George Coşbuc – 150

imagesSe împlinesc, pe 20 septembrie, 150 de ani de la naşterea lui George Coşbuc (1866 – 1918), poetul cel mai rapid clasicizat, dar şi cel mai rapid clasat şi lăsat pe mâna autorilor de manuale şcolare pentru gimnaziu.

Recitesc studiul din 1897 al lui Gherea datorită căruia Coşbuc a căpătat eticheta de „poet al ţărănimii” dintr-o ediţie apărută în 1956 („Studii critice”, II, Ediţie alcătuită şi comentată de Horia Bratu, Editura de Stat pentru Literatură şi artă) şi descopăr următorul pasaj:

„Natura intră ca element constitutiv în multe din poeziile lui Coşbuc şi peste tot e zugrăvită cu aceeaşi fineţă şi putere şi ocupă de multe ori planul întâi, acolo unde ar fi trebuit să-l ocupe pe-al doilea.

În admirabila poezie La Paşti, Paştile par a fi tot atât o sărbătoare a naturii ca şi a oamenilor. Când creştinii se întâlnesc în cale:

Îşi zic Hristos a înviat!

Şi râde-atâta sărbătoare

Din chipul lor cel ars de soare.

Acest simţământ sfânt de sărbătoare, această mulţumire şi bucurie par a fi produse tot atât de învierea lui Hristos, cât şi de învierea naturii şi câteodată pare că învierea lui Hristos şi învierea naturii se simbolizează una pe alta.”

Aş face doar două observaţii. Prima ar fi că e, oarecum, de mirare că, în 1956, în locul acestui pasaj n-au apărut croşete (aşa cum se întâmplă în cazul lui Ion Ghica, tipărit la aceeaşi editură şi în aceeaşi colecţie – „Clasicii români” – , ori de câte ori vine vorba de ruşi sau de evrei). A doua ar fi că aproape treizeci de ani mai târziu (am în faţă o ediţie de masă realizată de Valentin Taşcu la Editura Dacia din Cluj-Napoca, în 1984) poezia „De Paşti” nu se află în sumar!!! Poate şi pentru că, „având destinaţie şcolară” ediţia (care-o reproduce selectiv pe cea în două volume de la Cartea românească din 1982 – pe care n-o am la îndemână acum, spre căuta titlul la sumar) îşi propune să reţină „acele texte cu valoare estetică şi educativă mai pronunţată”. Şi cum componenta ateistă a educaţiei era nelipsită…

Cât despre Gherea, în afara erorii fundamentale de a-l socoti pe poet un ţăran trecut prin cultură şi de a-i citi poezia ca atare, şi în afara unor consideraţii de un cert umor involuntar (mă rog, din perspectiva contemporană vorbind), el face şi multe observaţii juste, fiind, în fond, primul interpret de substanţă al poetului – după care vor veni, târziu, schimbând perspectiva înţelegerii, Vladimir Streinu, G. Călinescu, Petru Poantă, dar şi N. Manolescu (în capitolul dedicat poetului în „Istoria critică…”).

Iată, mai jos, poezia în discuţie:

 

 

La Paşti

 

Prin pomi e ciripit şi cânt,

Văzduhu-i plin de-un roşu soare,

Şi salciile-n albă floare –

E pace-n cer şi pe pământ.

Răsuflul cald al primăverii

Adus-a zilele-nvierii.

 

Şi cât e de frumos în sat!

Creştinii vin tăcuţi din vale

Şi doi de se-ntâlnesc în cale

Îşi zic: Hristos a înviat!

Şi râde-atâta sărbătoare

Din chipul lor cel ars de soare.

 

Şi-un vânt de-abia clătinitor

Şopteşte din văzduh cuvinte:

E glasul celor din morminte,

E zgomotul zburării lor!

Şi pomii frunţile-şi scoboară

Că Duhul Sfânt prin aer zboară.

 

E linişte. Şi din altar

Cântarea-n stihuri repetate

Departe până-n văi străbate –

Şi clopotele cântă rar:

Ah, Doamne! Să le-auzi din vale

Cum râd a drag şi plâng a jale!

