CĂRŢILE LA CONTROL:  Zilele Bibliotecii Orăşeneşti „Aurel Iordache” Găeşti, 16 – 17 NOIEMBRIE 2017

books-2778472_960_720Ca în fiecare an, în luna noiembrie se desfăşoară şi anul acesta „Zilele Bibliotecii”. Joi, 16. XI, începând cu ora 9, are loc o consfătuire metodică, la care vor lua parte bibliotecarii din zonă. Vineri, după o tradiţie instituită treptat, condeierii găeşteni trăitori aici, alături de cei originari din oraş ori legaţi de el din diverse motive (au trăit aici o perioadă, şi-au făcut studiile în una din şcolile locale etc.) îşi vor prezenta realizările (în special editoriale) de peste an. Iată mai jos programul celei de-a doua zile, dedicată noilor apariţii editoriale găeştene,  a manifestării:

 

VINERI 17.11.2017, ORA 10.00

I.Cuvânt de deschidere: Valentina Tufescu –  bibliotecar responsabil;

Conf. univ. dr.Erich Agnes – dir. Biblioteca Judeteana

Jr.Grigore Gheorghe – primarul Orasului Gaesti

Ion Untarescu –  viceprimarul Orasului Gaesti

 

 II.In intampinarea Centenarului Unirii

  1. George Anca –  India, Eminescu si cartile mele.

Prezinta autorul si invitatii sai.

 

  1. Antologia de poezie “Targoviste –  Chisinau  –  Cernăuţi, o triada a liricii românesti”. Ed. Bibliotheca, Târgoviste, 2017.

Prezinta Corin Bianu si Daniela Olguta Iordache.

 

  1. Recital de versuri antologate. “Tare trist era la Tomis”. Recita un grup de elevi ai clasei a VIII-a a Colegiului National “Vladimir Streinu”( Aldea Alexandra, Dumitrascu Ana, Stanescu Andra, Niculae Alexandra, Constantinescu Andrada, Ventri Adelina, Tuna Daria), indrumat de bibliotecar Laura Paun.

 

  1. Victor Petrescu, Mihai Stan – “ Targoviste – ore astrale ale Cetatii”(Analecte). Ed. Bibliotheca, Targoviste, 2017.  Prezinta dr. Victor Petrescu, Mihai Stan si Dumitru Ungureanu.

 

  III. Invitatul special al bibliotecii,  scriitorul Marin Ionita si prietenii sai :          George Baciu si un grup de elevi ai Cenaclului “Ucenicii Vrajitori” din Pitesti.

Lansarea cartii : “ Calare pe vant” de Marin Ionita , Ed. Tiparg, Pitesti, 2017.

Prezinta   Daniela Olguta Iordache.

  1. IV. Evenimente, consemnari si aniversari in S.S.T.
  2. George Coanda la implinirea varstei de 80 de ani. Prezinta bibliotecar Mazilescu Elena.

Lansarea cartii: “Enciclopedia Targovistei”  ed. a II-a de George Coanda. Ed. Bibliotheca, Targoviste, 2017. Prezinta autorul si editorul Mihai Stan.

  1. Barbu Cioculescu – 90 de ani

Lansarea cartii “ Litere, Litere”. Ed. Bibliotheca, Targoviste, 2017. Prezinta Tudor Cristea.

  1. Mihai Stan – “Bibliotheca XX. Din istoria unei edituri targovistene”. Ed. Bibliotheca, Targoviste, 2017. Prezinta autorul si Daniela Olguta Iordache.
  2. Mihai Stan (coord. ), George Coanda si Victor Petrescu – “Societatea scriitorilor targovisteni. In cultura cetatii 2”. Prezinta Victor Petrescu si George Coanda.
  3. Mihai Stan – “Confreria. Convorbiri si confesiuni II”. Prezinta autorul si Daniela Olguta Iordache.
  4. Scoala prozatorilor targovisteni – Receptarea critica a operei lui Alexandru George.

Simpozion national. Ed. a IV-a, Targoviste, 2017. Prezinta Tudor Cristea, George Coanda, Victor Petrescu si Daniela Olguta Iordache.

Anunțuri

“ESTETISMUL”, DE VLADIMIR STREINU  (Editura Bibliotheca, Târgovişte, 2017) – LANSARE DE CARTE CU ABSENŢE DE NESCUZAT ŞI TUPEU POLITIC

imagesMarţi, 30 mai, a fost prezentată la Biblioteca Orăşenească “Aurel Iordache” Găeşti lucrarea “Estetismul”, partea de contribuţie a lui Vladimir Streinu la “Istoria literaturii române moderne” (1944), realizată împreună cu Şerban Cioculescu şi Tudor Vianu.

