Poemul pierdut. O amintire

Nu ştiu care dintre noi a avut, în toamna târzie a lui 1965, ideea. Eram studenţi la Facultatea de Limba şi Literatura Română, iar noi, băieţii din anul I, fuseserăm mutaţi de la Căminul „Carpaţi”, de pe Academiei, vizavi de clădirea Universităţii (aripa în care locuiam avea să se prăbuşească la marele cutremur din 4 martie 1977), într-un alt cămin, mult mai puţin confortabil, numit Regnault şi situat la capătul intrării Costache Negruzzi. Era în zona Operei şi nu departe de fostul Stadion al Republicii. Strămutarea noastră se făcuse, după câte se şoptea, spre a ne feri de influenţa unor agitatori care încercau să le bage în cap studenţilor nu mai ştiu ce idei duşmănoase. Aşa, de la patru în cameră, cum eram la „Carpaţi”, am ajuns să locuim, într-o încăpere, nouă studenţi de la Română; doar că prin camera noastră mai treceau încă şaisprezece de la diverse limbi străine. Ca unul care făcuse un an şi zece luni de armată, eu n-am încercat niciun şoc. A fost, de altfel, dincolo de inconvenientul de a ne deranja unii pe alţii şi de a fi siliţi să studiem în sordida sală de lectură a căminului sau în biblioteci, o perioadă  frumoasă, pentru că mulţi dintre noi ne-am împrietenit acolo şi am rămas prieteni întreaga viaţă. În curtea căminului era şi un teren de sport pe care încingeam repetate partide de fotbal. Râsul tineresc era la el acasă, alături de iluziile de tot felul, pe care uneori ni le alimentam reciproc, alteori ni le cenzuram ironic. Un coleg hâtru (despre care am auzit că nu mai este printre noi) le-a găsit tuturor celor de la camera „bis” câte o poreclă foarte potrivită, care s-a lipit de ei pentru toată studenţia (şi pe care unii au purtat-o întreaga viaţă).

Câţiva dintre noi scriam, ne citeam textele, trimiteam la reviste, aşteptam debutul şi, poate, gloria. Era un moment favorabil  literaturii. Într-o zi sau într-o seară, prietenul meu Alex Ştefănescu (pe atunci numai Sandu) mi-a vorbit despre un cenaclu literar la care ar fi fost bine să mergem, pentru că eram doriţi acolo. Organizat la Casa Raională de Cultură „Nicolae Bălcescu”, cenaclul, numit „George Bacovia”, era patronat de soţia poetului, o bătrânică simpatică şi vioaie, care trăia în cultul fostului său soţ, imaginându-şi de fiecare dată ce-ar fi spus acesta despre cutare fapt sau despre cutare vers. Zis şi făcut! În prima săptămână am luat, alături de Sandu, de Gabriela Vasilache (cunoscută, mai apoi, ca Negreanu), de colegul nostru de la Turcă, Doru Valeriu Veliman, şi de alţi câţiva, drumul către casa de cultură cu pricina, situată undeva, dincolo de Dealul Mitropoliei. Acolo ne-am întâlnit cu colegul nostru R.G.S., despre care aveam să aflu mai târziu că era descoperitorul (deloc întâmplător) al lăcaşului.  Am găsit în cenaclu şi câţiva tineri, între care doi fraţi gemeni pe nume Timofte, care scriau (sau poate că doar unul, Valentin, scria) şi pe care noi îi confundam mereu, ceea ce a ajuns să-i şi supere.  Dar cei mai mulţi dintre participanţi  erau oameni ceva mai în vârstă, ba chiar cam bătrâni. Pe unii îi ştiam, oarecum, din presa literară, cum era cazul Verei Hudici. Pe alţii nu, cum era cazul bătrânelului cam prizărit şi ciufut, pe nume Andrei Ciurunga. Care avea, totuşi (dar noi nu ne dădeam seama), doar 46 de ani. Toţi vârsticii aceia care păreau nu doar complexaţi în faţa tinereţii noastre impetuoase (şi, poate, cam impertinente) ne-au atras, totuşi, atenţia printr-o cultură pe care, cu discreţie şi parcă şi cu prudenţă, încercau să şi-o pună-n valoare. Dar şi prin bunul-gust, prin receptivitate şi chiar prin generozitatea faţă de noi. În orice caz, deveniserăm, fără s-o merităm pe deplin, nişte mici vedete ale acelui cenaclu (pe care, după câteva luni, am început să-l considerăm o experienţă tranzitorie).  Am citit pe rând, am fost discutaţi, ni s-au făcut şi observaţii. Ceea ce propuneam spre lectură era, totuşi, dat cu o săptămână înainte spre avizare unor inşi care nu ni se păreau a fi scriitori. Îmi amintesc, acum, a doua mea lectură acolo. Scrisesem un poem amplu, în versuri libere, întrucâtva polifonic, cu pretenţii (aş zice azi) vizionare şi un limbaj destul de radicalizat. A fost un mic triumf, s-au rostit chiar cuvinte mari, aşa că micul nostru grup de tineri a luat episodul ca pe o veritabilă lecţie dată „ruginiţilor”, siliţi a recunoaşte şi ei valoarea noastră. Ajunşi la cămin destul de târziu, am fost întâmpinaţi, ca de fiecare dată, cu interes, iar Alex le-a vorbit colegilor cu înflăcărare despre succesul meu şi m-a silit să le citesc poemul. Era ceva destul de sumbru, cu vreun soi de surpare a lumii, sfârşită printr-o trezire dintr-un vis, la razele zorilor şi ale vieţii. La sfârşitul lecturii,  unul dintre colegi, care mai târziu a ajuns istoric literar, m-a sărutat pe obraji, explicându-mi că a făcut-o îndeosebi pentru finalul optimist al poemului meu. Aveam să înţeleg mult mai târziu adevăratul motiv al sărutării.

Din tot acest succes repede uitat a rămas obiceiul lecturilor în cameră. Aşa, într-o seară, Alex Ştefănescu ne-a citit o parodie destul de acidă cu trimiteri directe la realităţile comuniste ( „Ţăran şi secretar” se intitula, dacă-mi aduc bine aminte), pornind de la poemul eminescian „Împărat şi proletar”. Gustată de colegi, pentru că era punctată de umor şi foarte bine scrisă. Lucru pe care l-am subliniat şi eu, atrâgându-i, totuşi, atenţia că Eminescu n-ar  trebui să fie jertfit pentru o asemenea cauză, că vulgaritatea subiectului contemporan jigneşte poemul de la care se pleacă. Uşor dezamăgit, Sandu mi-a dat dreptate; măcar parţial.

