Împărat şi…proletari

De vreo douăzeci de ani şi mai bine, pe fondul exploziei unei prese îndelung ţinute-n frâu în vremea comunismului, dar şi din pricina unei greşite înţelegeri a democraţiei, orice persoană care are un creion în mână şi, mai nou, o tastatură sub buricele degetelor (dar nu neapărat şi vreo carte serioasă în faţă!), găseşte cu cale că ar fi îndreptăţită să-şi dea, ea, cu părerea despre orice. În felul acesta, chiar şi în spaţiul culturii şi al literaturii, foiletonistica subţirică şi după ureche a înlocuit, pe nesimţite, demersul serios şi a creat o teribilă greaţă (manolesciană!) faţă de exegeză. Citesc, din când în când, câteva pagini din acea cărţulie pe care, cu oportunistă promptitudine, iniţiatorul de acum paisprezece ani al atacului antieminescian din Dilema a realizat-o în 1999, alăturând textelor din revistă numeroasele reacţii înregistrate în câteva luni. În cei paisprezece ani care s-au scurs de la obsedantul episod, iniţiatorii acestuia, nişte tinerei mai curând necunoscuţi (cărora li s-au alăturat şi nişte maturi sau nişte bătrâiori ceva mai notorii) au cam trecut de dantescul mezzo del cammin, dar n-au devenit nici mai cunoscuţi, nici mai relevanţi. Acele cârâieli de cocoşi dresaţi n-au avut, până la urmă, nicio consecinţă serioasă, deşi criticul N. Manolescu, aşezat în avangarda compozitului comando, considera că ele vor marca o necesară despărţire de un autor mumificat de idolatria caracteristică înapoiatului mental colectiv românesc. Despărţire care, numai ea, va permite redescoperirea adevăratului Eminescu. Ce-a descoperit, pe această cale, N. Manolescu personal se poate vedea în capitolul dedicat poetului în ampla sa „Istorie critică”: mai nimic.
Să revenim, însă, la chestiunea datului cu părerea după ureche, dar să ne menţinem, pentru că tot ne aflăm în ianuarie, la „cazul Eminescu”. Zicea, la anul una mie nouă sute nouăzeci şi opt fix, unul dintre tinerii (pe atunci) iconoclaşti din „Dilema” că „…din cauza acaparării imaginii sale de către critica ideologizantă comunistă , Mihail (sic!) Eminescu a devenit tot mai mult o figură emblematică a spiritului naţional şi tot mai puţin un artist al cuvântului”. Şi ofta interogativ: „Cine l-o fi pus pe marele poet să scrie Împărat şi proletar?”. Am mai vorbit în această pagină despre ceea ce numesc „ideologism întors”, adică, pe vorba francezului, à l’envers. El este practicat astăzi, cu viclene tendinţe manipulatoare, de către indivizi versaţi, dar şi cu prostească naivitate de către diverşi papagali de felul celui mai sus citat. Omul nostru, rămas, după cum se vede, cu lecturile din Eminescu la nivelul gimnazial şi convins că în Scrisoarea III ar fi vorba doar de Mircea şi Baiazid, iar în Împărat şi proletar poetul ar avea idei socialiste şi ar critica orânduirea burgheză, este, evident, mai puţin avizat decât ideologii anilor ’50, care doar spuneau asta. Instruiţi la bune şcoli interbelice, aceia ştiau foarte bine că Împărat şi proletar este un poem filozofic în care lecturile din socialiştii utopici sunt dublate de cele din Schopenhauer, iar concluzia lui e adânc pesimistă. Dar mistificau cu bună ştiinţă, oprind, în manualele şcolare (ca şi în volumele dedicate şcolii), fără a pune măcar avertizatoarele croşete, textul după îndemnul la zdrobirea orânduirii „crude şi nedrepte”, prezentat drept soluţie. Bieţii profesori, chiar dacă ştiau că adevărul e altul, nu îndrăzneau să susţină, în faţa sărmanilor elevi, altceva. În schimb, publicistul de azi, erijat în cunoscător de literatură, nutrit cu idei de-a gata şi plimbat peste ocean după potcoave de cai morţi (pe care nici nu le-a găsit!) e convins că printr-un asemenea poem sau prin altele Eminescu le-a înlesnit comuniştilor şi naţionaliştilor anexarea sa, transformarea în statuie, în simbol şi în cariatidă morală (dar de cretă), menită a susţine orgoliile nejustificate ale unei culturi şi ale unei naţiuni minore.
Noroc că răspunsul la gângăvelile unor asemenea specimene l-a dat deja Eminescu: „Astfel, încăput pe mâna a oricărui, te va drege,/ Rele-or zice că sunt toate câte nu vor înţelege…”. Recifele de coral ale imposturii fiind foarte bogate, iar noaptea ignoranţei fără sfârşit, premoniţia amar-filosofică a marelui poet se adevereşte iar şi iar.