Apariţia acestei lucrări a fost posibilă graţie sprijinului material oferit de dl Fănuţ Costea, preşedintele Asociaţiei Nouă ne Pasă de Găeşti .

Au participat şi doi reprezentanţi ai Primăriei şi Consiliului Local cărora anul acesta le-a păsat mai puţin.

Din partea Colegiului, în afara profesoarei Florina Loredana Streinu, cea care a susţinut proiectul şi a găsit înţelegere la dl Costea, de bibliotecara Laura Păun şi de mai mulţi elevi, n-a fost nimeni prezent în sală: nici directori, nici profesori! Ceea ce poate stârni bănuiala că nici dumnealor nu le prea pasă…

Au fost, în schimb, prezenţi mai mulţi scriitori dâmboviţeni, între care Mihai Stan, directorul Editurii Bibliotheca din Târgovişte, unde a apărut cartea. Au vorbit, în afara editorului,  despre Vladimir Streinu şi despre cartea acum apărută, Tudor Cristea, George Coandă , Daniela Iordache, Corin Bianu şi dl Fănuţ Costea. Au cuvântat în noua limbă de lemn şi cam demagogic reprezentanţii Primăriei.

După ce, în mai 2003, Liceul Teoretic “Vladimir Streinu” (care avea să devină din 1 septembrie, în mod oficial, colegiu national) a organizat, în colaborare cu Universitatea “Valahia”, un simpozion national cu două module (cel de la Găeşti, cu reprezentanţi prestigioşi, având ca obiect contribuţia critică a lui Şerban Cioculescu şi Vladimir Streinu – materialele prezentate au fost cuprinse într-o broşură, apărută la Editura Bibliotheca din Târgovişte), catedra de română a Colegiului a iniţiat, în 2010, un Simpozion anual dedicat lui Vladimir Streinu, dublat de un concurs de creaţie pentru elevi. Iniţial judeţean, simpozionul a devenit national, dar apoi, din motive pe care nu le discutăm aici, a redevenit judeţean, spre a nu se mai organiza în ultimii doi ani.

La Simpozion, organizat în preajma datei de 23 mai (ziua de naştere a scriitorului, care a fost profesor în Găeşti  între anii 1927-1933, alături de bunul său prieten Şerban Cioculescu), au participat mai mulţi scriitori cunoscuţi din judeţ sau din Capitală, fiind prezenţi, în mod traditional, Ileana Iordache-Streinu, fiica lui Vladimir Streinu, şi Barbu Cioculescu, fiul lui Şerban Cioculescu.

În cadrul simpozionului s-a născut ideea interesantă (aparţinându-i editorului târgoviştean Mihai Stan) de a se publica anual şi de a fi lansată în cadrul acestuia o lucrare a lui Vladimir Streinu. Prezent la lucrările ediţiei din 2011, prof. Alexandru Toader, primarul de atunci al oraşului, a agreat initiativa şi chiar a insistat ca prima carte susţinută financiar de Primărie (direct sau prin intermediul Colegiului) să apară mai curând. Astfel a fost lansată pe 19 iulie, în cadrul Zilelor Găeştiului, o nouă ediţie din “Clasicii nostril”, cu prefaţa şi un tabel cronologic semnate de Tudor Cristea. Acelaşi critic a îngrijit şi a prefaţat, în 2012, volumul “Poezii”, cuprinzând aproape întreaga creaţie poetică a lui Vladimir Streinu.

Ulterior, în îngrijirea doamnei Ileana Iordache, care a realizat şi un amănunţit table cronologic, adus la zi în fiecare ediţie, şi cu prefeţe de Barbu Cioculescu, aveau să apară încă trei volume: “Radiografii politice” (2013, strângând pentru prima oară publicistica de această factură a autorului), “Studii şi articole despre Mihai Eminescu”(2014) şi “Ion Creangă” (2015).

Sunt, toate acestea, datorate deschiderii către cultură a diriguitorilor, print timp, ai oraşului, preocupării conducerii şi catedrei de română a Colegiului, ca şi generozităţii fiicei scriitorului, care a permis retipărirea, implicându-se ea însăşi în îngrijirea unor ediţii, fapte lăudabile prin care, aşa cum se consemna într-o publicaţie centrală, un oraş mic dă lecţii altor oraşe mai cu pretenţii.

