări în zbor,/ Stau gata la semnul/ Hotărâtor./ Răbdare, păduri,/ Păsări oarbe, răbdare,/ Mai rămâneţi la pândă,/ Caste căprioare./ Nu pot să plec,/ N-am înţeles/ Rostul întreg/ Al acestui eres/ Sortit să-l încheie un semn/ Făcut fără voie de mine:/ Mai daţi-mi o vară, păduri,/ Fiţi blânde, coline.” (Semnul).

 

PENTRU cine a văzut-o şi a ascultat-o măcar o dată pe Ana Blandiana, mai ales în urmă cu ani, pe vremea când rostea senzual-reflexiv descântecul ei de ploaie, ca şi pentru cei care au sesizat sentimentul de înserare în lume şi în fiinţă care-i străbătea poemele calme sau torpoarea senzuală din poemele erotice, ba chiar şi pentru cei care-i cunoşteau eseurile în care poezia din versuri se refugia, parcă spre a se simţi mai în largul ei, grupajul de patru texte publicat în revista studenţească „Amfiteatru” (decembrie 1984), cu complicitatea redacţiei (care va suporta consecinţele), a putut să surprindă. Dar efectul a fost cu atât mai puternic. Erau poezii transparent-aluzive la adresa regimului totalitar, care îndemnau, într-o manieră învăluită, la revoltă. Dintre aceste texte, transmise atunci în copii manuscrise de la om la om, de la prieten la prieten (tirajul revistei fiind retras de la vânzare), cea intitulată, cu un cuvânt aflat tot timpul pe buzele Marelui Cârmaci („Totul”) a fost intens comentată în mass media occidentală, interpretându-se fiecare vers, care trimitea la nefericiri şi necazuri cotidiene ale românilor sau denunţa minciuna regimului totalitar: „Frunze, cuvinte, lacrimi,/ cutii de chibrituri, pisici,/ tramvaie câteodată, cozi la făină,/ gărgăriţe, sticle goale, discursuri,/ imagini lungite de televizor,/ gândaci de Colorado, benzină,/ steguleţe, portrete cunoscute,/ Cupa Campionilor Europeni,/ maşini cu butelii, mere refuzate la export,/ ziare, franzele, ulei în amestec, garoafe,/ întâmpinări la aeroport, cico, batoane,/ Salam Bucureşti, iaurt dietetic,/ ţigănci cu kenturi, ouă de Crevedia,/ zvonuri, serialul de sâmbătă seara,/ cafea cu înlocuitori,/ lupta popoarelor pentru pace, coruri,/ producţia la hectar, Gerovital, aniversări,/ compot bulgăresc, adunarea oamenilor muncii,/ vin de regiune superior, adidaşi,/ bancuri, băieţii de pe Calea Victoriei,/ peşte oceanic, Cântarea României,/ totul”. A urmat o interdicţie de publicare şi de pomenire a numelui, destul de repede retrasă. După aceea,  volumul de versuri „Stea de pradă” (1985), eseurile din volumul „Autoportret cu palimpsest”(1986), însemnările de călătorie din „Oraşe de silabe” (1987) şi, în sfârşit, „Întâmplări de pe strada mea” (Ed. Ion Creangă, 1988), volumul pentru copii, cu mai vechiul personaj al poetei (din „Întâmplări din gradina mea”, 1980), motanul Arbagic, volum din care, spunea ea într-un interviu din 1990, „adulţii au înţeles mai mult decât le era îngăduit”. Decât le era îngăduit de regim, voia să spună, probabil, autoarea, pentru că, altminteri, înţelegerea era ajutată şi de ilustraţiile Doinei Botez, care trimiteau la manifestările festivist-adulatoare cunoscute. Şi din nou, după o perioadă de interdicţie nu prea lungă, o antologie, prefaţată de Eugen Simion, în colecţia „Biblioteca pentru toţi” a Editurii Minerva (1989), despre care, însă, n-a fost voie să se scrie. Iar după aceea, volumele de versuri „Arhitectura valurilor” (1990) şi „Soarele de apoi” (2000), în care evoluţia e lentă, iar poeta păstrează, indiferent de tematică, tonul ei dintotdeauna, adică…blandianizează. Şi unde aflăm mai multe poeme remarcabile sau măcar semnificative. Dintre acestea, iată aici unul, din volumul „Stea de pradă”,  potrivit momentului, amintind prin titlu pe cel al modelului evident al poetei, Lucian Blaga: „Durerea aceea,/ Bătrână de mult,/ Începută la 5 dimineaţa,/ Ale cărei răcnete neomeneşti/ Le ascult/ Şi le răscumpăr/ Cu viaţa;/ Durerea, în vidul căreia/ Toate literele mele,/ Ca să îl umple, se-aruncă,/ Dar, mai reală decât istoria/ Literaturilor lumii, femeia/ Se zbate urlând/ Sub cea mai totală poruncă/ A universului/ Expulzat înainte/ De contracţii şi hohote/ Nemaiînnăbuşite de plâns;/ Durerea aceea/ Cuminte,/ Schimbată pe mine/ Spre prânz” (25 Martie 1942)