Anunțuri

G. Ivaşcu – portrete la centenar

Într-un număr de final de an al României literare (51/ 2011), conţinând, în chip explicabil, câteva materiale de umplutură, dar şi câteva texte menite să destindă, găsim cinci intervenţii dedicate, cu întârziere, lui George Ivaşcu (de la a cărui naştere s-au împlinit, pe 22 iulie, o sută de ani). * George Ivaşcu (22. 07. 1911-21.06. 1988), despre al cărui rol jucat în presa culturală din deceniile 6-9 N. Manolescu zice, în editorial, că „generaţiile noi ştiu prea puţin” – dar oare despre ce ştiu ele mai mult?, n.m. –, a fost om de stânga încă din anii ’40, dar avea să traverseze şi o perioadă pe care însuşi o numea, cu amară ironie, „de arpacaş”, adică o detenţie de patru ani, din 1950 până în 1954. * Eliberat din închisoare ca nevinovat, prin revizuirea procesului, este însărcinat, în 1955, de regimul Gheorghiu-Dej să conducă săptămânalul Contemporanul, fiind mutat la două luni după celebrele Teze din iulie 1971 ale lui N. Ceauşescu, la conducerea României literare, ceea ce, după opinia lui N. Manolescu, a reprezentat, din punct de vedere politic, o „trecere pe linia moartă”. * Portretizat, după unii, de G. Călinescu în duplicitarul Gaittany din Scrinul negru, G. Ivaşcu a făcut, aşa cum se menţionează în toate cele cinci texte care-i sunt dedicate de către N. Manolescu, G. Dimisianu, Radu Cosaşu, Ana Blandiana şi lingvistul Alexandru Niculescu, un joc abil între ceea ce i se cerea în plan ideologic şi ceea ce dorea el însuşi să realizeze în plan literar. În cuvintele lui G. Dimisianu, prin jocul său plin de inteligenţă, „în câştig au ieşit amândouă părţile. Regimul a primit ce dorea să primească de la publicaţiile încredinţate lui Ivaşcu, texte de ideologie, elogii aduse politicii oficiale ş.c.l. (iar G. Ivaşcu a câştigat) satisfacţia de a fi alcătuit două reviste, […], în care s-au putut manifesta, aproape în toată voia, cei mai importanţi scriitori şi critici ai literaturii române de după război.” * De altfel, toţi cei cinci evocatori ai personalităţii sale sunt beneficiari ai unei asemenea abilităţi a celui pe care-l omagiază aproape exclusiv în calitatea sa de om de presă (aşadar, mai puţin sau deloc în cea de istoric literar). * Ar fi de sesizat, totuşi, deosebirea de opinii între N. Manolescu şi G. Dimisianu în chestiunea unei posibile atitudini a omagiatului, comunist în ilegalitate, care publica, în anii ’40, sub numele adevărat, în presa de stânga (“Manifest”, “Reporter”, “Timpul”) texte specifice, dar semna sub pseudonim, în “Vremea”, articole de susţinere a războiului pentru redobândirea Basarabiei şi a Bucovinei de Nord sau chiar de incriminare a terorii URSS şi a teribilei organizaţii poliţieneşti numite CEKA. * G. Dimisianu, care-şi bazează portretul pe convingerea că acest dublu joc a fost real, dă credit informaţiei dintr-o lucrare a lui Lucian Boia (Capcanele istoriei. Elita românească între 1930-1950, Ed. Humanitas, 2011), pe care, însă, N. Manolescu o consideră îndoielnică, precizând că G. Ivaşcu a negat paternitatea articolelor din “Vremea” (pentru care a şi fost condamnat!) şi a arătat că ele (şi mai ales cel din 29 iunie 1941, în care “războiul antisovietic este socotit, în limbajul extremei drepte, o «cruciadă» menită să «izbăvească civilizaţia şi religia creştină» de comunism”) i-au aparţinut, de fapt, lui Alexandru Gregorian, “poet şi publicist, apropiat cercurilor de extremă dreaptă şi antisemit notoriu, director al revistei Sfarmă- Piatră”. * Cu doza de umor care-l caracterizează şi eludând complicata chestiune de mai sus, Radu Cosaşu vorbeşte despre “politica lui Ivaşcu” în comunism, elogiind “ambiguitatea, pe cât de creatoare, pe atât de periculoasă” şi acel “cult al vicleniei” care le-a permis scriitorilor adevăraţi să se manifeste. * R. C. evocă, în finalul textului său, şi un moment de demnitate al redacţiei României literare conduse de G. Ivaşcu, care, prin eforturi riscante, ar fi izbutit să împiedice, în ianuarie 1988, înlocuirea, pe prima pagină, a portretului lui M. Eminescu prin cel al Marelui Cârmaci, de la naşterea căruia se împlineau 70 de ani. * Povestea mi se pare inventată, deoarece zilele de 15 şi 26 ianuarie cad întotdeauna în săptămâni diferite. * Însă, oricum, problema e rezolvată de mai bine de zece ani, de când, în săptămâna cu 15 ianuarie, din teama de mitizare, poate apărea pe prima pagină a numitei reviste orice portret, nu şi cel al lui Eminescu!