Din păcate, în 2016 Simpozionul n-a mai fost organizat. Tot din păcate, în 2017, când s-au împlinit 115 ani de la naşterea scriitorului, el a fost plănuit dar iarăşi, din motive diverse, n-a fost organizat. Era, însă, pregătită, pentru această ocazie, o nouă apariţie editorială: “Estetismul” – partea de contribuţie a lui Vladimir Streinu din “Istoria literaturii române moderne”, scrisă împreună cu Şerban Cioculescu şi Tudor Vianu şi apărută în 1944.

Cartea, îngrijită şi cu un tabel cronologic de Ileana Iordache şi prefaţată de Barbu Cioculescu era pregătită pentru tipar la Editura târgovişteană Bibliotheca (unde au apărut şi celelalte cinci, formând o serie), numai că Primăria şi Colegiul ori Primăria sau Colegiul şi-au luat vorba înapoi. Deşi, după ştiinţa noastră, fondurile pentru simpozion şi pentru editarea ei fuseseră alocate.

Noroc că profesoara Florina Loredana Streinu (cunoscută şi ca Florina Stoica), suflet mare într-o făptură delicată şi autoare ea însăşi a unei excelente cărţi despre poezia Anei Blandiana, apărută în 2015, nu s-a împăcat cu situaţia şi, punându-se, probabil, împotriva mai multor “factori de conducere”, a căutat o soluţie. Şi a găsit-o la asociaţia “NOUĂ NE PASĂ DE GĂEŞTI” (de fapt, la preşedintele acesteia, dl Fănuţ Costea), care a virat către editură suma necesară apariţiei cărţii.

Numai astfel un proiect editorial a fost realizat, iar cartea a putut fi lansată în luna în care s-a născut scriitorul. Cei care ar fi trebuit să se intereseze de apariţia ei, adică reprezentanţii Colegiului, au fost absenţi de la evenimentul lansării. Am zice că a fost lăudabilă prezenţa Primăriei, prin domnii Untărescu (viceprimar) şi Cătălin Slăvilă (responsabil de sport şi cultură în Consiliul Local), dacă prin cele cuvântate domnii respectivi ar fi dovedit că înţeleg la ce fel de eveniment participă. Numai că n-au dovedit-o! Ba dimpotrivă, dacă avem în vedere ceea ce a glăsuit, înainte de a părăsi, după încheiere, sala, responsabilul de sport şi cultură: “Staţi cuminţi, cărţile sunt la noi!”

Cărţile?! Aha! Aşii din mâneca puterii locale, vrea să spună responsabilul (care nu e nici sportiv, nici om de cultură)!

Ăsta da tupeu politic! Dar aceasta e o altă discuţie. Pe care, evident, o vom face, dar cu altă ocazie!

TUDOR CRISTEA

18813295_794146154084649_1374520938450988690_n18740128_794146244084640_6084972415498063319_n18740254_794146157417982_939419618434250755_n

Festivalul-Concurs Naţional de Cultură şi Literatură „Primăvara Albastră”,  Seria a II-a – Ediţia a XIV-a –  17 – 19 mai 2017,  Pucioasa – Judeţul Dâmboviţa

Festivalul – Concurs „Primăvara albastră” are drept scop descoperirea, stimularea şi promovarea creaţiei literare a tinerilor cu vârste cuprinse între 14 şi 35 de ani, nemembri ai vreunei uniuni sau asociaţii scriitoriceşti, respectându-se libertatea democrată a exprimării literare, marcată de o relevantă valoare estetică şi ideatică.

Condiţii de participare:

– tinere  talente literare  cu  vârstele  intre de 14-35 ani

– să  nu  fie membri ai Uniunii Scriitorilor sau ai altor forme  asociative  scriitoriceşti

Concursul este organizat pe următoarele secţiuni:

  • Poezie – (5 lucrări)
  • Proză – (3 lucrări a 3 pagini)
  • Teatru scurt – (2 piese de un act)
  • Jurnalism – (reportaj ; 2 lucrări a 4 pagini)
  • Istorie si critica literara (eseu;2 lucrari a 4 pagini)

Lucrările vor fi expediate până la 15 mai 2017, data poştei, cu precizarea „pentru concurs” – pe următoarea adresă:

luminitagogioiu@yahoo.com

sau

LUMINŢA GOGIOIU

Biblioteca “Gh.N.Costescu” Pucioasa, str. Fântânelor, nr. 7, oraş Pucioasa – Jud. Dâmboviţa.

 

 

Lucrările vor purta un motto, iar într-un plic închis vor fi trecute acelaşi motto, numele şi prenumele concurentului, data şi locul naşterii, adresa, telefon.