 

VOLUMUL apărut la Editura Humanitas în toamna anului 2010, cu titlul (cam căutat!) „Patria mea A4”, se înscrie, cel puţin la prima vedere, în linia ştiută deja a unei formule poetice. Ca pretutindeni, ideea domină viziunea, limba e cea comună a poeziei, comparaţia precumpăneşte în faţa metaforei, iar construcţia struneşte sensul şi conduce poemul către un final mai mult sau mai puţin previzibil. Ceea ce a scos, totuşi, această poezie din rând a fost elevaţia şi nobleţea gândului, tradusă şi într-o sentenţiozitate uneori fericită, alteori pur retorică, echibrul simţirii şi al expresiei, claritatea şi chiar strategia vizibilă, însă acceptabilă a iluminărilor cu ţel revelator din final. Care chiar dacă nu reuşesc totdeauna să reverbereze substanţial asupra întregului, impunând o a doua lectură şi vizând un alt sens,  mai profund, plasticizează ideea şi o fac, în momentele de graţie, relevantă. Ca în acest creion aproape arghezian: „Uitând de lume şi uitând de mine,/ Simt cum singurătatea mă umple ca o miere/ Curgând în vasul ce i se cuvine/ Pentru c-o soarbe şi o cere.// Sacri sunt fagurii din care curge/ Aurul ei pe viaţa-mi de apoi,/ Când limpedea-ţi pedeapsă, Demiurge,/ Mă înfăşoară-n dulcele noroi// Dar voluptate-i chinul, nu calvar/ Şi îmi aduc de mine-aminte/ Ca de o gâză prinsă-n chihlimbar,/ În cripta luminoasă de cuvinte.” (Chihlimbar). În „Patria mea A4”, Ana Blandiana obţine tot ceea ce se poate obţine mai mult din acest control asupra textului pe care a mizat întotdeauna şi care a ajuns acum la limita lui de sus. Pe de altă parte, plăteşte şi tributul care e de plătit. Iată, spre exemplu, unul dintre poemele-pivot ale cărţii, text în care aş putea spune că autoarei i se revelează subiectul (pentru că, de multe ori, ea doar îl găseşte, iar în asemenea situaţii apar  poeme numai corecte). Înainte de a cita, trebuie, însă, făcută şi observaţia că în acest moment, mai mult decât înainte, poezia Anei Blandiana se înscrie într-un orizont moral mai intens trăit şi mai convingător exprimat: „Dumnezeu al libelulelor, al fluturilor de noapte,/ Al ciocârliilor şi al bufniţelor,/ Dumnezeu al râmelor, al scorpionilor/ Şi al gândacilor de bucătărie,/ Dumnezeu care i-ai învăţat pe fiecare altceva/ Şi ştii dinainte tot ce i se va întâmpla fiecăruia,/ Aş da orice să înţeleg ce-ai simţit/ Când ai stabilit proporţiile/ Otrăvurilor, culorilor, parfumurilor,/ Când ai aşezat într-un cioc cîntecul/ Şi în altul croncănitul,/Şi-ntr-un suflet crima şi în altul extazul,/ Aş da orice, mai ales, să ştiu/ Dacă ai avut remuşcări/ Că pe unii i-ai făcut victime şi pe alţii călăi,/ Egal de vinovat faţă de toţi/ Pentru că pe toţi i-ai pus/ În faţa faptului împlinit./ Dumnezeu al vinovăţiei de a fi hotărât singur/ Raportul între bine şi rău,/ Balanţa menţinută cu greu în echilibru/ De trupul însîngerat/ Al fiului tău care nu-ţi seamănă.” („Rugăciune”). E uşor de sesizat în acest text o logică pe care unii o pot socoti previzibilă, o simetrie pe care, de la un punct încolo, am putea s-o considerăm simplificatoare sau tributară unui mod liric vetust (deşi nu este), dar asta numai dincolo de pregnanţa rostirii şi de înălţimea gândului. Ar mai trebui observată doza ceva mai mare de concret, salutară într-o creaţie care a suferit întotdeauna (şi suferă, oarecum, în continuare), de un uşor abstractism, de o anume generalitate a noţiunilor şi simbolurilor, ceea ce a împins-o către alegorie sau către parabolă, dar şi către o filosofare cam afectată. Pe de altă parte, însă, poeta cade în capcana propriei clarităţi, a propriei aptitudini de a construi un discurs limpede şi încărcat de sens. Sau poate că nu izbuteşte să-şi depăşească teama de a nu lăsa lucrurile nespuse sau vag exprimate. Şi, până la urmă, teama de a sugera, în loc să numească. De a lăsa statuia poemului neterminată, încrezătoare în capacitatea cititorului de a-l înţelege. De fapt, de a-i da mai multe înţelesuri, ceea ce înseamnă că şi atunci când ar miza pe sugestie, Ana Blandiana ar viza nu sensuri multiple ori vagi, ci un singur sens: al poetului. Care este impus, nu propus.