 

Biserica, pe deal mai sus,

E plină astăzi de lumină,

Că-ntreaga lume este plină

De-acelaşi gând, din cer adus:

În fapta noastră ni e soartea

Şi viaţa este tot, nu moartea.

 

Pe deal se suie-ncetişor

Neveste tinere şi fete,

Bătrâni cu iarna vieţii-n plete;

Şi-ncet, în urma tuturor,

Vezi şovăind câte-o bătrână

Cu micul ei nepot de mână.

 

Ah, iar în minte mi-ai venit

Tu, mama micilor copile!

Eu ştiu că şi-n aceste zile

Tu plângi pe-al tău copil dorit!

La zâmbet cerul azi ne cheamă

Sunt Paştile! Nu plânge, mamă!

 

1894

Armonia contrariilor

imagesthumbnail

Nu ştiam, în perioada studiilor universitare, urmate la Filologia bucureşteană în cel de-al doilea lustru al deceniului al şaptelea, că voi ajunge să predau româna în orăşelul în care, în perioada interbelică, profesaseră tinerii Şerban Cioculescu şi Vladimir Streinu. Adevărul e că, luptându-mă de unul singur cu tentativele de îndoctrinare venite dinspre profesorii mei de liceu, mai prizonieri ca mine ai manualelor dogmatice, nici nu aflasem despre perioada lor găeşteană înainte ca Şerban Cioculescu, abia venit de la Institutul piteştean,  unde i se permisese un soi de carantină, să păşească în Amfiteatrul Odobescu, împreună cu aura lui de reprezentant al criticii interbelice, spre a-i dezvălui seriei din care făceam parte  subtilităţile şi farmecul literaturii vechi. De fapt,  profesorul însuşi, auzind unde am terminat liceul, m-a pus pentru prima dată în temă, fără a intra în detalii, cu privire la experienţa sa din glodosul târg de pe Răstoacă al deceniilor trei-patru, pe care avea s-o fixeze şi în acele târzii Amintiri. Despre Vladimir Streinu, prietenul său de-o viaţă, nu mi-a vorbit atunci, amănuntele având să le aflu singur. În orice caz, cucerit de farmecul erudiţiei pe care-o etala, dar şi de umorul de mare savoare intelectuală, am ratat, în anul al V-lea, şansa de a-l cunoaşte mai îndeaproape şi pe cel de-al doilea mare fost găeştean, pe care doar l-am văzut, de câteva ori, trecând pe holurile facultăţii, însoţit de şoaptele admirative ale studenţilor. Devenit profesor onorific, Vladimir Streinu susţinea un curs special de Estetica poeziei, la care aş fi putut să mă înscriu, doar că am optat pentru cel având ca temă literatura biografică, susţinut de către Şerban Cioculescu. Şi n-am avut a regreta mai târziu decât că nu l-am putut asculta şi pe celălalt.

Născuţi în 1902, unul la sfârşitul primăverii, pe 23 mai, iar celălalt la începutul toamnei, pe 7 septembrie, cei doi  ofereau ochiului imagini opuse. Nu mai eram inocent, ca atunci când l-am văzut pentru prima oară pe Cioculescu, bucureştean par excellence, specialist impregnat de Caragiale. Auzisem de cognomenul Făt-Frumos din Teiu, iar posesorul lui, văzut doar în treacăt, mai purta cu sine atât distincţia, cât şi aerul vag visător, parcă extramundan. În schimb, Cioculescu, care nu se schimbase deloc în cinci ani, oferea aceeaşi prezenţă a unui ins vioi şi foarte bine fixat în real, cu zâmbetu-i ambiguu sub mustăcioara abia încărunţită şi necomplexat de statura-i deloc impozantă. Privirea lui Vladimir Streinu luneca pe lângă spectatori, pierdută undeva, poate în acea imagine a himerei despre care le va vorbi studenţilor săi înainte de moarte. A lui Cioculescu, dimpotrivă, te fixa vesel, curios sau ironic. Pe unul îl ascultasem la cursul din primul an de facultate, celuilalt îi citisem o bună parte a primelor două volume de Pagini de critică literară, totuşi, pentru moment, mai curând intuiam ceea ce peste câtva timp aveam să înţeleg mai în profunzime: că cei doi  aveau, fiecare, chipul propriei opere. Visătorul era speculativ şi plin de fantezie, pragmaticul ironic era precis şi foarte aplicat pe text. Şi polemica le era diferită, deşi la fel de acerbă. Vizând interpretarea la unul şi faptul scriptic la celălalt. Apoi, unul fascinat până-n ultima clipă de fantasma poeziei, celălalt rezervat şi zâmbitor, deşi priceput în materie. Poate că chipul lor diferit de a înţelege şi oficia critica este relevat cel mai sugestiv de felul în care îl privesc pe Arghezi. Şerban Cioculescu, pe fondul unei admiraţii evidente, ne introduce în secretul poeticii, încercând să clarifice prin demontarea încrezătoare a mecanismului. Vladimir Streinu face acelaşi lucru, dar până la urmă, cu tot mecanismul poemului în faţă, admite că rămâne „un duh inanalizabil”, care-l umileşte.