În primăvara lui 1966, Casa de Cultură „N. Bălcescu” a celebrat un deceniu de la înfiinţare prin publicarea unei broşurele compozite,  intitulată sec „Popas aniversar”. Printre texte festiviste, „angajate” şi patriotarde, mai toate fără nicio valoare, ni se găsise loc, cu câte două poezii, scrise pe alt ton, mie şi Gabrielei Vasilache.  Avea una şi colegul nostru R.G.S. Tot o poezie semna şi „bătrânelul” cu înfăţişare chinuită  Andrei Ciurunga. Citită azi, când ştiu ceva mai mult despre autor decât atunci, poezia sa, intitulată derutant „Schimbul II”, îmi pare a fi în cheie dublă: „Suntem schimbul doi. Iată ceasul:/ cadranului destule secunde i-au trecut/ de când măsurarăm cu zenitul, cu pasul,/ timpul aflat în noi nestrăbătut.// Schimbul întâi a răzbit cu revoltă,/ grav, pe sub temple cu idoli sătui,/ surpând subteran câte-un mit, câte-o boltă./ E caldă ştafeta de sângele lui.// Suntem schimbul doi. Pe braţe, pe frunte/ purtăm constelaţii: Urse şi Lei/ ce muşcă abruptele pulpe de munte – / treptele spre umerii schimbului trei”. Surpriza noastră a fost, însă, absenţa lui Alex din culegere. Citise şi fusese foarte apreciat. Scria, de altfel, foarte bine şi, mai târziu, Geo Dumitrescu îi va tipări grupaje lirice la rubrica sa din „România literară”; semnate, însă, Ioana Matei. Iritat de absenţa colegului nostru, l-am abordat, la un moment dat, pe unul dintre acei indivizi care-mi păreau a trage sforile pe-acolo şi i-am reproşat-o cu vehemenţă. Am primit sfatul vag ameninţător de a nu mai face săpături în această problemă. E o decizie şi nu e treaba mea. A fost, probabil, şi acesta unul dintre motivele pentru care,  în toamna lui 1966, grupul nostru n-a mai mers la casa de cultură cu pricina. Lua naştere, de altfel, şi Cenaclul „Junimea”, al facultăţii noastre, condus de George Ivaşcu.

Fuseserăm cazaţi, acum, din nou la Căminul „Carpaţi”, ocupând camerele pe baza prieteniilor încheiate la „Regnault”. Într-o zi, nu mai ştiu care, spre toamnă, prietenul Alex mă abordează, cu o mină îngrijorată, dezvăluindu-mi faptul că este anchetat de Securitate şi mă avertizează că, mai mult ca sigur, voi fi chemat şi eu, ca prieten declarat al său, spre a da relaţii. Între probele de la dosar se află şi parodia după „Împărat şi proletar”. Asta, îmi spune, spre uimirea lui, care, fără a-mi da explicit dreptate, gândindu-se la ce i-am spus eu în seara lecturării de la „Regnault”, rupsese a doua zi manuscrisul. Pesemne cineva, unul dintre colegii noştri, i-l luase din sertarul noptierei şi îl copiase în acea noapte, depunând, apoi, copia la Securitate.

Lucrurile s-au petrecut după cum mă prevenise amicul meu. Am fost chemat, într-o bună zi (iată că nu-mi mai amintesc cine mi-a dat ţidula, poate portarul căminului), la un sediu (nu ştiu al cui) de pe strada Ştefan Furtună, cea care duce, din spatele Grădinii Botanice, către Spitalul Militar şi spre zona Gării de Nord. Am lăsat buletinul la punctul de control şi am fost condus, ca în romanele de prost-gust cu ilegalişti, într-o cameră în care se aflau numai două mese goale şi câteva scaune. Am fost lăsat să aştept acolo cam patru ore. Din când în când, câte un miliţian îşi băga capul pe uşă, constata, fără a mă întreba nimic, că-l aştept pe „tovarăşul Achim” (am auzit că individul a ajuns, cu timpul, colonel şi se ocupa de Uniunea Scriitorilor) şi se retrăgea. Pe la ora 14 mi s-a spus să mă duc la cămin („tovarăşul Achim are alte probleme”) şi să vin a doua zi, buletinul reţinându-mi-se la poartă. A doua zi, trei ofiţeri, dintre care unul, îmbrăcat în haine civile, era „tovarăşul Achim”, care, spre surpriza mea, poseda bune cunoştinţe de literatură, m-au luat la-ntrebări. Care mai potolite, care insinuante, care ameninţătoare. Punctate de glume şi ironii. Nu mai ştiu cine a scris declaraţia. Cred că eu, punct cu punct, după fiecare întrebare considerată importantă (pentru că, în afară de acestea, miliţienii comentau şi îmi puneau şi alte întrebări). Toate îl vizau pe colegul meu, Ştefănescu Alexandru, unele încercând să scoată de la mine informaţii şi privind eventualele lui relaţii necunoscute. După mai multe ore, unul dintre ofiţeri  a citit ce a rezultat şi m-a întrebat dacă nu cumva doresc să reformulez tot ce am scris. Am spus că nu doresc. Iar el a ţinut să observe, în timp ce eram pus să şi semnez declaraţia, că, după opinia mea, Ştefănescu ar trebui premiat, iar nu dat afară din facultate.  Şi m-a avertizat, susţinut de zâmbetele insidioase ale celorlalţi doi, că după Ştefănescu aş putea urma eu.

După un timp (poate o lună) a avut loc o şedinţă UTC deschisă a anului II de studiu, care avea ca scop discutarea cazului colegului nostru, considerat un soi de duşman al regimului comunist şi chiar adept al unor idei fasciste.  Participau şi profesori şi, în primul rând, conducerea Facultăţii. Şedinţa se desfăşura în amfiteatrul Odobescu şi, în primele rânduri, i-am recunoscut pe securiştii care mă interogaseră. Îmbrăcaţi, evident, în haine civile. Cu câtva timp înainte de şedinţă cazul era deja cunoscut şi se discuta cu aprindere. În aceste discuţii, dar şi în şedinţa propriu-zisă, unii colegi care nici nu-l cunoşteau pe Alex acuzau cu vehemenţă în fraze-şablon. Una dintre cele mai patetice acuzatoare a emigrat în Anglia la scurt timp după terminarea facultăţii. Alex a avut, însă, şi doi apărători: pe mine şi pe Gabriela Negreanu. Inconştienţi şi idealişti. Cineva mi-a şoptit, mai târziu, că unul dintre profesorii noştri s-ar fi exprimat, în timpul cuvântului meu, cam aşa: „Pe ăsta o să-l terminăm şi mai repede ca pe Ştefănescu!”. Nebunia mea a fost aceea că, la un moment dat, în timp ce vorbeam, mi-a venit ideea să-l întreb, privindu-l fix şi indicându-l cu degetul (aproape toţi cei din primele rânduri întorseseră capul şi se uitau către mine),  pe unul dintre securiştii aflaţi în faţă dacă pot spune ce am spus la anchetă. Omul s-a fâstâcit şi, pus în dificultate, s-a demascat, precizând că pot, dar cu grijă. La care sala a râs timid. N-aş putea spune de cine.

