Un poet de luat în seamă

PE LA ÎNCEPUTUL anilor ’80, îşi făcea aparitia in cenaclul Confluenţe, dominat de cercurile de colaboratori din toata ţara ai SLAST (acronim decent pentru „Suplimentul literar-artistic al Scânteii tineretului”), un tânăr robust, nu prea înalt, dar purtător al unei simpatice mustăţi (pe care văd c-o mai poartă şi astăzi, dar înspicată de fire albe). Venea din Maramureş, fiind posesorul unui accent atrăgător, şi scria poeme despre ţărani sau sau despre marile ninsori în care visa să fie îngropat (dar nu fără mâncare şi băutură) alături de femeia dorită. Se numea Vasile Morar şi vădea ceva, mai curând în ce scria decât în felul de-a fi, din Ioan Alexandru, însă şi ceva din poezia de ultimă oră, deşi el era (şi a rămas) adeptul versului clasic şi bine strunit. Ba chiar al rigorii sonetului! Nu avea şcoală multă, fiind şef de oficiu poştal la Ulmeni, o localitate-satelit a municipiului Satu Mare. Dar era (şi a devenit, în timp, în şi mai mare măsură) un avizat cunoscător de poezie. Originar din Chelinţa, o localitate învecinată pe care de pe atunci a transformat-o puţin în topos liric, Vasie Morar aducea cu el un aer proaspăt, de munte, şi un parfum de fân cosit. Devenise aproape celebru un poem despre tatăl său (dar nu mai puţin despre condiţia propriei creaţii), cu titlul „Într-o bibliotecă din nord”: „Într-o noapte luminos ca un tub de neon/ a intrat în poemul la care lucram/ tatăl meu ţăranul Morar V. Ion/ câmpia trâgând-o după el ca pe-un ham// Gânditor a pipăit fiecare cuvânt/ ca la târg când cumperi o căciulă de miel/ aşezat pe-un vers ca pe un prag de pământ/ azvârlea cu lopata lumină pe el// A doua zi dimineaţa mai alb ca un crin/ cu un secol de ierni purtându-le-n spate/ hainele mirosindu-i a căpiţe de fân// Puse pe colinele căii ferate/ caldă vara peste noi ca un tainic fiord/ tata-i plecat într-o bibliotecă din nord”. Am scris despre el în 1984, şi văd că a reţinut o parte din acele cuvinte în secţiunea de referinţe critice a antologiei de autor pe care a publicat-o în 2011, cu titlul „Dumnezeu câte-un pic” şi pe care mi-o trimite sub semnul unei vechi prietenii. Fusese prezent în „Caietul debutanţilor”, publicat în urma concursului pe 1982 al Editurii Albatros, iar în 1983 apărea în culegerea „13 poeţi”, tot în urma unui concurs de debut, dar la Editura Eminescu. Rigorile debutului erau aspre, iar unele edituri nu înţelegeau, probabil, cum se cuvine, modernitatea acestui adept împătimit al versului clasic, astfel că Vasile Morar, despre care au mai scris, înainte de 1990, Alex Ştefănescu, Ion Rotaru şi N. Manolescu, n-a izbutit atunci să publice un volum doar al lui. După 1990-1991 ne-am pierdut, el izolat în depărtarea şi în zăpezile Maramureşului, eu în ceaţa unei tăceri de şapte ani pe care nici n-am încercat să mi-o explic cumsecade…Am aflat apoi veşti despre el, dar numai în ultimii doi ani am intrat şi în posesia ultimelor sale volume, trimise prin prieteni comuni. Este încă un exemplu nefericit al izolării în care trăim şi scriem de ani buni în această ţară şi în această literatură…Am înţeles că poetul a practicat şi mai practică o asiduă jurnalistică, fiind prezent în publicaţii din zonă şi reunindu-şi textele în patru volume. Acestea, pe lângă cele zece de poezie.

