Păcatele bătrâneţilor sau Ambiţul lui Ionică Plămadă (versiune definitivă)

Întâlnim adesea persoane care, mai ales aflate asupra chefului, ţin cu tot dinadinsul să ne povestească „romanul vieţii lor”. Şi nu o dată, din diverse motive, le şi ascultăm. Asemenea „romane” ajung, însă, îndeobşte, la un prematur deznodământ: căderea frunţii protagonistului-narator pe masa încărcată de pahare. Dar, fără greş, în ele, „autorii” se înfăţişează drept ceea ce nu sunt şi n-au fost nici o clipă în modesta lor viaţă. Până şi Nea Tilică, un hâtru bătrân de la Răscăieţi, are romanul lui. În acest roman, episodul predilect îl constituie cei doi ani de „facultate” (cum numeşte el puşcăria), când, bineînţeles, Nea Tilică era şef de cameră, îi lua peste picior pe toţi gardienii şi se bătea pe burtă cu directorul închisorii.
Un „roman” al său a purtat în minte şi a difuzat oral (şi fragmentar) decenii la rând şi fostul profesor Ionică Plămadă. Ionică Plămadă ar putea vieţui în Drăculeşti, târguşorul din proza lui D. Ungureanu, în care multă lume vede Găeştiul Marioarei Sachelarie, cea care ar fi revoluţionat literatura americană modernă. În romanul lui Ionică Plămadă, zis şi Conu Ionel, mai toţi cei pe care i-a cunoscut dumnealui, de la colegii de cancelarie la cei de pahar şi de la gunoieri la edili, apăreau ca nişte nulităţi patentate, nişte impostori al căror eventual succes în viaţă sau în carieră i se părea nedrept şi inexplicabil, ori nişte curve sau nişte piţipoance (când era vorba de femei). Septuagenarul Ionică Plămadă n-a avut, însă, înţelepciunea de a-şi lăsa compunerea epică în stadiul difuzării orale, ci a aşternut-o pe hârtie acum, la senectute, şi, punându-şi la bătaie economiile din pensie, chiar a publicat-o sub titlul „Ambiţia unui profesor”. Titlul e semnificativ, pentru că atât în viaţă cât şi în carte Ionică Plămadă s-a străduit din răsputeri să pară ce n-a prea fost. Profilul omului este, de altminteri, foarte potrivit tipologiei încarnate: insul care şi-a făcut (sesizând că ageamii sunt destui) din cacealma un principiu de viaţă.
Învăţător devenit prin studii la fără frecvenţă dascăl de română, Ionică Plămadă s-a impus, în timpul tinereţii şi maturităţii sale revoluţionare, ca iscusit reprezentant al mişcării artistice de amatori, prin brigăzi de agitaţie sau texte satirice angajate. A redactat şi a tipărit, în colaborare cu un amic, chiar un îndrumar în domeniu, opera lui de căpătâi, o broşurică de 46 de pagini, în care pornea de la propria lui experienţă. Graţie acestei activităţi entuziast desfăşurate, Ionică Plămadă a ajuns, pentru o vreme, ceva pe la Comitetul Judeţean de Cultură şi Educaţie Socialistă. Înlăturat din funcţie pentru nu se mai ştie ce boacănă, s-a întors la catedră, la brigăzi şi la şuşanele satirice. Evident că Ionică Plămadă a uitat toate astea şi, proiectându-se în textul său nu în unul, ci chiar în două personaje (un tată care lasă urmaşului său un jurnal împănat cu câteva stihuri searbede şi un fiu care-l citeşte cu pioşenie – ambii cadre didactice), vrea să apară drept un profesor model, cinstit până-n străfundul sufletului, neînţeles de cei din jur şi silit a trăi într-o lume de mediocrităţi, coruptă şi dezgustătoare. Căci el, Ionică Plămadă, autorul proiectat în propriile-i personaje (cu limbajul său precar şi mahalagesc cu tot), care se consideră cel mai mare profesor din istoria târguşorului în care trăieşte, ar fi fost exact ce n-a fost: un mare anticomunist şi un antisecurist înverşunat.
Evident că în carte apar şi alte date menite a-l aureola pe Ionică Plămadă. Dacă omul, student la f.f., se ducea pe la facultate numai la examene, iar obţinerea unei note de trecere era sărbătorită ca un mic Premiu Nobel, personajul îşi toceşte coatele prin amfiteatre şi bilioteci, în vecinătatea unor mari personalităţi. Dacă Plămadă cunoaşte Ateneul Român doar pentru că, trecând într-un rând prin faţa lui, a călcat pe o coajă de banană şi a căzut luxându-şi glezna şi julindu-şi nasul, personajul său e un înfocat meloman care merge la numeroase concerte simfonice. Şi aşa mai departe.