 

DACĂ NU impune un alt stil, volumul „Patria mea A4” ne dezvăluie, măcar parţial, o altă poetă. Nu radical deosebită de cea ştiută, şi totuşi alta. Anume, o poetă care (trecând, oarecum, şi prin textele din volumul „Soarele de apoi”) izbuteşte să reînnoade firul creaţiei sale din anii ΄70-΄80 şi să-l toarcă mai departe. Revin aceleaşi teme (poezia, taina vieţii şi a creaţiei, sensul şi nonsensul, timpul, năzuinţa de a trece „puntea humii” prin artă, nu însă şi erotica), dar aflate, acum, sub urgenţa unei vârste de cumpănă, care conferă parcă de la sine gravitate şi substanţialitate rostirii, îndoielii, fiorului. Întrebările capătă, ca şi răspunsurile presupuse, ceva din tragica (şi absurda) morală a deznodământului presimţit, a recapitulărilor ultime, izvorând dintr-o experienţă ce s-a dovedit inutilă şi dintr-o înţelepciune care n-a atins ţinta visată. În fond, abia acum poetei i se impune marea temă a Creatorului, către care ducea dintru început poezia ei, iar dialogul cu divinitatea, cu ceva din revolta (nu aşa de sumeţită şi de neconvenţională, însă) a Martei Petreu din „Scara lui Iacob”  (şi, evident, cu ceva din  răzvrătirea argheziană, căreia i se pune, totuşi, surdină) se radicalizează în chip dramatic (dar şi fericit, artisticeşte vorbind): : „Mai nevinovată, dar nu nevinovată,/ În acest univers în care/ Înseşi legile firii hotărăsc/ Cine trebuie să ucidă pe cine/ Şi cel ce ucide mai mult este rege:/ Cu ce admiraţie este filmat/ Leul placid şi feroce sfîrtecând căprioara,/ Iar eu, închizând ochii sau televizorul,/ Am senzaţia că particip la crimă mai puţin,/ Deşi ştiu că-n opaiţul vieţii/ Trebuie pus mereu sânge,/ Sângele altuia.// Mai nevinovată, dar nu nevinovată,/ Am stat la masă cu vânători,/ Deşi îmi plăcea să mângâi urechile lungi/ Şi mătăsoase ale iepurilor/ Asvârliţi, ca pe un catafalc,/ Pe faţa de masă brodată./ Vinovată, chiar dacă nu eu apăsam pe trăgaci,/ Ci-mi astupam urechile,/ Oripilată de zgomotul morţii/ Şi de mirosul sudorii neruşinate a celor ce-au tras.// Mai nevinovată, dar nu nevinovată,/ Totuşi mai nevinovată decît tine,/ Autorul acestei perfecţiuni fără milă,/ Care ai hotărît totul/ Şi apoi m-ai învăţat să întorc şi celălalt obraz.” (Animal planet). A-i reproşa, dintr-o perspectivă impusă de evoluţia liricii din ultimii ani, claritatea discursului şi pretinsa previzibilitate a derulării logice, e un risc pe  care unii critici n-ar trebui să şi-l asume, pentru că-i cer acestei mari poete să fie altceva decât este. Avem aici (şi în alte câteva poeme ale volumului) o problematică gravă, adâncă, de care, iată, autoarea nu se sfieşte, ca şi o rostire deplină, fără zorzoane (şi fără fasoane). Avem, aşadar, ceea ce, fără motive serioase, ci doar din (neo)conformism, repudiază unii în ultima vreme: o veritabilă poezie maximalistă, bine susţinută stilistic.