VOLUMUL din 1995 („De Vasile Morar”), întâiul, pare a nu cuprinde cele mai vechi poeme ale autorului, ci texte atunci scrise. Contrar unor impresii ceva mai comode, Vasile Morar este un poet oarecum dificil de situat într-o formulă, astfel că ar putea fi definit mai curând prin ceeea ce nu este, dar părea sau a parut a fi. Înainte de toate, nu este un poet al satului şi nici al Maramureşului matricial. De altfel, cred că premisele unei astfel de poezii, care trimitea la tradiţionaliştii interbelici sau la continuatorii lor postbelici, au fost mai curând aparente, în ciuda faptului că în toate volumele sale vom întâlni ecouri diverse – din Vasile Voiculescu, din Radu Gyr, din Adrian Păunescu, din Ioan Alexandru şi, ca şi la acesta din urmă, din Esenin. În acest sens, impresia unor comentatori că in poezia lui Vasile Morar s-ar contura un univers patriarhal şi că ar fi şi el, intr-o manieră personală, un „ultim poet cu satu-n glas”, mi se pare discutabilă. Apoi, deşi cultivă versul clasic, nu este un clasicizant, ci un modern; şi deşi caută, poate, să dea impresia uneori ca ar fi, nu este un vitalist. Surprinzător sau nu, poezia lui pare a fi, de la un capăt la altul, o reverie livrescă. Melodioasă, fluentă, acaparatoare, verbioasă pe ici, pe colo, dezvoltând, în unele momente, o retorică mai puţin substanţială, dar şi plină de imagini frumoase, unele de-a dreptul memorabile, comparaţia metaforizantă fiind procedeul predilect. Poetul cultivă, ca Radu Stanca, medievalismele, îşi imaginează în Chelinţa natală turnuri gotice sau castele ori, fără a avea pasiunea aplecării peste bucoavnele străvechi a lui Gh. Tomozei, care visa zăpezile din vremea lui Caragea, a lui Hangerli sau a lui Mavrogheni, cultivând rima bogată şi cuvântul cu parfum arhaic, se visează îngropat, alături de femeie, în zăpezile Maramureşului său. Ecourile sunt aşa de numeroase şi tentaţia de a le identifica apare atât de des, ca şi cea de a-l considera pe poet mimetic, încât operaţiunea ar fi inutilă. Şi aceasta pentru că, în chip ciudat, acest poet livresc posedă o mare doză de ingenuitate, ritmată muzical, într-un discurs calofil, în care suavitatea se îmbină cu mici (şi binevenite) tentative de radicalizare a limbajului. În orice caz, în stilul pe care-l practică, Vasile Morar cultivă mai ales cuvântul consacrat şi încărcat de ecouri: „Cu toiag de crin subţire bate mirele în poartă/ untdelemnul limpezeşte pleoapa candelei de os/ curge prin odăi lumina ca un flutur fără hartă/ când printre zăpezi de ceară umblă soarele pe jos// În perdelele albastre fluturi cât obrazul lunii/ dorm cu aripile-ntinse legănaţi ca apa-n vânt/ ning polenuri colorate se aud în cer păunii/ cum acoperă cu pana cozii ochiul de pământ// Se strecoară-n lacăt cheia precum firul prin mărgeaua/ jucăuşă peste sânii fetelor de măritat/ iarna albelor damascuri şi-a pus grea pe dealuri şaua// Mirele mai bate-n poartă cu toiagul vinovat/ se subţie-n ceasuri carnea nopţii cu basma căruntă/ pe pământ zvoneşte steaua s-a-ntâmplat în zori o nuntă”. Erotica e şi ea tot reverie, poetul dorindu-se îngropat, alături de iubită, în mai curând simbolice decât reale zăpezi , iar iubirea fiind mai curând ritual decât experienţă; chiar dacă suavitatea trubadurescă mai lasă, pe ici, pe colo, locul cântecului de lume şi de pahar: „Sunt semne mari iubito la noapte o să ningă/ tu pune lemn în sobă şi scapără chibrit/ ochiul de foc pe geamuri va învăţa să plângă/ curg peste sat berbecii cu lâna de grafit// La marginea zăpezii vom închina cu ţuică/ din căni de lut mărgeaua va mirosi a prun/ trage cuţitul rece pe inima de puică/ pe uşă pune lacat cât oul de lăstun// Intră în becuri noaptea ca într-un câmp cu floare/ n-o alunga mai toarnă horincă în pahar/ să ascultăm zăpada – un murmur de fecioare// Priveşte tot pământul e limpezit cu var/ când somnul o să vină ca leneşele ape/ eu o să-ţi pun iubito un fulg imens pe pleoape!”. E de observat preţiozitatea, dacă nu cumva şi abundenţa comparaţiilor şi a metaforelor, oarecum în stilul prozei poetice a lui Fănuş Neagu. Dar şi un anume alegorism, discret totuşi, pe care-l vom întâlni pretutindeni.