Iar dacă asemenea deosebiri de esenţă n-au stat în calea prieteniei celor doi, este şi pentru că niciunul dintre ei n-a trădat literatura şi nu s-a îndoit vreo clipă de ea. De altfel, trecuţi prin momente de grea restrişte (pentru Streinu şi mai îndelungate şi mai teribile), amândoi şi-au reluat, îndată ce a fost posibil, fără să se lamenteze ori să se victimizeze, discursul de parcă el fusese întrerupt doar cu o zi înainte! Probă de demnitate greu de găsit în zilele noastre!

(Litere, nr. 5/ 194, mai 2016)

Lansare de carte şi ceva mai mult la Biblioteca Orăşenească

Luni, 28 martie 2016, a avut loc la Biblioteca Orăşenească Găeşti lansarea celei de-a doua ediţii a romanului Jertfă & Steag al lui Dumitru Ungureanu, în prezenţa directorului editurii bucureştene EIKON, dl Valentin Ajder. Manifestarea a devenit un moment cultural mai larg, în cadrul căruia s-a încercat, nu pentru prima dată, deşteptarea la tinerii din sală (elevi ai profesoarei Florina Loredana Streinu, de la Colegiul Naţional „Vladimir Streinu”) şi redeşteptarea la cei maturi a gustului pentru lectură.

În aşteptarea oficialităţilor locale, care-şi anunţaseră prezenţa, dl. Valentin Ajder  a vorbit despre activitatea editurii sale (reflectată şi într-un stand cu vânzare), despre importanţa lecturii la vârsta adolescenţei şi a primei tinereţi şi, fiind şi un abil interpret la chitară şi voce, a delectat asistenţa cu câteva melodii pe versuri de Marin Sorescu, Nichita Stănescu, Adrian Popescu şi Serghei Esenin.

Manifestarea propriu-zisă s-a deschis după sosirea oficialităţilor.

Dna Valentina Tufescu, bibliotecar responsabil, a prezentat invitaţii şi apoi i-a dat cuvântul dlui Grigore Gheorghe, primarul oraşului, care a adresat un cuvânt de salut, a subliniat importanţa momentului, ca şi faptul că el nu este singular într-un oraş în care cultura şi literatura sunt bine reprezentate, dar şi susţinute. Ideile primarului au fost sprijinite, în micile lor cuvântări, de viceprimarul Ion Untărescu şi de consilierul local pe probleme de cultură, Cătălin Slăvilă.

După acest „moment oficial”, binevenit şi lăudabil, urmat de prezentarea de către doi elevi ai  profesoarei Florina Streinu a unui interesant,util şi edificator material video privind personalitatea şi activitatea scriitorului Dumitru Ungureanu, Valentina Tufescu a delegat modererea activităţii scriitorului Tudor Cristea, care l-a invitat pe editor să evoce detaliile colaborării cu autorul găeştean, a cărui carte, editată într-o primă ediţie în 1999, la Editura Marineasa din Timişoara, a reeditat-o. În esenţă, editorul a subliniat că totul s-a bazat pe convingerea sa că Dumitru Ungureanu este un prozator de valoare.