 

 

Juriul concursului va fi alcătuit din membri ai :

-Uniunii Scriitorilor din Romania;

– Societatii Scriitorilor Târgovişteni;

– Uniunii Ziariştilor Profesionişti din România;

– Centrului Judeţean de Cultură Dâmboviţa;

– Bibliotecii Judeţene  “I H Rădulescu”  Dâmboviţa

– Bibliotecii Orășenesti   “Gh.N.Costescu”  Pucioasa

 

 

Vor fi acordate:

Trofeul „Primăvara albastră

Premiile  I, II, III –  la fiecare  secţiune

Menţiuni la fiecare secţiune

 

Premii speciale

-Premiul special “Dumitru Stancu”  acordat de Primarul orasului Pucioasa

– Premiul special  « George Coanda » acordat de  presedintele  Festivalului

-Premiul special „I.H.Radulescu” oferit de Biblioteca Judeţeana ,,I.H. Rădulescu’’

-Premiul ” Mircea Horia Simionescu” al Societăţii Scriitorilor Târgovişteni;

 

-Premiul special al Editurii ,,Bibliotheca’’;

 

 

Premiul special al revistei  ,,Izvoare de timp’’ ;

 

Premiul special al revistei ,,Eroica’’;

 

Premiul special al revistei ,,ProArme’’;

 

Premiul special al ZVEN PRINT-Editura & Tipografie

 

 

-Premiul special al Complexului Naţional Muzeal ,,Curtea Domnescă’’;

 

Premiul special acordat  de Uniunea Ziaristilor Profesionisti din Romania-filiala Targoviste

-Premii ale  unor instituţii de cultură şi ale unor ziare, reviste, posturi de radio şi televiziune.

 

Manifestările din festival vor avea loc în oraşul Pucioasa.
Relaţii suplimentare la telefon:  0734450877

 
Director Festival- Ionut Lascaie

 
Preşedintele Festivalului – prof. dr. George Coandă

 
Director executiv – Şef Compartiment Cultură Bibliotecă –jr.Luminiţa Gogioiu

O CACEALMA: Cazul profesoarei care nu respectă voit programa şcolară

tunegaru-610x300

A făcut valuri postarea pe facebook a Cristinei Tunegaru, profesoară (probabil tânără) de gimnaziu în Bucureşti, intitulată “Autodenunţ”. Cei care au citit ce spune dumneaei s-au împărţit, cum era şi de aşteptat, în două tabere. Mulţi (dintre care puţini au fost şi sunt, vorba lui Maiorescu, “în chestie”) au aplaudat-o, considerând-o o adevărată reformatoare şi jignindu-i pe cei de opinie contrară. Mulţi i-au adresat jigniri. Eu însumi am făcut un prim comentariu nepoliticos, intrând în conflict cu vreo două persoane. Am şters acel comentariu şi am decis să tratez problema cu seriozitate, analizând-o “la rece”.

Dau mai întâi textul  profesoarei, după care observaţiile mele.

Autodenunț:

Subsemnata, profesoară de română, declar că nu respect, în mod premeditat, programa școlară de limba română, asemenea unui element dușmănos: nu citesc cu elevii mei poeziile de Eminescu, „Amintirile” lui Creangă, baladele populare, pastelurile de 150 de ani, nuvelele lui Slavici; nu dictez comentarii, nu arunc în brațe interpretări și nu le cer să învețe pe dinafară teorie literară despre genuri și specii. Declar de asemenea că, în schimb, citesc cu elevii mei poezii frumoase de Magda Isanos sau Tudor Arghezi, texte din literatura universală ca „Micul Prinț” sau „Cartea junglei”, fragmente din marii autori ai literaturii universale ca Cervantes sau Shakespeare, exersăm lectura activă, ne exprimăm opiniile, le motivăm, învățăm să fim sinceri, asertivi.
Fac cunoscut că nu voi respecta nici viitoarea programă care îmi cere să selectez numai texte ale autorilor români clasici menționați mai sus. Voi continua să propun elevilor mei numai lecturi care să-i atragă spre literatură, să sădesc în ei o sămânță de bucurie a lecturii.
Recunosc că lucrez cu elevii mei mai ales exerciții de gramatică normativă pentru învățarea scrierii corecte, că sar peste noțiuni de gramatică teoretică pentru care elevii mei nu sunt pregătiți la un moment dat.
Pentru că eu cred că educația se face prin motivare pozitivă, bucurie, joc, stârnirea curiozității, prin colaborare și comunicare vie între profesor și elev într-o limbă actuală și pornind de la ceea ce-i este cunoscut și drag copilului, prin deschiderea spre cultura națională și universală.

