Împărat şi…proletari

De vreo douăzeci de ani şi mai bine, pe fondul exploziei unei prese îndelung ţinute-n frâu în vremea comunismului, dar şi din pricina unei greşite înţelegeri a democraţiei, orice persoană care are un creion în mână şi, mai nou, o tastatură sub buricele degetelor (dar nu neapărat şi vreo carte serioasă în faţă!), găseşte cu cale că ar fi îndreptăţită să-şi dea, ea, cu părerea despre orice. În felul acesta, chiar şi în spaţiul culturii şi al literaturii, foiletonistica subţirică şi după ureche a înlocuit, pe nesimţite, demersul serios şi a creat o teribilă greaţă (manolesciană!) faţă de exegeză. Citesc, din când în când, câteva pagini din acea cărţulie pe care, cu oportunistă promptitudine, iniţiatorul de acum paisprezece ani al atacului antieminescian din Dilema a realizat-o în 1999, alăturând textelor din revistă numeroasele reacţii înregistrate în câteva luni. În cei paisprezece ani care s-au scurs de la obsedantul episod, iniţiatorii acestuia, nişte tinerei mai curând necunoscuţi (cărora li s-au alăturat şi nişte maturi sau nişte bătrâiori ceva mai notorii) au cam trecut de dantescul mezzo del cammin, dar n-au devenit nici mai cunoscuţi, nici mai relevanţi. Acele cârâieli de cocoşi dresaţi n-au avut, până la urmă, nicio consecinţă serioasă, deşi criticul N. Manolescu, aşezat în avangarda compozitului comando, considera că ele vor marca o necesară despărţire de un autor mumificat de idolatria caracteristică înapoiatului mental colectiv românesc. Despărţire care, numai ea, va permite redescoperirea adevăratului Eminescu. Ce-a descoperit, pe această cale, N. Manolescu personal se poate vedea în capitolul dedicat poetului în ampla sa „Istorie critică”: mai nimic.
Să revenim, însă, la chestiunea datului cu părerea după ureche, dar să ne menţinem, pentru că tot ne aflăm în ianuarie, la „cazul Eminescu”. Zicea, la anul una mie nouă sute nouăzeci şi opt fix, unul dintre tinerii (pe atunci) iconoclaşti din „Dilema” că „…din cauza acaparării imaginii sale de către critica ideologizantă comunistă , Mihail (sic!) Eminescu a devenit tot mai mult o figură emblematică a spiritului naţional şi tot mai puţin un artist al cuvântului”. Şi ofta interogativ: „Cine l-o fi pus pe marele poet să scrie Împărat şi proletar?”. Am mai vorbit în această pagină despre ceea ce numesc „ideologism întors”, adică, pe vorba francezului, à l’envers. El este practicat astăzi, cu viclene tendinţe manipulatoare, de către indivizi versaţi, dar şi cu prostească naivitate de către diverşi papagali de felul celui mai sus citat. Omul nostru, rămas, după cum se vede, cu lecturile din Eminescu la nivelul gimnazial şi convins că în Scrisoarea III ar fi vorba doar de Mircea şi Baiazid, iar în Împărat şi proletar poetul ar avea idei socialiste şi ar critica orânduirea burgheză, este, evident, mai puţin avizat decât ideologii anilor ’50, care doar spuneau asta. Instruiţi la bune şcoli interbelice, aceia ştiau foarte bine că Împărat şi proletar este un poem filozofic în care lecturile din socialiştii utopici sunt dublate de cele din Schopenhauer, iar concluzia lui e adânc pesimistă. Dar mistificau cu bună ştiinţă, oprind, în manualele şcolare (ca şi în volumele dedicate şcolii), fără a pune măcar avertizatoarele croşete, textul după îndemnul la zdrobirea orânduirii „crude şi nedrepte”, prezentat drept soluţie. Bieţii profesori, chiar dacă ştiau că adevărul e altul, nu îndrăzneau să susţină, în faţa sărmanilor elevi, altceva. În schimb, publicistul de azi, erijat în cunoscător de literatură, nutrit cu idei de-a gata şi plimbat peste ocean după potcoave de cai morţi (pe care nici nu le-a găsit!) e convins că printr-un asemenea poem sau prin altele Eminescu le-a înlesnit comuniştilor şi naţionaliştilor anexarea sa, transformarea în statuie, în simbol şi în cariatidă morală (dar de cretă), menită a susţine orgoliile nejustificate ale unei culturi şi ale unei naţiuni minore.
Noroc că răspunsul la gângăvelile unor asemenea specimene l-a dat deja Eminescu: „Astfel, încăput pe mâna a oricărui, te va drege,/ Rele-or zice că sunt toate câte nu vor înţelege…”. Recifele de coral ale imposturii fiind foarte bogate, iar noaptea ignoranţei fără sfârşit, premoniţia amar-filosofică a marelui poet se adevereşte iar şi iar.

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s