Ar trebui precizat că micul roman al lui Dumitru Ungureanu, autor a zece volume de proză şi publicistică, are ca punct de plecare un obicei unic în România, probabil străvechi, ba chiar cu rădăcini dacice, păstrat în comuna sa natală, Morteni (deşi în roman numele satului este Isvoru).

După ce prozatorul şi poetul Corin Bianu a vorbit nu despre roman, ci despre tranşanţa publicistului Dumitru Ungureanu, firele cărţii au fost descâlcite (şi reîncâlcite) de scriitoarea găeşteană Daniela Iordache, competentă în mitologia românească. Cert este că romanul a valorificat o bună documentare privind mitul lui Zalmoxis şi istoria Daciei. Vorbind despre roman, criticul Tudor Cristea a pornit de la o mică frază dinspre final („Nu trebuie să te joci cu puterile naraţiunii…”), exprimând ideea că el este o inteligentă operă postmodernistă, care nu anulează toate acele elemente care fac deliciul lecturii, inclusiv o frumoasă poveste de dragoste.  Şi ambiguizează (punând pe gânduri) prin „Anexa” finală.

De menţionat că dl Tudor Cristea, director-fondator al revistei LITERE, apărută la Găeşti în urmă cu exact şaisprezece ani şi avându-i în prima casetă redacţională pe Dumitru Ungureanu şi Daniela Iordache, alături de găeşteano-târgovişteanul Mihai Stan, a dăruit participanţilor câteva exemplare din ultimul număr al publicaţiei (3/ 192, martie 2016).

La final, primarul oraşului şi-a exprimat încântarea de a fi asistat la o astfel de manifestare. Şi, lucru la fel de important, Primăria a achiziţionat, pentru Biblioteca Orăşenească, 40 de exemplare din lucrările expuse la stand de către Editura Eikon (între care, desigur, câteva exemplare din romanul lui Dumitru Ungureanu).

În tot, un moment cultural deosebit, gustat, după cât ne-am dat seama, de publicul preponderent tânăr care a umplut sala.

OBSERVATOR

da

 

da 3da 1.jpg

A fost nominalizat candidatul PSD la funcţia de primar al Găeştiului

emil coata

După ce, în ultimele luni, au fost vehiculate numele mai multor posibili candidaţi la funcţia de primar al Găeştiului, Partidul Social Democrat a făcut o nominalizare ce ar putea surprinde, dar care poate fi şi foarte potrivită: EMIL COAŢĂ.

Emil Coaţă are 60 de ani şi este absolvent al Colegiului Naţional „Vladimir Streinu” şi al Institutului de Învăţământ Superior Piteşti – Secţia subingineri. A lucrat, începând cu 1982, la AUTOSERVICE Târgovişte, Rovadis Crângurile, EMISER COM SRL, iar din 2002 este şeful Secţiei Găeşti a Companiei de Apă Târgovişte.

„Prin nominalizarea drept candidat la funcţia de primar al oraşului Găeşti – spune Emil Coaţă pe pagina sa de facebook, adresându-se găeştenilor – am hotărât să fiu alături de dumneavoastră pentru a continua munca celui care mi-a fost prieten, mentor, sfătuitor o viaţă întreagă, Dan IACOBUŢĂ.

Trebuie să continuăm proiectele de dezvoltare şi înfrumuseţare a urbei noastre. Trebuie să facem împreună din Găeşti un oraş cu care să ne mândrim şi în care copiii şi nepoţii noştri să îşi dorească să locuiască şi să muncească.

Ştiu ce trebuie să fac, am o echipă pputernică alături de mine şi numai cu sprijinul dumneavoastră vom realiza toate proiectele începute în urmă cu patru ani.”

Emil Coaţă este căsătorit şi tată a două fete, fiind legat sufleteşte de oraşul în care trăieşte şi din care  vrea să facă, împreună cu locuitorii săi, o aşezare modernă, europeană.

Înscriindu-şi proiectul personal în continuarea celui întrerupt de destin al lui Dan Eugen Iacobuţă, Emil Coaţă dovedeşte, deopotrivă, inteligenţă şi spirit realist, mizând pe sprijinul mulţilor găeşteni care au regretat şi regretă sfârşitul prematur al fostului primar.

