G. Ivaşcu – portrete la centenar

Într-un număr de final de an al României literare (51/ 2011), conţinând, în chip explicabil, câteva materiale de umplutură, dar şi câteva texte menite să destindă, găsim cinci intervenţii dedicate, cu întârziere, lui George Ivaşcu (de la a cărui naştere s-au împlinit, pe 22 iulie, o sută de ani). * George Ivaşcu (22. 07. 1911-21.06. 1988), despre al cărui rol jucat în presa culturală din deceniile 6-9 N. Manolescu zice, în editorial, că „generaţiile noi ştiu prea puţin” – dar oare despre ce ştiu ele mai mult?, n.m. –, a fost om de stânga încă din anii ’40, dar avea să traverseze şi o perioadă pe care însuşi o numea, cu amară ironie, „de arpacaş”, adică o detenţie de patru ani, din 1950 până în 1954. * Eliberat din închisoare ca nevinovat, prin revizuirea procesului, este însărcinat, în 1955, de regimul Gheorghiu-Dej să conducă săptămânalul Contemporanul, fiind mutat la două luni după celebrele Teze din iulie 1971 ale lui N. Ceauşescu, la conducerea României literare, ceea ce, după opinia lui N. Manolescu, a reprezentat, din punct de vedere politic, o „trecere pe linia moartă”. * Portretizat, după unii, de G. Călinescu în duplicitarul Gaittany din Scrinul negru, G. Ivaşcu a făcut, aşa cum se menţionează în toate cele cinci texte care-i sunt dedicate de către N. Manolescu, G. Dimisianu, Radu Cosaşu, Ana Blandiana şi lingvistul Alexandru Niculescu, un joc abil între ceea ce i se cerea în plan ideologic şi ceea ce dorea el însuşi să realizeze în plan literar. În cuvintele lui G. Dimisianu, prin jocul său plin de inteligenţă, „în câştig au ieşit amândouă părţile. Regimul a primit ce dorea să primească de la publicaţiile încredinţate lui Ivaşcu, texte de ideologie, elogii aduse politicii oficiale ş.c.l. (iar G. Ivaşcu a câştigat) satisfacţia de a fi alcătuit două reviste, […], în care s-au putut manifesta, aproape în toată voia, cei mai importanţi scriitori şi critici ai literaturii române de după război.” * De altfel, toţi cei cinci evocatori ai personalităţii sale sunt beneficiari ai unei asemenea abilităţi a celui pe care-l omagiază aproape exclusiv în calitatea sa de om de presă (aşadar, mai puţin sau deloc în cea de istoric literar). * Ar fi de sesizat, totuşi, deosebirea de opinii între N. Manolescu şi G. Dimisianu în chestiunea unei posibile atitudini a omagiatului, comunist în ilegalitate, care publica, în anii ’40, sub numele adevărat, în presa de stânga (“Manifest”, “Reporter”, “Timpul”) texte specifice, dar semna sub pseudonim, în “Vremea”, articole de susţinere a războiului pentru redobândirea Basarabiei şi a Bucovinei de Nord sau chiar de incriminare a terorii URSS şi a teribilei organizaţii poliţieneşti numite CEKA. * G. Dimisianu, care-şi bazează portretul pe convingerea că acest dublu joc a fost real, dă credit informaţiei dintr-o lucrare a lui Lucian Boia (Capcanele istoriei. Elita românească între 1930-1950, Ed. Humanitas, 2011), pe care, însă, N. Manolescu o consideră îndoielnică, precizând că G. Ivaşcu a negat paternitatea articolelor din “Vremea” (pentru care a şi fost condamnat!) şi a arătat că ele (şi mai ales cel din 29 iunie 1941, în care “războiul antisovietic este socotit, în limbajul extremei drepte, o «cruciadă» menită să «izbăvească civilizaţia şi religia creştină» de comunism”) i-au aparţinut, de fapt, lui Alexandru Gregorian, “poet şi publicist, apropiat cercurilor de extremă dreaptă şi antisemit notoriu, director al revistei Sfarmă- Piatră”. * Cu doza de umor care-l caracterizează şi eludând complicata chestiune de mai sus, Radu Cosaşu vorbeşte despre “politica lui Ivaşcu” în comunism, elogiind “ambiguitatea, pe cât de creatoare, pe atât de periculoasă” şi acel “cult al vicleniei” care le-a permis scriitorilor adevăraţi să se manifeste. * R. C. evocă, în finalul textului său, şi un moment de demnitate al redacţiei României literare conduse de G. Ivaşcu, care, prin eforturi riscante, ar fi izbutit să împiedice, în ianuarie 1988, înlocuirea, pe prima pagină, a portretului lui M. Eminescu prin cel al Marelui Cârmaci, de la naşterea căruia se împlineau 70 de ani. * Povestea mi se pare inventată, deoarece zilele de 15 şi 26 ianuarie cad întotdeauna în săptămâni diferite. * Însă, oricum, problema e rezolvată de mai bine de zece ani, de când, în săptămâna cu 15 ianuarie, din teama de mitizare, poate apărea pe prima pagină a numitei reviste orice portret, nu şi cel al lui Eminescu!

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s