ACESTA ar fi stilul, cel puţin pe una dintre coordonatele creaţiei lui Vasile Morar. În continuare, schimbările ar fi de ordin, să zicem, tematic. Aşa, volumul „Naturi moarte”(1997), printr-o interpretare sui-generis a acestei sintagme uzitate în pictură, unde natura moartă este, de fapt, o natură vie, poetul abordează tema sfârşitului. Dar menţine şi chiar accentuează caracterul livresc, ca şi preţiozitatea imaginilor, care uneori par stridente: „Pereţii roşi de molii în camera de iască/ stă Dumnezeu pe tron de crin subţir şi cască/ sfinţii asceţi în rame iar îl bârfesc pe Goya/ arde-n cămin tămâie şi ramuri de seqoia”. În limbajul, preţios şi el, al unor comentatori (inclusiv al dnei Ileana Roman, care prefaţeaza antologia) aici ar fi vorba de izomorfisme ale morţii şi iubirii. Doar că ele sunt (daca sunt) mai curând ilustrative (lucru ce se vede şi în maniera titlurilor – Natură moartă cu lumânări, Natură moartă cu mort, Natură moartă cu bufniţă, Natură moartă cu tablă de şah etc). În felul acesta avem nişte alegorii oarecum disparate ale thanaticului, defavorizate şi de o anume indecizie stilistică. Deşi, luate în parte, poemele au adesea o idee interesantă şi conţin un sâmbure de lirism: „Vă rog să daţi castelul la o parte/ ca să vedem în spatele lui ce-i/ poate e cerul vindecat cu moarte/ poate e corul antic de femei// Vă rog să trageţi cerul mai spre nordul/ prin care păsări negre văluresc/ poate găsim încremenit fiordul/ cu răsturnatul tron împărătesc// Vă rog în păsări sloboziţi săgeata/ să curgă sânge peste tronul spart/ lăsaţi cortina încă nu e gata// Nisipul curs al ultimului cart/ schimbaţi decorul pentru actul doi/ în spatele castelului stăm noi” (Natură moartă cu tron). Dar alături de un asemenea poem alegoric găsim o altă „natură moartă”, scrisă în alt stil („Între noi iubito creşte mătrăguna/ tu o uzi cu lacrimi eu o ud cu vin/ daţi vă rog prieteni mai spre stânga luna/ să vedem cum trece peste cer un crin”), iar impresia dominantă e de lucru făcut, şi ce se obţine este un imaginar poetic compozit. Sub acest raport, poemele reunite în placheta „Biblioteca din Chelinţa” (1999), a treia în ordinea publicării, care cuprinde, probabil, primele creaţii ale lui Vasile Morar, par mai pline de ingenuitate, deşi, la o privire atentă, sunt şi ele nişte compoziţiii livreşti şi vag alegorice: „Tata-i plecat spre sud după mălai/ obezile căruţii bat a toacă/ se freacă întunericul de cai/ şi luna ca o nucă se dezghioacă// Frunza se lasă pătură pe morţi/ zbiciul de aur limpezit cu miere/ plesneşte pielea lemnului în porţi/ şi tata vinde un Ardeal de mere// curge lumina fluturi albi şi mari/ urcă spre nord căruţa cu bucate/ pământul intră-n grijă la morari// Stă iarna clopot de argint pe sate/ deshamă tata caii de corvoadă/ pământul e un bulgăr de zăpadă”. După cum se poate lesne observa, în asemenea poeme, spaţiul pare rustic-patriarhal, dar comparaţiile, metaforele ori hiperbola sunt de altă sorginte. Dar această scindare sau, mai bine, lipsă de armonizare a planurilor (vizibilă şi la nivelul lexicului, consacrat, neologic şi, mai rar, popular ori arhaizant) împiedică poezia să ajungă la viziune. Lucrurile nu stau, de altfel, foarte diferit nici în următoarele volume, care sunt, şi ele, „tematice”. Aşa, „Va veni Îngerul” (2005), „Evanghelia după Ioan” (2007) şi „Sub podul calicilor” (2008) conţin, cu unele note din Vasile Voiculescu, Radu Gyr şi, în mai mică măsură, din Tudor Arghezi, poezii ale relaţiei cu divinitatea şi, evident, ale căutării unui înţeles al vieţii şi al sfârşitului. Găsim şi aici poeme remarcabile luate în parte. În unele dintre ele identificăm ecouri mai slabe sau mai puternice din modelele lui Vasile Morar. Astfel, „Sfinţii din icoane” are ceva din logica şi din sonorităţile celebrului poem „Isus în celulă”, de Radu Gyr: „În catedrala gotică am intrat într-o noapte/ cu inima strânsă ca-n cleşte de teamă/ vroiam să văd ce mai fac sfinţii/ cu capetele aşezate în ramă// Câte o scamă de foc mai sugea parafină/ prin vitraliile sparte năvăleau păsări ciudate/ bufniţe roşii cu zborul holbat/ lilieci cucuvele păsări de noapte// Se auzea fâlfâit de aripi subţiri ca hârtia/ alţi lilieci atârnau cu capul în jos/ pe prapori pe veşmintele sfinte/ pe stâlpii altarului sculptaţi în os// Tot mai multe păsări şi mai hidoase/ de pe pereţi coborau sfinţii cu feţe veline/ să scoată păsările cu măturoaiele-afară/ în icoane urcau alţi sfinţi odată cu mine”. Dar poetul izbuteşte mai ales atunci cand porneşte de la un element real, eventual un element biografic, şi-l transfigurează (oarecum în maniera lui Ion Gheorghe, la care trimite şi o anume împiedicare expresivă a limbii), atribuindu-i semnificaţii simbolice, cum se întâmplă în „Maşina Singer”: „Maşina Singer e tot sub fereastra/ prin care privea mama pasărea mută/ când lăsa câte-o clipă acul să odihnească/ în pânza de cânepă abia ţesută// Apoi întindea pânza pe scândura largă/ smulgând câte-o bucată de cer colorat/ îl aşeza pe pânză şi dădea drumul la roată/ să-l coasă peste pieptul cămăşii de bărbat// Umbra ei se cosea cu cerul laolaltă/ şi umbra norilor pe cârdul de raţe/ şi iarba hohotea sub fereastră/ numai umbra bărbatului rămânea la mama în braţe”.