De menţionat că şi noul PNL şi-a nominalizat candidatul, în persoana lui Grigore Gheorghe – Griguţă, fostul viceprimar aflat acum în fruntea oraşului.

Aşa cum ştim că stau lucrurile, câştigătorul va fi, aproape sigur, unul dintre aceşti doi candidaţi.

Iar îndemnul nostru ar fi ca alegătorii să-l desemneze pe cel considerat mai potrivit împreună cu un Consiliu local care să-i asigure majoritatea, evitându-se astfel regretabile situaţii mai vechi, în care consilierii încercau sistematic să blocheze iniţiativele primarului, indiferent dacă erau bune sau mai puţin bune.

Gazeta Găeştilor

emil coata

 

 

 

Fragaria moschata

imagesDe câte ori mă uit cam cine conduce ţara, îmi amintesc  ce spunea, acum aproape 150 de ani, Titu Maiorescu, anume că, la români, este luată adesea în serios zicerea de batjocură a nemţilor, precum că, dacă ţi se dă o funcţie, primeşti numaidecât şi mintea trebuitoare pentru ea. Această convingere (dublată, însă, de existenţa, la vârf, şi a unor inteligenţe perfide) a reuşit, într-un sfert de veac, să distrugă cam tot ce era de distrus în România. Industria e o amintire, câmpiile, odinioară mănoase, oferă, în multe zone, trista imagine a unor culturi de scaieţi şi de muşeţel, oraşele şi satele se pustiesc, iar milioane de români pleacă în bejenie prin Europa, la cerşit, la cules de legume şi fructe, la îngrijit bătrâni şi doar câteodată la o îndeletnicire pe potriva celei din ţară, dar mai bine plătită.

Acum, că mai totul a fost pus la pământ, preşedintelui în funcţie nu i-a mai rămas prea mult de făcut! Iar atunci, dumnealui şi-a amintit că e, la bază, profesor de fizică, deci un specialist în educaţie. Şi cum, în ciuda eforturilor conjugate ale unor miniştri cu nume, parcă, predestinate, de la Hărdău şi Funeriu la Milea şi la cea poreclită Bramburica, Educaţia n-a putut fi definitiv pusă pe butuci, specialistul din fruntea Statului de drept (sau de strâmb), întors din lungile-i peregrinări turistice, s-a pus pe lucru, introducând Educaţia  în Strategia naţională de apărare a ţării pentru perioada 2015  2019. Drept care, imediat ce în fruntea trebii a fost instalată adunătura numită Guvern tehnocrat, unde un nou nume predestinat, Curaj, apare în fruntea Învăţământului, oamenii au trecut la acţiune, elaborând trei planuri-cadru de reorganizare a acestuia.

Dacă nu s-ar şti că, în ultimii ani, asemenea reorganizări au dus din rău în mai rău, lucrurile ar fi de laudă. Deşi ne-am putea întreba de unde aşa ambiţii la nişte guvernanţi pe termen scurt! Dar obedienţi! Deci, zis şi făcut sau, dacă-i ordin, cu plăcere! Ministrul Curaj a numit în decembrie un grup de „unsprezece experţi”  care să coordoneze totul. Iar experţii sunt: Solomon Marcus, Tincuţa Apăteanu, Florin Colceag, Radu Dop, Radu Gologan, Alexandru Mironov, Oana Moraru, Florin Munteanu, Marian Ştas, Manuela Prajea şi Ştefan Vlaston. La prima vedere, o frumoasă cuprindere temporală, de la cei 91 de ani bătuţi pe muchie ai academicianului Solomon Marcus, la cei cam 35 de anişori ai Tincuţei… La o a doua, observi eterogenitatea grupului (încât ai zice că a tunat şi i-a adunat !), ca şi faptul că seamănă leit cu guvernul de tehnocraţi, în sensul că legătura fiecăruia cu noţiunea de reformă e cu totul aproximativă, chit că unii îşi dau aere de reformişti, cum face, bunăoară, Marian Ştas, absolvent de Academie Tehnică Militară şi autor al unei cărţi intitulate „România pe bune începe cu şcoala pe bune”. Pe bune?! În orice caz, situarea printre „experţi” a unui pasionat de science fiction şi obiecte zburătoare neidentificate, precum omniprezentul Alexandru Mironov, e semnificativă!