Revenind, oarecum, la problema ridicată la început, nu înainte de a acorda o mică atenţie titlului (şi ultimului text), care sugerează opţiunea (firească, dacă avem în vedere lunga dialectică din creaţia autoarei) evadării din real în spaţiul neliniştit şi totuşi securizant al imaginarului, ar fi de observat, totuşi, că ea nu ridică nici în acest volum întotdeauna poezia la treapta cea mai de sus. Sunt multe texte bine construite, dar convenţionale, putem reproşa o anume generalitate a imaginarului, venind din faptul că poeta lucrează, am mai spus-o, nu cu obiecte, ci cu noţiuni şi simboluri, cu analogii sau comparaţii, şi nu cu metafore.  În plus, întâlnim de prea multe ori cuvinte mari („haos”, „univers”, „neant”, „vid”, „Bine”, „Rău”),  asociate cu anumite impulsuri retorice. Pe de altă parte însă, în ciuda logicii tutelare şi a ştiinţei de a construi un text care să semnifice clar, poeta ajunge tocmai pe această cale la ambiguitatea sugestivă, ca în „Carnaval”, care este, poate, textul cu adevărat memorabil, prin subtilitate şi chiar printr-o melancolizată ingenuitate regăsită, al acestui din urmă volum; definitoriu şi ca stare de suflet: „Se colorează ca să se ascunză/ Şi sub acest travesti/ Trece din frunză în frunză,/ Le convinge că zborul nu doare,/ Că e doar o experienţă minunată,/ Apoi le desprinde uşor, /Libere pentru prima dată,/ Fascinate de întâmplare,/ Ca şi cum n-ar muri./ Dar mor./ Iar el, cel ce le travestise/ Ca să le omoare,/ Rămâne singur şi colorat ca o paiaţă/ În lumea deodată mai mare/ Între catedrală şi piaţă,/ Singur şi fără să ştie muri,/ Deşi ştie să zboare”. O idee zărită (mai curând decât o viziune), de un tragism senin (sau înseninat). Un exemplu elocvent (şi, nu mai puţin, tulburător) privind felul în care raţionalitatea deducţiilor şi logica structurării discursului ne pot proiecta în mister.

Prin câteva (nu puţine) dintre textele pe care le include, „Patria mea A4”, este, probabil, cel mai bun volum al Anei Blandiana. O poetă (trebuie rostit acest lucru, ca să se evite orice echivoc) de stirpe aleasă, care merge, înfruntând orice riscuri, nu pe cărărui şerpuite, ci pe calea regală a poeziei.