Mitul lui Sisif

Se vor împlini, în curând, 20 de ani de când risipim până şi ultimele umbre de speranţă născute în decembrie 1989. La finele acestui an nu va exista, însă, răgazul necesar spre a medita asupra acestei situaţii, deoarece – împrejurare ticluită sau nimerită – Ţara va întâmpina controversatul Decembrie aniversar sub semnul altui entuziasm: cel generat de stabilirea persoanei care ne va conduce în următorii cinci ani.
La o privire neutră, apare ca definitorie (vai!), pentru aceşti accidentaţi şi uneori nefericiţi 20 de ani, lipsa de continuitate. Deşi s-ar putea pune şi întrebarea gravă dacă noi, românii, o ducem azi cu adevărat mai bine decât înainte de 1989. E drept, avem ceva pâine şi foarte mult circ. Avem voie să vorbim, deşi nu ne ia nimeni în seamă. Am putut moşteni, noi, cei mai de rând, câte-o căscioară de pe la bunici sau părinţi. Dar au apărut, în oraşele şi în satele Patriei, pe şesurile, pe văile, pe dealurile ori prin munţii ei, şi palatele noilor potentaţi. Odraslele acestora accelerează maşini străine prin faţa liceelor, epatând fetele care capătă, de la vârste fragede, aere şi chiar comportări de cocote. În curând le vom oferi şi droguri uşoare, alături de binefacerile prostituţiei cu acte în regulă. A sporit, în schimb, armata căutătorilor în gunoaie, aflată într-un permanent război cu cetele câinilor comunitari. Şi armata asistaţilor social. Nu pensionarii cinstiţi, care au muncit câte 40 de ani şi au plătit contribuţii, ci toţi aceia pe care neputinţa guvernelor care s-au succedat în cele două decenii i-a produs. Românii nu sunt un popor de leneşi, dar e necesar să le creezi posibilitatea de a munci cu folos. Guvernele care s-au succedat în cele două decenii au făcut cu râvnă o treabă sisifică: fiecare a ridicat pe muntele devenirii noastre un bolovan mai mic sau mai mare (şi, nu o dată, un bolovan de carton cu sclipiciuri), pe care cel venit după el l-a lăsat să cadă sau l-a împins, pur şi simplu, înapoi. Dacă nu cumva imaginea aceasta e idilică, iar ocupaţia principală e nu ridicarea bolovanului pe munte, ci prăbuşirea lui în prăpastia pe marginea căreia se aflau, în bancurile din vremea comunismului, capitaliştii privind la noi. Căci întrebarea dacă trăim azi mai bine ca înainte trebuie să ia în calcul şi alţi termeni. De plidă, cu ce preţ trăim (dacă trăim) azi mai bine. Nu cumva ne găsim în situaţia ţăranului care şi-a vândut şi ultimul pogon de pământ şi, fericit, chefuieşte la cârciumă, fără să-i pese că de la anul va face foamea?
În decembrie 2009, ar fi să vină vorba şi despre Ceauşescu, cel executat, pilduitor, la Târgovişte, care a lăsat ţara cu un excedent valutar tocmai bun de furat de către cei pe care un cunoscător îi numeşte „băieţii deştepţi”. Apare, automat, întrebarea la cât se ridică în prezent datoria ţării, pe ce (şi de ce) s-au dus banii şi ce va însemna acest lucru pentru viitor. Tot atunci ar fi să se facă observaţia că, la 20 de ani de la instaurarea efectivă a comunismului în România, o continuitate în acţiune căreia-i putem găsi o sută sau o mie de păcate a dat, totuşi, roadele pe care le-a dat. Sau, dacă nu ne place, putem lua primii douăzeci de ani interbelici. Din nefericire, urmaşii comuniştilor, care se declară adesea admiratori ai celorlalţi şi ne tot conduc către culmi de glorii, n-au învăţat mai nimic de la profesorii sau modelele lor. Se pricep însă de minune la altceva: să ne distragă atenţia prin atractivul spectacol al prăbuşirii bolovanului, lucrând cu eficienţă în singurul domeniu în care au, cum se spune, expertiză înaltă: „enteresul şi iar enteresul”.

Anunțuri