Nu discut, acum, principiile avute în vedere de către membrii grupului, dintre care unii sunt experţi în exprimarea de opinii pe facebook. Principiile juste nu duc, însă, numaidecât la aplicări juste. Mai ales când experţii sunt mai mai curând opiniomani decât specialişti veritabili. În orice caz, se poate observa că, în afara lui Solomon Marcus, a cărui pluridisciplinaritate e cunoscută, niciunul dintre ceilalţi zece nu e de formaţie umanistă. Niciunul nu e, dar tuturor, în grup, li s-a pus pata exact pe disciplinele umaniste: istoria, care va să fie transformată în „Educaţie pentru societate”, adică desfiinţată, şi limba şi literatura română, care trebuie orientată în aşa fel încât absolvenţii învăţământului preuniversitar (care nu trebuie să-şi mai piardă vremea cu lectura unor texte ca „Fefeleaga” ori „Răzvan şi Vidra” – şi, probabil, cu a niciunui text literar) să fie capabili să  alcătuiască CV-uri şi scrisori de aplicaţie la joburi. Că, la urma urmei, ca să devii culegător de căpşune (ocupaţia privilegiată a bacalaureaţilor şi nebacalaureaţilor, a licenţiaţilor şi nelicenţiaţilor români),  nu e nevoie să-i citeşti pe Dante, pe Calderón de la Barca, pe Camil Petrescu sau pe G. Călinescu! Şi nici să ştii că denumirea ştiinţifică a căpşunului e, în limba latină, fragaria moschata!

Tudor Cristea

Editorial în revista LITERE, nr. 2 (191), februarie 2016

cules da capsune

„Zilele Bibliotecii” – moment cultural găeştean

 

Imagine1304

Aşa cum am anunţat la vreme, pe 3 şi 4 decembrie s-au desfăşurat deja tradiţionalele „Zile ale Bibliotecii Orăşeneşti Aurel Iordache”. Coordonată şi moderată de scriitoarea Daniela Olguţa Iordache, fiica regretatului autor găeştean al cărui nume-l poartă lăcaşul, manifestarea a beneficiat de sprijinul Primăriei. Mai mult decât atât, în prima zi, primarul Grigore Gheorghe şi viceprimarul Ion Untărescu au onorat-o cu prezenţa, rămânând în sală pe toată durata ei, care a depăşit binişor două ore. În cuvântul său, dl primar a promis să sprijine şi pe viitor Biblioteca şi cultura scrisă, promisiunea fiind întărită şi a doua zi, de către dl viceprimar, prezent din nou în sala de lectură frumos reamenajată. A fost prezentă, de asemenea, în prima zi, şi prof. Univ. Agnes Erich, directoarea Bibliotecii Judeţene „Ion Heliade Rădulescu”.