Până la urmă prietenul meu n-a fost exmatriculat. Dar asta nu datorită atitudinii mele şi a Gabrielei Negreanu (deşi ar fi posibil să fi avut şi noi o contribuţie, cât de mică) şi nici pentru că şi-a făcut, la final, mea culpa, ci  graţie admirabilei demnităţi a profesoarei noastre Zoe Dumitrescu Buşulenga, prodecan pe atunci, care, într-o altă şedinţă, de la decanat, s-a opus cu îndărătnicie exmatriculării. Astfel, Alex s-a ales doar cu o suspendare de câţiva ani din UTC. El a rememorat pentru prima dată întâmplarea despre care vorbesc aici, într-un supliment al revistei „Expres magazin”, intitulat „Indiscret”, prin anii ΄90. A evidenţiat în primul rând atitudinea profesoarei  Zoe Dumitrescu Buşulenga, dar n-a uitat să sublinieze şi poziţia celor doi colegi ai săi: Gabriela Negreanu şi Tudor Cristea. Atitudinea noastră a avut şi n-a avut urmări (pentru noi). Iată trei episoade, care mă privesc doar pe mine. Într-o zi, la scurt timp după acea şedinţă, trecând prin faţa Decanatului, în drum către biblioteca de literatură a Facultăţii, am fost lovit în mod violent cu cotul peste braţ de cineva . M-am întors contrariat şi am văzut un individ care rânjea şi mă ameninţa, din mers, cu degetul. Era unul dintre securiştii care mă anchetaseră. Mai târziu, când eram profesor, directorul şcolii, un bun amic, m-a sfătuit de mai multe ori să-mi  mai ţin gura, pentru că, de câte ori trece prin şcoală, securistul oraşului, un colonel, întreabă ce mai vorbesc. Iar în vara lui 1989, într-o după-amiază  declinând către seară, pe când eu mă aflam împreună cu acelaşi director şi prieten al meu la un popas turistic de lângă oraş, întrebându-mă în sinea mea de ce în ziua aia ne tot salută, volubili, trecând pe lângă masa noastră, tot felul de miliţieni, întors acasă, mi-am găsit soţia şi fetiţa înspăimântate: avusese loc o perchiziţie domiciliară a Securităţii târgoviştene, având ca scop ceva foarte nebulos în legătură cu mine. Soldată, din fericire, doar cu un proces-verbal, semnat şi de către o vecină, ca martor. De aproape 22 de ani copia acestui proces-verbal se află într-un sertar al biroului meu, iar eu vorbesc aici întâia dată despre ea.

Respectând regulile compoziţiei clasice, textul acesta ar trebui să se întoarcă la premise spre a trage concluzia. M-am întrebat, aşadar, multă vreme, cine a avut ideea ca noi să mergem la cenaclul „Bacovia”. Apoi am început să mă întreb de ce am fost invitaţi în acel cenaclu. Într-o bună zi am găsit răspunsul: am fost, în realitate, infiltraţi acolo, cu scopul ca unii dintre noi, dar şi unii care se aflau deja în cenaclu, să fie urmăriţi mai cu eficienţă. Mi-am dat seama de asta când am citit într-o revistă literară poeziile de la Canal ale lui Andrei Ciurunga. Noi habar n-aveam că „bătrânelul” acela prizărit, închis în sine şi parcă speriat, era autorul a cinci volume de versuri apărute înainte de 1948 (despre care nimeni nu îndrăznea să vorbească) şi că se întorsese, de nici doi ani, de la Canal. Mi se pare că alături de el se mai aflau şi alţii cam în aceeaşi situaţie (doar că numele lor n-a mai apărut în presa literară). Am aflat apoi (de fapt, Alex a aflat, în perioada anchetei) că infatuatul nostru coleg R.G.S., bucureştean get-beget, care ne dusese acolo, era principalul turnător (mai erau doi, din cei nouă care locuiam în camera de la Regnault, iar unul va fi copiat parodia lui Alex şi o va fi dus la Securitate). Mai mult decât atât, R.G.S. era un soi de provocator: i se plângea lui Alex că tatăl lui este persecutat fără vină, iar acesta se solidariza cu suferinţa prietenului, făcând felurite aprecieri; pe care colegul său le comunica, grijuliu, ofiţerului său de legătură. Omul mai are puţin şi iese la pensie de la Televiziunea Română.

Am priceput şi de ce lui Alex nu i se publicase nimic în culegerea aniversară. Dar şi de ce lui R.G.S., care nu avea talent literar, i s-a tipărit un text convenţional. Printre vagile „eminenţe cenuşii” ale acelui lăcaş de cultură se va fi aflat un informator sau un securist. Mai târziu am înţeles şi din ce pricină colegul nostru care a ajuns istoric literar (un om, totuşi, de treabă) m-a sărutat pentru sfârşitul optimist al poemului meu care a plăcut aşa de mult la cenaclu: se simţea uşurat că nu mai este nevoit să-l copieze şi să-l depună la Securitate. Cu toate astea, nu ştiu când şi în ce împrejurare, poemul acela a dispărut. S-au scurs de atunci patru decenii şi jumătate, iar eu nu-mi mai aduc aminte aproape nimic din el. L-am căutat ani la rând prin toate hârtiile mele, dar în zadar.

Nu vreau să mă gândesc unde ar putea fi găsit.  (martie 2011)

 

[Din volumul „Arta derivei” (2011)]

 

 

Anunțuri

Plăcerea de a zgâria limuzine

Nu sunt sigur că Umberto Eco chiar a spus vorba asta, dar reţelele de socializare (şi mai ales facebookul, care e cel mai aglomerat) sunt ca nişte cârciumi în care nu o dată prostul satului devine lider de opinie. Şi simt, domnule, miticii, miţele, stănicii sau ziţele noastre (fără a mai vorbi de Dumitrache şi Ipingescu ori de amicii scafandrieri)  un aşa de mare îndemn către gavareală, cum nici la cârciumă, în fazele a doua şi a treia ale beţiei, nu se poate închipui! Îşi lasă gospodinele fasolea pe foc, de ajunge ca la mama acasă, ca să-ţi dea o replică pe te miri ce temă! Căci dacă e vorba de istorie, toată lumea devine specialistă, dacă e de literatură, aici, ca şi la fotbal, se pricepe tot omul, iar dacă e vorba de condus ţara, aici nu e măcar unul sau una să nu se priceapă mai bine decât incompetenţii, corupţii, imoralii, ridicolii, canaliile, vânduţii de guvernanţi şi de politicieni, oricare-ar fi aceia!