Cristina Tunegaru

FALSĂ FRONDĂ PRIN NECUNOAŞTEREA PROGRAMEI

Cristina Tunegaru este profesoară de gimnaziu şi la programa de gimnaziu se referă. Dar nu contează, în principiu s-ar putea referi şi la cea de liceu. Iar problema (de fond) este că nu cunoaşte mai multe lucruri şi, în primul rând, NU ŞTIE CE ESTE PROGRAMA ŞCOLARĂ ŞI CARE ESTE CONŢINUTUL ACESTEIA. În consecinţă, nu cunoaşte care e diferenţa dintre programa şcolară şi manual.

FAC, DECI, URMĂTOARELE OBSERVAŢII, BAZATE PE LECTURA ATENTĂ A “AUTODENUNŢULUI”, CA ŞI PE CONSULTAREA PROGRAMEI DE GIMNAZIU:

  1. Programa şcolară e obligatorie. (Nu vă grăbiţi să protestaţi! Veţi vedea imediat de ce vă rog asta!)
  2. Programa şcolară NU INDICĂ SCRIITORI, ca programele de pe vremea manualelor unice. Nici la gimnaziu, nici la liceu.

Iată un conţinut din programa de clasa a VIII-a:

1.2.4. Genuri şi specii. Genurile epic şi liric. Specii literare obligatorii: nuvela, imnul.

Autorii de manuale alternative şi chiar profesorul, la clasă, în pofida acestora, poate alege, să zicem, în cazul nuvelei: “Budulea Taichii”, de Ioan Slavici; “Două loturi”, de I. L. Caragiale; “Alexandru Lăpuşneanul”, de C. Negruzzi; “Mări sub pustiuri”, de D.R. Popescu; “Dincolo de nisipuri”, de Fănuş Neagu sau, în sfârşit, orice nuvelă de Mircea Cărtărescu (“Gemenii”, să zicem) şi multe altele, dacă profesorul socoteşte că e util şi elevul nu va fi defavorizat la examen.

Programa nu face (pentru întregul an de studiu) decât următoarea atenţionare legată de textele scriitorilor. Sunt atenţionaţi mai ales autorii de manuale şcolare (dar şi profesorii):

“Se vor selecta 5-7 texte literare de bază, destinate studiului aprofundat. Între acestea vor fi incluse în mod obligatoriu şi fragmente din operele scriitorilor clasici ai literaturii române.”

  1. La examene nu se dau (nici la gimnaziu nici la liceu), ca subiecte, scriitori. Se dau texte pe care se pun întrebări vizând elementele de literatură, de stilistică, de teorie literară şi de limbă. Apoi se poate cere un comentariu al textului respectiv sau al altuia, dat integral, pe baza anumitor cerinţe. De pildă, dacă textul e “Peste vârfuri” de Eminescu sau “Melancolie” de Arghezi, se poate cere un comentariu în care să se încadreze textul în specia pe care o reprezintă. Iar elevul va trebui să arate că e o elegie şi să argumenteze prin comentariu acest lucru.
  2. Sigur, la bacalaureat se poate da (s-a şi dat) un subiect în care se solicită să fie comentat sub un anumit aspect un roman postbelic (interbelic, psihologic etc) să zicem. Pentru că programa prevede cunoaşterea romanului postbelic. Candidatul poate trata “Moromeţii”, dar dacă profesoarei nu-i place aşa ceva şi i-a pus pe elevi să citească şi să comenteze “Solenoid”, ultimul roman al lui Cărtărescu, îl vor comenta pe acesta (dacă se potriveşte aspectului cerut eventual). Atrag, însă, atenţia că e posibil ca onoraţii corectori să nu fi citit (încă), aşa, ca profesoara noastră, romanul respectiv, iar atunci vor corecta anapoda!
  3. Profesoara spune, la un moment dat, că ea refuză să le dicteze elevilor comentarii. Păi asta nu e o noutate, e chiar o precizare din programă!!! În principiu (spun asta pentru că ştiu ce fac mulţi profesori), de vreo 20 de ani este interzis ca profesorii să le dicteze elevilor comentarii!!! În paranteză fie zis, însă, edituri specializate le oferă elevilor cărţi de comentarii (unele mai slabe decât le-ar face profesorii lor); sunt, de asemenea, comentarii (unele foarte slabe) pe internet.
  4. Profesoara spune că ea “citeşte cu elevii” alte texte decât cele abordate în mod obişnuit. Poate citi orice text – de Magda Isanos, de Mariana Marin, de Elena Vlădăreanu sau de Marius Ianuş şi alţii! Totul e să nu scape, abordându-le, elemente din programă. Pentru că, încă o data: PROGRAMA NU PREVEDE TEXTE, NICI AUTORI!
  5. Sigur că manualele vor rezolva problemele programei prin selectarea unor texte de diverşi autori. Autorii fiind aceiaşi sau diferiţi de la un manual la altul. Profesorul poate alege, însă, oricând un alt text şi un alt autor. Eu însumi am făcut acest lucru din momentul introducerii manualelor alternative.
  6. De fapt, dincolo de afirmaţia “nu citesc cu elevii mei poeziile de Eminescu, «Amintirile» lui Creangă, baladele populare, pastelurile de 150 de ani, nuvelele lui Slavici”, care i-a iritat pe mulţi şi pe care-o voi discuta în alt context, profesoara nu aduce nimic, dar absolut nimic nou. La urma urmei, da, poate evita aceşti scriitori care-i displac! Nu are, însă, voie să nu trateze probleme prevăzute în programă.  Dar pentru asta trebuie să cunoască programa. Pentru că, pentru moment, dovedeşte contrariul.
  7. O asigur pe profesoara Cristina Tunegară că, punând în practică unele elemente din “Autodenunţ”, îi va determina pe părinţii elevilor săi să-şi ducă odraslele la meditaţie. Doar că la alţi profesori!