Ca de obicei, moderatoarea a „confiscat” manifestarea, ţinând să se exprime personal atât despre propria lucrare prezentată (noua ediţie, a treia, a Monografiei, subvenţionată de Primărie), cât şi despre lucrările fiecăruia dintre cei prezenţi. În felul acesta, sarcina celui de-al doilea care ar fi trebuit, conform programului,  să vorbească despre mai multe apariţii editoriale, Tudor Cristea, a fost uşurată – rezumându-se la o scurtă intervenţie privind un volum documentar apărut cu prilejul aniversării a 15 ani de viaţă ai revistei „Litere” (în prima zi) şi la prezentarea mai largă (şi elogioasă) a lucrării „de pionierat” „Poezia Anei Blandiana. O analiză semantic-textuală”, apărută de curând la Editura Muzeului Literaturii Române, sub semnătura profesoarei găeştene Florina Loredana Streinu (în cea de-a doua zi). În schimb, au vorbit despre propriile lucrări (şi) autorii prezenţi: Mihai Stan (despre trilogia sa „Paradis – Ieşirea din Paradis – Întoarcerea în Paradis”, dar şi despre Societatea Scriitorilor Târgovişteni, cara a aniversat 10 ani de la înfiinţare), Ion Mărculescu (despre „Jurnalul de la Marcona. Însemnările” şi despre legătura sa cu Găeştiul), Corin Bianu (despre noul său roman „Isus”, în prima zi, şi despre culegerea de povestiri umoristico-satirice „Roaba cu motor”, în cea de-a doua) şi George Coandă („Vechi coduri ale românilor. Codex Târgovistensis valachorum”). Momentul central al primei zile l-a reprezentat, însă, lansarea volumului „Drumul dinozaurului”, în care venerabilul prozator Marin Ioniţă (însoţit în oraşul adolescenţei şi tinereţiii sale de către fiul său, jurnalistul şi comentatorul politic Ion M. Ioniţă) îşi evocă anii şcolarităţii găeştene, de la Şcoala Medie Tehnică Zootehnică, şi încearcă să contureze, fie şi fulgurant, printre pagini de proză alternând cu veritabile episoade lirice, atmosfera anilor ’50 şi felul în care ea a marcat destinul unui tânăr ce avea să devină, mai apoi, scriitor. În roman este evocată şi atmosfera culturală a Găeştiului acelor vremuri, cu personalităţile mai reliefate – Mihail Ilovici şi Aurel Iordache. Nu întâmplător, în sală s-au aflat mai multe persoane care l-au cunoscut pe autor în perioada sa găeşteană, unele fiind prezente, cu numele reale, şi în paginile romanului său autobiografic (care nu e, carevasăzică, un text cu cheie, ci unul de transpunere asumată a realităţii – trecută, totuşi, prin filtrul propriei memorii). În afara autorului, a Danielei Iordache şi a unui actor piteştean care a citit câteva pagini din roman, doar Conf. Dr. Octavian Sachelarie, director al Bibliotecii Judeţene Argeş şi prieten al autorului, a mai avut loc să dezvăluie câteva opinii despre Marin Ioniţă şi proza sa.

În cea de-a doua zi, în afara cărţilor semnate de Corin Bianu sau Florina Loredana Streinu, mai sus amintite, un moment mai plin de culoare a fost prezentarea de către autoarea sa, Cristina Onofre, a volumului de versuri „Să mergi călare, să întinzi arcul, să spui adevărul”, apărut la Editura bucureşteană Tracus Arte, cu un scurt cuvânt-înainte de acad. Eugen Simion şi o scurtă postfaţă de Marian Drăghici. Este un jurnal sau un fals jurnal (autoarea păstrând o zonă de mister în această privinţă) de călătorie exotic, pe care Tudor Cristea (care a izbutit să adauge câteva opinii, pe lângă cele ale moderatoarei Daniele Iordache!) l-a pus în relaţie cu jurnalul (real, de această dată) „Călătorie în Africa”, de V. Alecsandri. Înzestrată cu talent actoricesc, Cristina Onofre, costumată adecvat, a recitat mai multe poeme din volum.

Ar mai fi de spus că în ambele zile în sală s-au aflat două generaţii situate pe trepte opuse ale vieţii: elevi ai Colegiului „Vladimir Streinu” şi persoane în vârstă, mai ales pensionari – generaţii unite totuşi de interesul cu care au receptat, se pare, tot ceea ce manifestarea culturală găeşteană de reală consistenţă a încercat să le transmită. Dacă ea va fi stârnit şi un cât de mic îndemn spre lectură, ar fi minunat!

Imagine1309Imagine1307PC04 (1)Imagine1305

Samvriti

nicolae-labisPe 2 decembrie 2015, Nicolae Labiş ar fi împlinit 80 de ani. Soarta sau, poate, altcineva a vrut să fie altfel, împingându-l sub roţile unui tramvai în noaptea de 9 spre 10 decembrie 1956, pentru ca „pasărea cu clonţ de rubin” să-l transforme, pe 22 decembrie, într-o „amintire frumoasă.

