Arderea pruncilor

Pare că suntem urmăriţi de un blestem care ne meneşte celor mai stupefiante recorduri. Devenim adevăraţi artişti ai superlativelor. Din nefericire, niciunul dintre superlativele noastre de dată recentă nu ţine de sfera pozitivului, care, pe blândul plai mioritic năpădit de scaieţi, a devenit, vorba poetului, ceva mai înghesuit în sine decât însuşi punctul. Iată, nici n-a trecut o lună şi jumătate de la carnagiul de la Tuzla (pe care, potopiţi de tot soiul de ştiri despre nimic urlate pe la televiziuni către o populaţie şi aşa turmentată de lovituri în cap şi de caniculă), că la o maternitate bucureşteană unsprezece copilaşi abia născuţi au fost pârjoliţi ca într-un cuptor de un incendiu sesizat, pe cât se pare, abia la vreo jumătate de oră de la declanşarea lui. În momentul în care tastez aceste fraze, impresionat de ceea ce am văzut şi am auzit, tulburat de suferinţa părinţilor care şi-au pierdut copiii sau îi ştiu în primejdie de moarte (şi pe care guvernul vrea să-i despăgubească, drămuind atent sumele, prin cinci sau prin trei mii cinci sute de lei – după cum copilaşul e mort sau doar ars!), cinci dintre aceşti îngeri nevinovaţi au murit. Şi este posibil să moară şi ceilalţi. Iar aceia care, printr-un miracol, vor scăpa, vor duce o viaţă marcată de sechelele acestui accident. Deturnând şi viaţa părinţilor lor, care aşteptau copii sănătoşi şi vor primi, împreună cu derizoria sumă aruncată în bătaie de joc, nişte infirmi. Veniţi să ajute, câţiva medici israelieni declară că n-au văzut şi nici n-au auzit că s-ar mai fi întâmplat aşa ceva vreodată în lume. Poate, zic eu, în războiul din Vietnam, dar nu în realitate, ci în imaginaţia vreunui zărghit de scenarist american.

Am luat cunoştinţă, pe internet, de sute de reacţii indignate. Am ascultat, în dezbateri televizate, opinii şi am sesizat încercarea unora de a câştiga capital politic prin tragedia micuţilor. Am ezitat îndelung înainte de a mă aşeza în faţa calculatorului, gândindu-mă că, sub imperiul emoţiei, aş putea să judec greşit. Trag, totuşi, aer în piept şi încerc să fiu calm.

Aşadar, ce s-a întâmplat acolo? S-a întâmplat ceea ce se întâmplă peste tot în ţara noastră lăsată în voia soartei, o ţară în care nicio regulă (de la cele de circulaţie la cea a bunului-simţ) nu e respectată, unde fiecare face ce-l taie capul, o ţară în care pisica e acasă, dar are alte preocupări decât pe cea de a prinde şoareci.

Să recapitulăm. O firmă de verificări şi mentenanţă încasează, cu o lună înainte de nenorocire, o factură grasă, dar face lucrări de mântuială. Incendiul s-a produs din pricina acestei neglijenţe iresponsabile.

O asistentă care trebuia să se afle permanent în camera micuţilor umblă lela, timp de peste o oră, prin spital. Cum face ea şi cum o fac şi altele, mai mereu. Pompierului care a sosit când camera era deja în flăcări i-au trebuit, în acele condiţii groaznice, doar cinci minute să scoată toţi copilaşii. Dacă asistenta era la postul ei, am fi vorbit acum de un incident minor.

Medicul de gardă se ocupa de ceva, şeful de secţie n-avea idee, probabil, de ceea ce face personalul în timpul serviciului, cum asistentele stau la şuetă şi la cafele, deşi nu pentru asta sunt plătite (prost de către stat, gras de către pacienţi). În sfârşit, directorul maternităţii, un distins specialist, responsabil cu ordinea şi disciplina în instituţia pe care-o conduce, stătea, probabil, mai toată vremea, cu gândul la clinica lui particulară, iar nu la ce-i fac angajaţii.

Recunoaşteţi această lume pe dos, acest lanţ al dezinteresului, al indolenţei, al lipsei de conştiinţă şi de răspundere profesională? Evident că le recunoaşteţi, pentru că Maternitatea Giuleşti nu este alteva decât o imagine a României în mic. Iar unii dintre noi suntem bebeluşii care stau în incubatoare şi, într-o zi, vor fi pârjoliţi.

Există, în toate, o vină individuală (în cazul de faţă, penală) şi o vină colectivă (administrativă sau de sistem). Până în momentul în care scriu, nimeni n-a fost arestat. Iar ministrul de resort încă nu şi-a prezentat demisia. Dimpotrivă, se spală pe mâini (şi chiar zâmbeşte tâmp), ca Pillat din Pont.

Anunțuri