Ceea ce dă, însă, culoare aparte acestei infatigabile sporovăieli naţionale este politizarea. Chiar când purced, amuzându-mă (deşi ar fi să mă şi indignez), la redactarea acestui text, dau peste editorialul dlui N. Manolescu din penultimul număr pe 2017 al României literare, unde vorbeşte despre dragostea de partid. În comunism exista unul singur, pe care nu-l iubea nimeni (nici măcar activiştii).  Ştim bine asta, căci am trăit acea presiune propagandistică pe care-o lăsam să treacă mereu pe lângă noi, convinşi că mai totul e minciună şi demagogie. Iubirea fierbinte exprimată în poezii şi cântată în festivaluri naţionale era mimată din interes ori prostie, iar tot ce ţinea de propagarea ideilor şi eticii comuniste era de un formalism general acceptat. Căci iubirea faţă de partidul unic e ca iubirea faţă de o singură femeie, şi aceea boccie… Dar cum după oprimare vine frenezia (nu o dată necontrolată) a eliberării, iar după o lungă abstinenţă dezlănţuirea sentimental-senzuală,  imediat ce au apărut mai multe femei (pardon! formaţiuni politice!), românaşilor le-a căzut cu tronc câte una de parcă li s-a făcut cu ulcica! Şi nu e vorba atât de reprezentanţii clasei politice, a căror adoraţie e explicabilă, cât de cetăţenii de rând, erotizaţi politic în masă. Şi cum iubirea e oarbă, iar cea de partid chiar mai pătimaşă decât cea de femeie sau de bărbat, în cârciuma (inter)naţională a internetului orice judecată de valoare e marcată de acest ataşament sufletesc.

Un al doilea aspect al acestei opiniomanii generalizate mi se pare a fi voluptatea (ale cărei mecanisme psihice se subînţeleg) de a veşteji prestigii sau, cum plastic se exprima (tot pe facebook) Alex Ştefănescu, de a zgâria Mercedesuri. Orice persoană reliefată şi orice personalitate despre care vine vorba este (punându-se, evident, la bătaie şi erotica de partid) minimalizată, băşcălizată, injuriată, calomniată, caricaturizată, ba i se doreşte şi i se urează chiar moartea. Iar dacă de pe facebook pătrundem pe forumurile unor publicaţii, ei bine, acolo dăm peste o spumegătoare stilistică a exprimărilor fără perdea, a etichetărilor injurios-scabroase şi a înjurăturilor fără şir – fertilă sursă de inspiraţie pentru o parte a poeziei şi prozei noastre noi. Astfel, de la plăcerea de a murdări se ajunge la ură.

Am mai evocat scena din Moartea lui Vergiliu, romanul lui Hermann Broch, în care autorul Eneidei, aproape sfârşind, este purtat în lectică prin mijlocul unei mulţimi care-l spurcă prin vorbe. Şi gândul său că dispreţul e componentă a naturii umane, şi tristeţea că omul crede (obscur) că numai dispreţuindu-şi semenul îşi câştigă propria demnitate. Este ceea ce descopăr în ultima vreme tot mai acut în jurul meu. Aşa mi-a părut o bună parte din ce am citit pe reţelele de socializare sau în presă, toată vorbăria televizată sau radiodifuzată, dar şi unele luări de cuvânt legate de tristul eveniment al încetării din viaţă a Regelui. Oricine e priceput, toţi exprimă opinii, avem milioane de istorici, de analişti politico-militari, de moralişti, de specialişti în probleme de succesiune dinastică, dar mai ales în etichetări şi acuzaţii halucinante! Colorate, adesea, de erotica de partid şi dictate de voluptatea de a zgâria limuzine.

Ce lume! Ce lume! Ce lume!

(Pentru „Litere”, nov.-dec. 2017)

CĂRŢILE LA CONTROL:  Zilele Bibliotecii Orăşeneşti „Aurel Iordache” Găeşti, 16 – 17 NOIEMBRIE 2017

books-2778472_960_720Ca în fiecare an, în luna noiembrie se desfăşoară şi anul acesta „Zilele Bibliotecii”. Joi, 16. XI, începând cu ora 9, are loc o consfătuire metodică, la care vor lua parte bibliotecarii din zonă. Vineri, după o tradiţie instituită treptat, condeierii găeşteni trăitori aici, alături de cei originari din oraş ori legaţi de el din diverse motive (au trăit aici o perioadă, şi-au făcut studiile în una din şcolile locale etc.) îşi vor prezenta realizările (în special editoriale) de peste an. Iată mai jos programul celei de-a doua zile, dedicată noilor apariţii editoriale găeştene,  a manifestării:

 

VINERI 17.11.2017, ORA 10.00

I.Cuvânt de deschidere: Valentina Tufescu –  bibliotecar responsabil;

Conf. univ. dr.Erich Agnes – dir. Biblioteca Judeteana

Jr.Grigore Gheorghe – primarul Orasului Gaesti

Ion Untarescu –  viceprimarul Orasului Gaesti

 

 II.In intampinarea Centenarului Unirii

  1. George Anca –  India, Eminescu si cartile mele.

Prezinta autorul si invitatii sai.

 

  1. Antologia de poezie “Targoviste –  Chisinau  –  Cernăuţi, o triada a liricii românesti”. Ed. Bibliotheca, Târgoviste, 2017.

Prezinta Corin Bianu si Daniela Olguta Iordache.

 

  1. Recital de versuri antologate. “Tare trist era la Tomis”. Recita un grup de elevi ai clasei a VIII-a a Colegiului National “Vladimir Streinu”( Aldea Alexandra, Dumitrascu Ana, Stanescu Andra, Niculae Alexandra, Constantinescu Andrada, Ventri Adelina, Tuna Daria), indrumat de bibliotecar Laura Paun.

 

  1. Victor Petrescu, Mihai Stan – “ Targoviste – ore astrale ale Cetatii”(Analecte). Ed. Bibliotheca, Targoviste, 2017.  Prezinta dr. Victor Petrescu, Mihai Stan si Dumitru Ungureanu.

 

  III. Invitatul special al bibliotecii,  scriitorul Marin Ionita si prietenii sai :          George Baciu si un grup de elevi ai Cenaclului “Ucenicii Vrajitori” din Pitesti.