Toate i s-ar fi iertat, însă, lui Ionică Plămadă, dacă textul în sine n-ar fi o inepţie, o scriere ridicolă, amintind de încercările adolescentine naive. Acţiunea romanului său e cam următoarea: un profesor de provincie postdecembrist, aflat la „vârsta lui Isus” (vai!), naiv şi idealist până-n măduva oaselor, se pomeneşte, nitam-nisam, cu o sumă de două miliarde de dolari (!!!), ca moştenire de la o rudă, Ion Fieraru, care a emigrat în America şi a devenit, sub numele de John Smith, petrolist texan. În paranteză fie zis, criticii literari ar putea să vadă aici celebrul motiv al „unchiului din America”, pe care Ionică Plămadă îl tratează într-o manieră originală, fiind atins, chiar, din când în când, de aripa geniului! Moştenitorul e, însă, pândit de tot felul de securişti şi de mafioţi locali sau de peste Ocean (complici ai unei prefăcute dar mortal de frumoase femei), care, până la urmă, îl vor împuşca (fără a-l ucide) şi îl vor lăsa fără moştenire. Toate astea nu se vor întâmpla, totuşi, înainte ca Ionică Plămadă-personajul să pună la cale (fără a mai realiza) înfiinţarea unei şcoli particulare, iniţiind şi un concurs de ocupare a bănoaselor catedre („între cinci şi opt mii de euro lunar” – !!!), prilej de a-i respinge pe unii dintre cunoscuţii lui Ionică Plămadă-autorul. Pentru că textul lui Ionică Plămadă este, în bună parte (ca şi cel pe l-a difuzat pe cale orală întreaga viaţă), un soi de „roman cu cheie”; dar cu uşa deschisă.
Şi ca şi cum totul n-ar fi fost suficient, în penibila sa compunere (precară din toate punctele de vedere, alcătuită din clişee şi falsă ca limbaj), Ionică Plămadă îşi lasă, la vârsta lui, şi oarece fantasme erotice să zburde cu graţie. Astfel, tânărul său personaj o are la dreapta sa pe purtătoarea numelui unei foste colege de cancelarie a lui Plămadă, care l-a dispreţuit făţiş (căci în micul târg unde vieţuieşte Ionică al nostru cam toate se ştiu). Ei bine, întinerind-o pe respectabila doamnă cu vreo patru decenii, Plămadă face din ea iubita alter-egoului său tânăr. Ea îi va dărui şi un copil, căruia tatăl îi va lăsa „învăţăturile” sale, adică romanul lui Ionică Plămadă!
Evident că textul rezultat din dorinţa lui Ionică Plămadă de a părea altceva decât este, dar şi din cultura lui standard, de manual şcolar liceal, este o stupizenie. Nu se ştie, totuşi, dacă un alt sfârşit decât cel solemn şi plin de ambiţ pe care i-l dă ar fi putut salva lucrurile. Bunăoară, romanul ar fi putut să se sfârşească aşa: soţia autorului, deranjată din somn de bâiguielile soţului, care se închipuia, în vis, când tată, când fiu, când miliardar, când falit şi când personaj, când autor, să-i toarne dimineaţa o carafă de apă rece pe faţă strigându-i: ”Trezeşte-te, mă, că ai bolborosit nu ştiu ce toată noaptea! Iar ai băut aseară cu ăia!”.
E greu de spus dacă există ceva mai tâmpit decât textul de debut al bătrânului activist cultural Ionică Plămadă. Deşi plămada asta dospeşte, de vreo douăzeci şi mai bine de ani, de când s-a dat voie la tipar pentru orişicine, prin toate târgurile, oraşele şi municipiile patriei noastre dragi. Ba chiar şi prin Capitală, unde lucrurile se petrec şi mai abitir. Aşa că apar zeci, sute şi mii de alcătuiri de acelaşi soi, produse, nu o dată, de autori care, la vârsta lor, în loc să-şi plimbe căţeluşa prin parc, să-şi şamponeze pisica, să joace table în faţa blocului sau, mai bine, să şoptească rugăciuni, se apucă de de comis păcate literare.
Norocul nostru că asemenea caraghioslâcuri au, de regulă, un tiraj egal cu numărul locatarilor de pe scara de bloc a autorului! (oct. 2010)

(Din volumul „Arta derivei”, Tablete. Consemnări. Resemnări, aflat sub tipar)

Anunțuri