tunegaru-610x300

Eminescu în peisajul literar al vremii sale

eminescu2În primul număr al revistei România literară pe anul 2017, dl Răzvan Voncu publică, la rubrica sa Cronica ediţiilor, un pertinent articol privind antologia Poeţi de pe vremea lui Eminescu, realizată de moldoveanul Eugen Lungu. Apărută pentru prima dată în 1990, fără a avea prea mare ecou, ea a fost republicată în 1999, dar „succesul de întâmpinare n-a fost urmat de o reală revenire a acestor poeţi în circuitul istorico-literar”, astfel că autorul ei revine cu o a treia ediţie,  tipărită în 2016 la Editura Cartier din Chişinău.

Toată lumea cunoaşte sentinţa lui G. Ibrăileanu: „Eminescu a căzut în biata noastră literatură de la 1870 ca un meteor din alte lumi!”. Cu alte cuvinte, ar fi existat o prăpastie între noul poet şi înaintaşii săi, evocaţi cu generozitate în Epigonii, ca şi între el  şi contemporani, începând cu Samson Bodnărescu, Matilda Cugler, Theodor Şerbănescu şi D. Petrino – citaţi de Maiorescu în „Direcţia nouă…” după  Alecsandri şi foarte tânărul Eminescu, pentru că şi ei, „în sfera lor restrânsă, ne prezintă o mişcare naturală, exprimată în limbă corectă, adesea elegantă şi totdeauna ferită de înjosiri”. Şi continuând cu N. Nicoleanu, A. Naum, V. Pogor, Ioan Ianov, N. Gane, M. Grigoriadi de Bonacchi, Iacob Negruzzi, Ioan Pop-Florentin, Ştefan Vârgolici, Mihail D. Cornea, N. Beldiceanu, Miron Pompiliu, D. C. Ollănescu-Ascanio, Veronica Micle, N. Volenti, prezenţi, într-un moment sau altul, în paginile Convorbirilor literare şi antologaţi de criticul de la Chişinău.