Lansarea cartii : “ Calare pe vant” de Marin Ionita , Ed. Tiparg, Pitesti, 2017.

Prezinta   Daniela Olguta Iordache.

  1. IV. Evenimente, consemnari si aniversari in S.S.T.
  2. George Coanda la implinirea varstei de 80 de ani. Prezinta bibliotecar Mazilescu Elena.

Lansarea cartii: “Enciclopedia Targovistei”  ed. a II-a de George Coanda. Ed. Bibliotheca, Targoviste, 2017. Prezinta autorul si editorul Mihai Stan.

  1. Barbu Cioculescu – 90 de ani

Lansarea cartii “ Litere, Litere”. Ed. Bibliotheca, Targoviste, 2017. Prezinta Tudor Cristea.

  1. Mihai Stan – “Bibliotheca XX. Din istoria unei edituri targovistene”. Ed. Bibliotheca, Targoviste, 2017. Prezinta autorul si Daniela Olguta Iordache.
  2. Mihai Stan (coord. ), George Coanda si Victor Petrescu – “Societatea scriitorilor targovisteni. In cultura cetatii 2”. Prezinta Victor Petrescu si George Coanda.
  3. Mihai Stan – “Confreria. Convorbiri si confesiuni II”. Prezinta autorul si Daniela Olguta Iordache.
  4. Scoala prozatorilor targovisteni – Receptarea critica a operei lui Alexandru George.

Simpozion national. Ed. a IV-a, Targoviste, 2017. Prezinta Tudor Cristea, George Coanda, Victor Petrescu si Daniela Olguta Iordache.

“ESTETISMUL”, DE VLADIMIR STREINU  (Editura Bibliotheca, Târgovişte, 2017) – LANSARE DE CARTE CU ABSENŢE DE NESCUZAT ŞI TUPEU POLITIC

imagesMarţi, 30 mai, a fost prezentată la Biblioteca Orăşenească “Aurel Iordache” Găeşti lucrarea “Estetismul”, partea de contribuţie a lui Vladimir Streinu la “Istoria literaturii române moderne” (1944), realizată împreună cu Şerban Cioculescu şi Tudor Vianu.

Apariţia acestei lucrări a fost posibilă graţie sprijinului material oferit de dl Fănuţ Costea, preşedintele Asociaţiei Nouă ne Pasă de Găeşti .

Au participat şi doi reprezentanţi ai Primăriei şi Consiliului Local cărora anul acesta le-a păsat mai puţin.

Din partea Colegiului, în afara profesoarei Florina Loredana Streinu, cea care a susţinut proiectul şi a găsit înţelegere la dl Costea, de bibliotecara Laura Păun şi de mai mulţi elevi, n-a fost nimeni prezent în sală: nici directori, nici profesori! Ceea ce poate stârni bănuiala că nici dumnealor nu le prea pasă…

Au fost, în schimb, prezenţi mai mulţi scriitori dâmboviţeni, între care Mihai Stan, directorul Editurii Bibliotheca din Târgovişte, unde a apărut cartea. Au vorbit, în afara editorului,  despre Vladimir Streinu şi despre cartea acum apărută, Tudor Cristea, George Coandă , Daniela Iordache, Corin Bianu şi dl Fănuţ Costea. Au cuvântat în noua limbă de lemn şi cam demagogic reprezentanţii Primăriei.

După ce, în mai 2003, Liceul Teoretic “Vladimir Streinu” (care avea să devină din 1 septembrie, în mod oficial, colegiu national) a organizat, în colaborare cu Universitatea “Valahia”, un simpozion national cu două module (cel de la Găeşti, cu reprezentanţi prestigioşi, având ca obiect contribuţia critică a lui Şerban Cioculescu şi Vladimir Streinu – materialele prezentate au fost cuprinse într-o broşură, apărută la Editura Bibliotheca din Târgovişte), catedra de română a Colegiului a iniţiat, în 2010, un Simpozion anual dedicat lui Vladimir Streinu, dublat de un concurs de creaţie pentru elevi. Iniţial judeţean, simpozionul a devenit national, dar apoi, din motive pe care nu le discutăm aici, a redevenit judeţean, spre a nu se mai organiza în ultimii doi ani.

La Simpozion, organizat în preajma datei de 23 mai (ziua de naştere a scriitorului, care a fost profesor în Găeşti  între anii 1927-1933, alături de bunul său prieten Şerban Cioculescu), au participat mai mulţi scriitori cunoscuţi din judeţ sau din Capitală, fiind prezenţi, în mod traditional, Ileana Iordache-Streinu, fiica lui Vladimir Streinu, şi Barbu Cioculescu, fiul lui Şerban Cioculescu.

În cadrul simpozionului s-a născut ideea interesantă (aparţinându-i editorului târgoviştean Mihai Stan) de a se publica anual şi de a fi lansată în cadrul acestuia o lucrare a lui Vladimir Streinu. Prezent la lucrările ediţiei din 2011, prof. Alexandru Toader, primarul de atunci al oraşului, a agreat initiativa şi chiar a insistat ca prima carte susţinută financiar de Primărie (direct sau prin intermediul Colegiului) să apară mai curând. Astfel a fost lansată pe 19 iulie, în cadrul Zilelor Găeştiului, o nouă ediţie din “Clasicii nostril”, cu prefaţa şi un tabel cronologic semnate de Tudor Cristea. Acelaşi critic a îngrijit şi a prefaţat, în 2012, volumul “Poezii”, cuprinzând aproape întreaga creaţie poetică a lui Vladimir Streinu.

Ulterior, în îngrijirea doamnei Ileana Iordache, care a realizat şi un amănunţit table cronologic, adus la zi în fiecare ediţie, şi cu prefeţe de Barbu Cioculescu, aveau să apară încă trei volume: “Radiografii politice” (2013, strângând pentru prima oară publicistica de această factură a autorului), “Studii şi articole despre Mihai Eminescu”(2014) şi “Ion Creangă” (2015).

Sunt, toate acestea, datorate deschiderii către cultură a diriguitorilor, print timp, ai oraşului, preocupării conducerii şi catedrei de română a Colegiului, ca şi generozităţii fiicei scriitorului, care a permis retipărirea, implicându-se ea însăşi în îngrijirea unor ediţii, fapte lăudabile prin care, aşa cum se consemna într-o publicaţie centrală, un oraş mic dă lecţii altor oraşe mai cu pretenţii.

Din păcate, în 2016 Simpozionul n-a mai fost organizat. Tot din păcate, în 2017, când s-au împlinit 115 ani de la naşterea scriitorului, el a fost plănuit dar iarăşi, din motive diverse, n-a fost organizat. Era, însă, pregătită, pentru această ocazie, o nouă apariţie editorială: “Estetismul” – partea de contribuţie a lui Vladimir Streinu din “Istoria literaturii române moderne”, scrisă împreună cu Şerban Cioculescu şi Tudor Vianu şi apărută în 1944.