Am scris textul de mai jos acum 15 ani şi l-am inserat ca editorial în revista „Litere”, reproducându-l în volumul de publicistică „Arta derivei”, în 2011. L-am recitit acum şi mi se pare actual, aşa că-l reproduc aici.

***

Marcat de ceea ce se întâmplă în jurul nostru căutam, în zilele din urmă, să mă detaşez citind câteva pagini din Cioran despre cele două adevăruri budiste – „paramartha, adevărul adevărat, apanajul eliberatului, şi samvriti, adevăr «învăluit» mai precis «adevăr al erorii», privilegiu sau blestem al celor neizbăviţi”. Întotdeauna, când sunt foarte trist, caut unul şi mai trist decât mine, iar Cioran (pe care Eugen Simion, exprimându-se mai curând pe sine, l-a prins în formula echivocă de „estet al disperării”) este unul mai trist ca oricine. Îmi venea în minte, cu sonorităţile lui, cuvântul samvriti (iar nu paramartha), adevărul mărunt şi ascuns, cel care face din istorie o esenţă a amăgirii şi ne ajută să trăim. Sfârşitul de mileniu, făcând să huruie osiile lumii, ne dă un ce mai grav, ne confruntă cu eternitatea, cu adevărurile mari şi adevărate la care nu ajung decât privilegiaţii, la care nu ajunge aproape nimeni, din care nu rămâne uneori (nu cumva E. Simion are dreptate?!) decât o propoziţie atentă la cuvintele ei: „Ora închiderii va suna curând în grădinile de pretutindeni”.

Deodată mi-am amintit. Suntem în decembrie. E luna în care ni se întâmplă toate fericirile şi toate nefericirile. E luna în care ni se pare că am făcut o revoluţie. Luna lui 1 dar şi a lui 30. Luna în care a murit  Nichita Stănescu. Luna în care s-a născut şi a murit Nicolae Labiş.

De fapt cred că despre el voiam să vorbesc şi nu mi-am dat seama. Ar fi împlinit, pe 2 decembrie 2000, dacă nu l-ar fi ucis „pasărea cu clonţ de rubin”, 65 de ani. Nu mi-l pot închipui bătrân, aşa cum nu mi-l pot închipui bătrân pe Ahile. Nu pot să-mi închipui ce ar fi devenit. Nu ştiu dacă nu cumva (nu sunt cinic) moartea lui n-a fost mai de folos generaţiei sale decât posibila sa existenţă. Dar Labiş, spun critici cu state vechi de serviciu, dosind pagini în care mai ieri îl elogiau tocmai pentru poeziile sale partinice, a fost colaboraţionist. A cântat comunismul.

Să fim serioşi! Labiş, mort la 21 de ani, lovit de un tramvai sub care poate a fost împins, era un copil care s-a trezit vorbind limba poeziei, iar limba aceea era împănată, la ora când el a început s-o vorbească, de expresii partinice. Instinctul lui genial i-a călăuzit însă vocea către alte inflexiuni, atât de noi şi de proaspete, încât nici bătrânele cătane comuniste, izbite de boarea lor ameţitoare şi primejdioasă, nu îndrăzneau să le reprime.

Astăzi l-am dat afară pe Labiş din manualele noastre alternative şi vrem să-l scoatem din literatura română, pentru că Labiş a cântat comunismul. De Esenin, care l-a cântat pe Lenin, nu zicem nimic. Nu ştiu ce zic ruşii, dar mi-e greu să cred că îşi permit luxul (pe care, iată, noi ni-l permitem) de a scoate din literatura lor un mare poet. Eu nu spun că e, în o asemenea acţiune, un plan bine pus la punct, ci doar una dintre boroboaţele pe care noi, românii, jucându-ne de-a istoria (şi de-a istoria literaturii) le facem. Dar mă văd silit să mă întorc la Cioran, care avertizează că „acolo unde idolii se schimbă la fiecare generaţie, nu e de aşteptat longevitate în istorie…”.

Dacă Labiş a fost împins într-adevăr sub roţile acelui tramvai, opera acelui individ necunoscut care a făcut-o o desăvârşim noi acum: îi dăm brânci în uitare. (Litere, decembrie 2000)

nicolae-labis (1)