Primul lucru care trebuie subliniat ar fi ceea ce în articolul dlui Răzvan Voncu apare drept concluzie, anume că antologia, realizată cu notabile eforturi, prin apelul la ediţii princeps greu accesibile, are meritul de a face posibilă recompunerea tabloului poeziei junimiste. Iar cel de-al doilea, chiar motivul acestei restituiri, acela de a evidenţia existenţa unui climat liric în care a apărut şi s-a manifestat Eminescu. Maiorescu însuşi sesiza, comentându-l pe autorul poeziei Venere şi Madonă, faptul că „ironia amară care străbate din puţinele poezii ale răposatului Nicoleanu este mult mai puternică şi mai aprofundată la Eminescu”. Ceea ce Eugen Lungu citează şi transformă în principiu al antologării şi situării contemporanilor poetului. Contemporani care, cum cu justeţe observă dl Voncu, făceau parte din peisajul literar al momentului, unii fiind chiar apropiaţi ori prieteni ai lui Maiorescu sau Eminescu. Pe de altă parte, însă, nu trebuie să trecem cu vederea faptul că, în timp, distanţa dintre Eminescu şi contemporanii săi (mici actori sau doar figuranţi) a căpătat dimensiuni aproape…astrale. Nu cunosc antologia lui Eugen Lungu (care ar trebui, poate, editată şi în România), dar cunosc câte ceva din creaţia tuturor autorilor antologaţi. În mic, peisajul liric din care făcea parte şi Eminescu poate fi contemplat, bunăoară, parcurgând sumarul Convorbirilor literare pe anul XIX (1 aprilie 1886 – 1 martie 1887, 1088 pag.). În nr. 4, la pag. 360-361, se află Sara pe deal, parcă străină la vorbă şi la port alături de creaţii precare semnate, în acel an, de Ion Alecsandri, A.C. Cuza, A. Davila, Veronica Micle (cu şapte poezii în trei numere, mai toate pastişe după Eminescu), A. Naum (elogiat, în 1894, în Academie, de Maiorescu, care citează, pe bună dreptate, din Dona Clara), S. Bodnărescu (nemaiamintind prin nimic de cele două poezii citate în “Direcţia nouă…”), Ciru Oeconomu, M. Pompiliu, T. Robeanu, S. N. Roman, Th. Şerbănescu, A. Vlahuţă (eminescianizând), N. Volenti (anost, dar omniprezent)… Şi iată această înmărmuritoare (în context) probă de poezie şcolărească, semnată M. Grigoriadi de Bonachi: “Toamna tristă a sosit/ Cu-al ei chip posomorât;/ Ieri ningea şi azi e soare/ Parc-ar fi o sărbătoare” etc., etc.!!! Pe de altă parte, colecţia aceluiaşi an al Convorbirilor indică adevăratul peisaj din care făcea parte Eminescu (“poet din naştere” dar nutrit de o profundă cultură filosofică şi literară). El includea chiar revista condusă cu generozitate şi deschidere faţă de valoare de către Iacob Negruzzi, Cenaclul cu spiritul său şi, mai ales, marile individualităţi creatoare: Maiorescu, Caragiale, Creangă, Slavici. Şi, lărgind perspectiva, dezagreatul (de către junimişti) Macedonski.

Mihai Eminescu poza, 15 ianuari

 

Ioan Alexandru – 75

2801_1334080047În mediile literare studenţeşti descindea, în primăvara de la de Bucureşti a anilor ’60, care, spre deosebire de cea de la Praga, a fost una lirică, un personaj straniu în felul lui, prin vestimentaţia pe jumătate rustică, pe jumătate urbană, ca şi prin felul patetic-avântat sau monoton somnambulic în care-şi rostea poemele. Sosea, însoţit de legenda talentului său frizând genialitatea, ca un soi de avatar al tragic dispărutului Labiş, de la Universitatea din Cluj, transferat la Facultatea de Limba şi Literatura Română din Bucureşti, unde, după absolvire, avea să rămână asistent. Venise pe lume în noaptea de Crăciun a anului 1941, în Topa Mică, sat din judeţul Cluj   căzut sub ghilotina Diktatului, dar părinţii aveau să-l declare ca fiind născut pe 1 ianuarie 1942. La naştere (şi în acte, până în decembrie 1966, când a devenit Ioan Alexandru) a purtat numele Ion (Ianoş) Şandor, toate documentele în care aceasta a fost înregistrată la Primărie fiind în maghiară. Avea să moară prematur, pe 16 septembrie 2000, la Bonn, şi să fie înmormântat la Mănăstirea Nicula.