Cartea, îngrijită şi cu un tabel cronologic de Ileana Iordache şi prefaţată de Barbu Cioculescu era pregătită pentru tipar la Editura târgovişteană Bibliotheca (unde au apărut şi celelalte cinci, formând o serie), numai că Primăria şi Colegiul ori Primăria sau Colegiul şi-au luat vorba înapoi. Deşi, după ştiinţa noastră, fondurile pentru simpozion şi pentru editarea ei fuseseră alocate.

Noroc că profesoara Florina Loredana Streinu (cunoscută şi ca Florina Stoica), suflet mare într-o făptură delicată şi autoare ea însăşi a unei excelente cărţi despre poezia Anei Blandiana, apărută în 2015, nu s-a împăcat cu situaţia şi, punându-se, probabil, împotriva mai multor “factori de conducere”, a căutat o soluţie. Şi a găsit-o la asociaţia “NOUĂ NE PASĂ DE GĂEŞTI” (de fapt, la preşedintele acesteia, dl Fănuţ Costea), care a virat către editură suma necesară apariţiei cărţii.

Numai astfel un proiect editorial a fost realizat, iar cartea a putut fi lansată în luna în care s-a născut scriitorul. Cei care ar fi trebuit să se intereseze de apariţia ei, adică reprezentanţii Colegiului, au fost absenţi de la evenimentul lansării. Am zice că a fost lăudabilă prezenţa Primăriei, prin domnii Untărescu (viceprimar) şi Cătălin Slăvilă (responsabil de sport şi cultură în Consiliul Local), dacă prin cele cuvântate domnii respectivi ar fi dovedit că înţeleg la ce fel de eveniment participă. Numai că n-au dovedit-o! Ba dimpotrivă, dacă avem în vedere ceea ce a glăsuit, înainte de a părăsi, după încheiere, sala, responsabilul de sport şi cultură: “Staţi cuminţi, cărţile sunt la noi!”

Cărţile?! Aha! Aşii din mâneca puterii locale, vrea să spună responsabilul (care nu e nici sportiv, nici om de cultură)!

Ăsta da tupeu politic! Dar aceasta e o altă discuţie. Pe care, evident, o vom face, dar cu altă ocazie!

TUDOR CRISTEA

18813295_794146154084649_1374520938450988690_n18740128_794146244084640_6084972415498063319_n18740254_794146157417982_939419618434250755_n

Festivalul-Concurs Naţional de Cultură şi Literatură „Primăvara Albastră”,  Seria a II-a – Ediţia a XIV-a –  17 – 19 mai 2017,  Pucioasa – Judeţul Dâmboviţa

Festivalul – Concurs „Primăvara albastră” are drept scop descoperirea, stimularea şi promovarea creaţiei literare a tinerilor cu vârste cuprinse între 14 şi 35 de ani, nemembri ai vreunei uniuni sau asociaţii scriitoriceşti, respectându-se libertatea democrată a exprimării literare, marcată de o relevantă valoare estetică şi ideatică.

Condiţii de participare:

– tinere  talente literare  cu  vârstele  intre de 14-35 ani

– să  nu  fie membri ai Uniunii Scriitorilor sau ai altor forme  asociative  scriitoriceşti

Concursul este organizat pe următoarele secţiuni:

  • Poezie – (5 lucrări)
  • Proză – (3 lucrări a 3 pagini)
  • Teatru scurt – (2 piese de un act)
  • Jurnalism – (reportaj ; 2 lucrări a 4 pagini)
  • Istorie si critica literara (eseu;2 lucrari a 4 pagini)

Lucrările vor fi expediate până la 15 mai 2017, data poştei, cu precizarea „pentru concurs” – pe următoarea adresă:

luminitagogioiu@yahoo.com

sau

LUMINŢA GOGIOIU

Biblioteca “Gh.N.Costescu” Pucioasa, str. Fântânelor, nr. 7, oraş Pucioasa – Jud. Dâmboviţa.

 

 

Lucrările vor purta un motto, iar într-un plic închis vor fi trecute acelaşi motto, numele şi prenumele concurentului, data şi locul naşterii, adresa, telefon.

 

 

Juriul concursului va fi alcătuit din membri ai :

-Uniunii Scriitorilor din Romania;

– Societatii Scriitorilor Târgovişteni;

– Uniunii Ziariştilor Profesionişti din România;

– Centrului Judeţean de Cultură Dâmboviţa;

– Bibliotecii Judeţene  “I H Rădulescu”  Dâmboviţa

– Bibliotecii Orășenesti   “Gh.N.Costescu”  Pucioasa

 

 

Vor fi acordate:

Trofeul „Primăvara albastră

Premiile  I, II, III –  la fiecare  secţiune

Menţiuni la fiecare secţiune

 

Premii speciale

-Premiul special “Dumitru Stancu”  acordat de Primarul orasului Pucioasa

– Premiul special  « George Coanda » acordat de  presedintele  Festivalului

-Premiul special „I.H.Radulescu” oferit de Biblioteca Judeţeana ,,I.H. Rădulescu’’

-Premiul ” Mircea Horia Simionescu” al Societăţii Scriitorilor Târgovişteni;

 

-Premiul special al Editurii ,,Bibliotheca’’;

 

 

Premiul special al revistei  ,,Izvoare de timp’’ ;

 

Premiul special al revistei ,,Eroica’’;

 

Premiul special al revistei ,,ProArme’’;

 

Premiul special al ZVEN PRINT-Editura & Tipografie

 

 

-Premiul special al Complexului Naţional Muzeal ,,Curtea Domnescă’’;

 

Premiul special acordat  de Uniunea Ziaristilor Profesionisti din Romania-filiala Targoviste

-Premii ale  unor instituţii de cultură şi ale unor ziare, reviste, posturi de radio şi televiziune.

 

Manifestările din festival vor avea loc în oraşul Pucioasa.
Relaţii suplimentare la telefon:  0734450877

 
Director Festival- Ionut Lascaie

 
Preşedintele Festivalului – prof. dr. George Coandă

 
Director executiv – Şef Compartiment Cultură Bibliotecă –jr.Luminiţa Gogioiu

O CACEALMA: Cazul profesoarei care nu respectă voit programa şcolară

tunegaru-610x300

A făcut valuri postarea pe facebook a Cristinei Tunegaru, profesoară (probabil tânără) de gimnaziu în Bucureşti, intitulată “Autodenunţ”. Cei care au citit ce spune dumneaei s-au împărţit, cum era şi de aşteptat, în două tabere. Mulţi (dintre care puţini au fost şi sunt, vorba lui Maiorescu, “în chestie”) au aplaudat-o, considerând-o o adevărată reformatoare şi jignindu-i pe cei de opinie contrară. Mulţi i-au adresat jigniri. Eu însumi am făcut un prim comentariu nepoliticos, intrând în conflict cu vreo două persoane. Am şters acel comentariu şi am decis să tratez problema cu seriozitate, analizând-o “la rece”.