MELANCOLICĂ, sentimentală, punctată ironic, pe ici, pe colo, dar abia sesizabil, uzând şi abuzând de imagini frumoase, tentând adesea sensul metafizic şi grav, dublând programatic serafismul şi transparenţele cu sordidul şi cu tristeţea amintind, deopotriva, de Bacovia şi de Arghezi, din volumul „Oraşul cenuşiu” („Trec gunoierii, cantă fanfara/ la catedrală bate clopotul mic/ caii carului mortuar păşesc mărunt/ să ştie oraşul cine-i în dric// Toţi gunoierii sânt în doliu/ a repausat şeful bătrân/ mâncase cârnăciori expiraţi/ şi băuse trei sticle de vin// Toţi îl plâng că era un om tare bun/ au venit toţi la parastas/ de trei zile oraşul e trist/ şi cu gunoiul în nas” – Gunoi), această latură a creaţiei lui Vasile Morar capătă un pandant probabil necesar prin poemele în proză rimată reunite în ciclurile „Duminici samaritene” (2004) şi „Zodia scorpionului tandru” (2007). Publicate în ziarele locale ca un soi de tablete mai fanteziste, bucăţile ce alcătuiesc aceste cicluri sunt, de fapt, nu poeme în proză rimată, ci mai lungi texte în vers clasic, nu o dată sprinţar, aşezate in forma prozei. Majoritatea sunt erotice, dar nu în registrul suav, ci în cel suav-ironic şi, mai la urmă, suav-licenţios, dacă se poate spune aşa, cultivat de Emil Brumaru în „Cântece naive” sau în „Infernala comedie”; dar fără accentele scatologice din ultimele texte ale poetului ieşean. Deşi sunt ample (dar bine susţinute) şi, prin urmare, greu de citat, iată unul, în care, de sub limbajul voit şmecheresc şi ironic se iţeşte sentimentalismul; dar şi modelul, îmblânzit sub raport lexical: „E iarnă, domnilor. E iarnă. Picură-n oase iar cu frig. În ţeavă aburul se-ntoarnă, iar eu cu braţele te strig. Hai, intră, tu, femeie dulce, în aşternutul cu danteli şi lasă-ţi şoldul să se culce sub dunga caldelor sfieli. Afară-i frig, auzi cum plânge şi vântul printre crăpături. Ia ciocolata şi o frânge şi papă pipotă de pui. Ori cafeluţe fără zahăr sau prăjituri bătând spre crem. Departe mai aşteaptă-un mahăr. C-o să te duci nu mă mai tem. Hai, doamnă, nu mai sta-ntr-o rână, scoate-ţi piciorul din ciorap, întinde-mi din şezlong o mână, fă-te mai mică să te-ncap. E iarnă, domnilor. Eternă. Copiii se pălesc cu bruji. Curg fulgii dintr-un dub de pernă. Iubito, ieşi, te rog, din blugi. În pânza ţeapănă ţesută, aroma fundului tău mic, mai răcoros ca o cucută, mai dulce ca un alambic. Prin care curg alcooluri fine, nu îngerii pufoşi şi blegi, haide, lipeşte-te de mine cu sfoara sângelui să-mi legi trupul de carnea ta fragilă, în nopţi cu şoldul îngheţat. Şi să îţi muşc fără de milă lacrima sânului sfărmat” (Picură-n oase iar cu frig).
Inegal, dar aproape niciodată lipsit de interes, Vasile Morar, clasic în versificaţie dar modern în stil şi în atitudine, este, în partea bună a creaţiei sale, de aflat din abundenţă în ambele registre pe care le practică, un poet care trebuie luat în seamă.

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s