Dau mai întâi textul  profesoarei, după care observaţiile mele.

Autodenunț:

Subsemnata, profesoară de română, declar că nu respect, în mod premeditat, programa școlară de limba română, asemenea unui element dușmănos: nu citesc cu elevii mei poeziile de Eminescu, „Amintirile” lui Creangă, baladele populare, pastelurile de 150 de ani, nuvelele lui Slavici; nu dictez comentarii, nu arunc în brațe interpretări și nu le cer să învețe pe dinafară teorie literară despre genuri și specii. Declar de asemenea că, în schimb, citesc cu elevii mei poezii frumoase de Magda Isanos sau Tudor Arghezi, texte din literatura universală ca „Micul Prinț” sau „Cartea junglei”, fragmente din marii autori ai literaturii universale ca Cervantes sau Shakespeare, exersăm lectura activă, ne exprimăm opiniile, le motivăm, învățăm să fim sinceri, asertivi.
Fac cunoscut că nu voi respecta nici viitoarea programă care îmi cere să selectez numai texte ale autorilor români clasici menționați mai sus. Voi continua să propun elevilor mei numai lecturi care să-i atragă spre literatură, să sădesc în ei o sămânță de bucurie a lecturii.
Recunosc că lucrez cu elevii mei mai ales exerciții de gramatică normativă pentru învățarea scrierii corecte, că sar peste noțiuni de gramatică teoretică pentru care elevii mei nu sunt pregătiți la un moment dat.
Pentru că eu cred că educația se face prin motivare pozitivă, bucurie, joc, stârnirea curiozității, prin colaborare și comunicare vie între profesor și elev într-o limbă actuală și pornind de la ceea ce-i este cunoscut și drag copilului, prin deschiderea spre cultura națională și universală.

Cristina Tunegaru

FALSĂ FRONDĂ PRIN NECUNOAŞTEREA PROGRAMEI

Cristina Tunegaru este profesoară de gimnaziu şi la programa de gimnaziu se referă. Dar nu contează, în principiu s-ar putea referi şi la cea de liceu. Iar problema (de fond) este că nu cunoaşte mai multe lucruri şi, în primul rând, NU ŞTIE CE ESTE PROGRAMA ŞCOLARĂ ŞI CARE ESTE CONŢINUTUL ACESTEIA. În consecinţă, nu cunoaşte care e diferenţa dintre programa şcolară şi manual.

FAC, DECI, URMĂTOARELE OBSERVAŢII, BAZATE PE LECTURA ATENTĂ A “AUTODENUNŢULUI”, CA ŞI PE CONSULTAREA PROGRAMEI DE GIMNAZIU:

  1. Programa şcolară e obligatorie. (Nu vă grăbiţi să protestaţi! Veţi vedea imediat de ce vă rog asta!)
  2. Programa şcolară NU INDICĂ SCRIITORI, ca programele de pe vremea manualelor unice. Nici la gimnaziu, nici la liceu.

Iată un conţinut din programa de clasa a VIII-a:

1.2.4. Genuri şi specii. Genurile epic şi liric. Specii literare obligatorii: nuvela, imnul.

Autorii de manuale alternative şi chiar profesorul, la clasă, în pofida acestora, poate alege, să zicem, în cazul nuvelei: “Budulea Taichii”, de Ioan Slavici; “Două loturi”, de I. L. Caragiale; “Alexandru Lăpuşneanul”, de C. Negruzzi; “Mări sub pustiuri”, de D.R. Popescu; “Dincolo de nisipuri”, de Fănuş Neagu sau, în sfârşit, orice nuvelă de Mircea Cărtărescu (“Gemenii”, să zicem) şi multe altele, dacă profesorul socoteşte că e util şi elevul nu va fi defavorizat la examen.

Programa nu face (pentru întregul an de studiu) decât următoarea atenţionare legată de textele scriitorilor. Sunt atenţionaţi mai ales autorii de manuale şcolare (dar şi profesorii):

“Se vor selecta 5-7 texte literare de bază, destinate studiului aprofundat. Între acestea vor fi incluse în mod obligatoriu şi fragmente din operele scriitorilor clasici ai literaturii române.”

  1. La examene nu se dau (nici la gimnaziu nici la liceu), ca subiecte, scriitori. Se dau texte pe care se pun întrebări vizând elementele de literatură, de stilistică, de teorie literară şi de limbă. Apoi se poate cere un comentariu al textului respectiv sau al altuia, dat integral, pe baza anumitor cerinţe. De pildă, dacă textul e “Peste vârfuri” de Eminescu sau “Melancolie” de Arghezi, se poate cere un comentariu în care să se încadreze textul în specia pe care o reprezintă. Iar elevul va trebui să arate că e o elegie şi să argumenteze prin comentariu acest lucru.
  2. Sigur, la bacalaureat se poate da (s-a şi dat) un subiect în care se solicită să fie comentat sub un anumit aspect un roman postbelic (interbelic, psihologic etc) să zicem. Pentru că programa prevede cunoaşterea romanului postbelic. Candidatul poate trata “Moromeţii”, dar dacă profesoarei nu-i place aşa ceva şi i-a pus pe elevi să citească şi să comenteze “Solenoid”, ultimul roman al lui Cărtărescu, îl vor comenta pe acesta (dacă se potriveşte aspectului cerut eventual). Atrag, însă, atenţia că e posibil ca onoraţii corectori să nu fi citit (încă), aşa, ca profesoara noastră, romanul respectiv, iar atunci vor corecta anapoda!
  3. Profesoara spune, la un moment dat, că ea refuză să le dicteze elevilor comentarii. Păi asta nu e o noutate, e chiar o precizare din programă!!! În principiu (spun asta pentru că ştiu ce fac mulţi profesori), de vreo 20 de ani este interzis ca profesorii să le dicteze elevilor comentarii!!! În paranteză fie zis, însă, edituri specializate le oferă elevilor cărţi de comentarii (unele mai slabe decât le-ar face profesorii lor); sunt, de asemenea, comentarii (unele foarte slabe) pe internet.
  4. Profesoara spune că ea “citeşte cu elevii” alte texte decât cele abordate în mod obişnuit. Poate citi orice text – de Magda Isanos, de Mariana Marin, de Elena Vlădăreanu sau de Marius Ianuş şi alţii! Totul e să nu scape, abordându-le, elemente din programă. Pentru că, încă o data: PROGRAMA NU PREVEDE TEXTE, NICI AUTORI!
  5. Sigur că manualele vor rezolva problemele programei prin selectarea unor texte de diverşi autori. Autorii fiind aceiaşi sau diferiţi de la un manual la altul. Profesorul poate alege, însă, oricând un alt text şi un alt autor. Eu însumi am făcut acest lucru din momentul introducerii manualelor alternative.
  6. De fapt, dincolo de afirmaţia “nu citesc cu elevii mei poeziile de Eminescu, «Amintirile» lui Creangă, baladele populare, pastelurile de 150 de ani, nuvelele lui Slavici”, care i-a iritat pe mulţi şi pe care-o voi discuta în alt context, profesoara nu aduce nimic, dar absolut nimic nou. La urma urmei, da, poate evita aceşti scriitori care-i displac! Nu are, însă, voie să nu trateze probleme prevăzute în programă.  Dar pentru asta trebuie să cunoască programa. Pentru că, pentru moment, dovedeşte contrariul.
  7. O asigur pe profesoara Cristina Tunegară că, punând în practică unele elemente din “Autodenunţ”, îi va determina pe părinţii elevilor săi să-şi ducă odraslele la meditaţie. Doar că la alţi profesori!

tunegaru-610x300

Eminescu în peisajul literar al vremii sale

eminescu2În primul număr al revistei România literară pe anul 2017, dl Răzvan Voncu publică, la rubrica sa Cronica ediţiilor, un pertinent articol privind antologia Poeţi de pe vremea lui Eminescu, realizată de moldoveanul Eugen Lungu. Apărută pentru prima dată în 1990, fără a avea prea mare ecou, ea a fost republicată în 1999, dar „succesul de întâmpinare n-a fost urmat de o reală revenire a acestor poeţi în circuitul istorico-literar”, astfel că autorul ei revine cu o a treia ediţie,  tipărită în 2016 la Editura Cartier din Chişinău.

Toată lumea cunoaşte sentinţa lui G. Ibrăileanu: „Eminescu a căzut în biata noastră literatură de la 1870 ca un meteor din alte lumi!”. Cu alte cuvinte, ar fi existat o prăpastie între noul poet şi înaintaşii săi, evocaţi cu generozitate în Epigonii, ca şi între el  şi contemporani, începând cu Samson Bodnărescu, Matilda Cugler, Theodor Şerbănescu şi D. Petrino – citaţi de Maiorescu în „Direcţia nouă…” după  Alecsandri şi foarte tânărul Eminescu, pentru că şi ei, „în sfera lor restrânsă, ne prezintă o mişcare naturală, exprimată în limbă corectă, adesea elegantă şi totdeauna ferită de înjosiri”. Şi continuând cu N. Nicoleanu, A. Naum, V. Pogor, Ioan Ianov, N. Gane, M. Grigoriadi de Bonacchi, Iacob Negruzzi, Ioan Pop-Florentin, Ştefan Vârgolici, Mihail D. Cornea, N. Beldiceanu, Miron Pompiliu, D. C. Ollănescu-Ascanio, Veronica Micle, N. Volenti, prezenţi, într-un moment sau altul, în paginile Convorbirilor literare şi antologaţi de criticul de la Chişinău.

Primul lucru care trebuie subliniat ar fi ceea ce în articolul dlui Răzvan Voncu apare drept concluzie, anume că antologia, realizată cu notabile eforturi, prin apelul la ediţii princeps greu accesibile, are meritul de a face posibilă recompunerea tabloului poeziei junimiste. Iar cel de-al doilea, chiar motivul acestei restituiri, acela de a evidenţia existenţa unui climat liric în care a apărut şi s-a manifestat Eminescu. Maiorescu însuşi sesiza, comentându-l pe autorul poeziei Venere şi Madonă, faptul că „ironia amară care străbate din puţinele poezii ale răposatului Nicoleanu este mult mai puternică şi mai aprofundată la Eminescu”. Ceea ce Eugen Lungu citează şi transformă în principiu al antologării şi situării contemporanilor poetului. Contemporani care, cum cu justeţe observă dl Voncu, făceau parte din peisajul literar al momentului, unii fiind chiar apropiaţi ori prieteni ai lui Maiorescu sau Eminescu. Pe de altă parte, însă, nu trebuie să trecem cu vederea faptul că, în timp, distanţa dintre Eminescu şi contemporanii săi (mici actori sau doar figuranţi) a căpătat dimensiuni aproape…astrale. Nu cunosc antologia lui Eugen Lungu (care ar trebui, poate, editată şi în România), dar cunosc câte ceva din creaţia tuturor autorilor antologaţi. În mic, peisajul liric din care făcea parte şi Eminescu poate fi contemplat, bunăoară, parcurgând sumarul Convorbirilor literare pe anul XIX (1 aprilie 1886 – 1 martie 1887, 1088 pag.). În nr. 4, la pag. 360-361, se află Sara pe deal, parcă străină la vorbă şi la port alături de creaţii precare semnate, în acel an, de Ion Alecsandri, A.C. Cuza, A. Davila, Veronica Micle (cu şapte poezii în trei numere, mai toate pastişe după Eminescu), A. Naum (elogiat, în 1894, în Academie, de Maiorescu, care citează, pe bună dreptate, din Dona Clara), S. Bodnărescu (nemaiamintind prin nimic de cele două poezii citate în “Direcţia nouă…”), Ciru Oeconomu, M. Pompiliu, T. Robeanu, S. N. Roman, Th. Şerbănescu, A. Vlahuţă (eminescianizând), N. Volenti (anost, dar omniprezent)… Şi iată această înmărmuritoare (în context) probă de poezie şcolărească, semnată M. Grigoriadi de Bonachi: “Toamna tristă a sosit/ Cu-al ei chip posomorât;/ Ieri ningea şi azi e soare/ Parc-ar fi o sărbătoare” etc., etc.!!! Pe de altă parte, colecţia aceluiaşi an al Convorbirilor indică adevăratul peisaj din care făcea parte Eminescu (“poet din naştere” dar nutrit de o profundă cultură filosofică şi literară). El includea chiar revista condusă cu generozitate şi deschidere faţă de valoare de către Iacob Negruzzi, Cenaclul cu spiritul său şi, mai ales, marile individualităţi creatoare: Maiorescu, Caragiale, Creangă, Slavici. Şi, lărgind perspectiva, dezagreatul (de către junimişti) Macedonski.

Mihai Eminescu poza, 15 ianuari