Ion (mai apoi Ioan) Alexandru descindea în poezie impetuos, cu biografia sa integrată condiţiei satului natal şi Ardealului tragic, cu tradiţia lui Coşbuc, Goga, Cotruş, Blaga, Beniuc, cu vizibile influenţe din Labiş ori din Esenin, dar şi cu o mare capacitate de a transpune rusticitatea în imagini puternice, în care se îmbină mai mereu cosmicitatea şi telurismul. Pe aceste coordonate, primul volum, intitulat Cum să vă spun (1964), adaugă prospeţimea simţirii, puritatea privirii şi chiar naivitatea uimită în faţa miracolelor simple ale existenţei. Cu Viaţa deocamdată (1965) ne aflăm în faţa unui poet deja matur, puternic şi original, ale cărui versuri bolovănoase, fruste şi aspre, urmăresc să reveleze drama unui fragment de umanitate (satul natal) şi a unui colţ de lume (Ardealul). Dar şi să exprime reflexul ei tragic în conştiinţă. Desenul e mai mereu întunecat, din linii puternice, accentuate şi deplasate în stil expresionist. Viaţa este, deocamdată, o luptă surdă a omului cu cu propria-i condiţie de fiinţă disputată şi torturată deopotrivă de forţe contrare: „Pe arătura neagră, coborând în jos – / de-o parte cerul întunecat la apus/ şi negru de piatră la răsărit./ În groapa aceea de nord,/ unde ajungi frânt de oboseală şi plângând,/ trăieşce casa noastră/ împrejmuită cu sânge.” Uneori poemele sunt construite metodic şi li ze zăreşte schelăria retorică, dar aproape de fiecare dată metoda este anulată de ţâşnirea câte unei imagini de mare forţă: „În cumpăna fântânii/ tatăl meu răstignit,/ pârghia subţire e mama tânără/ înşurubată în braţele lui noduroase de lemn./ Şi izvorăsc din pieptul strămoşilor/ izvoarele eterne. Şi vremea/ ne face una cu pământul./ În lumina lămpii, la grindă,/ noaptea, cei trei prunci în cămăşi albe/ ard prin geamurile de piele umflată./ Şi, într-un colţ,/ o ladă stranie,/ cu zile şi nopţi/ ce ni le bate o secure cosmică în cap/ ca pe nişte piroane ruginite.” (Coborând).

Cartea cea mai bună a acestei prime etape (şi una dintre marile cărţi postbelice de poezie, apărută în acelaşi an ci 11 Elegii de Nichita Stănescu, dar atât de diferită ca viziune şi ca stil) rămâne  Infernul discutabil  (1966).  Aici poetul atinge treapta cu adevărat vizionară, prin imaginea damnării unei lumi şi prin conştiinţa propriei damnări. Versurile configurează o umanitate atemporală bântuită de o cosmică suferinţă. O spaimă obsesivă de materialitate, de tumefierea ei monstruoasă, ori de sterilitate şi mineralizare te întâmpină peste tot: „În aceste ţinuturi după doi ani,/ orice pom roditor se sălbăticeşte./ Pe pielea apei goală se-ndeasă/ un fel de păr mătreţos./ Frunzele se chircesc/ ca şi cum o oală fierbinte/ le-ar opări tot timpul. (…) Oglinzile-n pereţi/ prind rădăcini de putregai/ şi noaptea-năduşe copiii-n aşternuturi (…) păsările se umflă noaptea în cuiburi (…). În aceste ţinuturi,/ o, cum îmbătrânesc dintr-odată;/ mă trage pământul, cad pe brânci/ şi ploile toamnei pătrund în mine/ până la sămânţă.” (Ţinut). Ca şi alţi autori, însă, Ioan Alexandru şi-a alcătuit antologiile din propria creaţie din perspectiva ultimelor volume, defavorizând, aşadar, partea cea mai autentică, literar vorbind, a creaţiei sale. Astfel, din toate culegerile selective antume lipseşte (ceea ce poate fi şi o contribuţie a  cenzurii, mai vigilentă după ce s-a desfiinţat formal) această halucinantă viziune: „Pregătesc femeile mâncarea de amiază;/ o fierb cu plămânii, o-năcresc cu sudoare. (..) oasele scârţâie-n holdă pe deal (…) Iulie gol, puturos, se scaldă în toate fântânile. (…) pământul în cimitir e crăpat până-n moarte,/ caiii fac viermi în bălegar (…) Omizile pe crengi ajung la rădăcina frunzei/ laptele-n ţâţă miroase a opincă arsă,/ părul de pe câini se adună în straturi/ la uşa bisericii. (…) Lentilele colorate văd în locul ochilor:/ Pezentul e mereu confundat cu viitorul,/ crima cu pedeapsa, norul cu grindina,/ prostia cu vrabia/ şi tot aşa până la capătul pământului.” (Iulie).

O schimbare doar în aparenţă surprinzătoare, având în vedere că ideea predestinării tragice era prefigurată în toate volumele anterioare, o aduce Vămile pustiei din 1969. Edificator pentru noua postură a poetului este amplul (şi inegalul) poem Ascensiunea, cu ecouri din Hölderlin şi chiar Dante. Din implicită, metafizica poetului devine explicită, iar uneori discursul se conceptualizează. Faţă de chinul material din Infernul discutabil, aflăm aici o tragică seninătate/ înseninare, pe fondul unui mesianism exprimat în chip solemn şi patetic: „Poetului i-a fost încredinţat/ Pustia s-o iubească şi străbată/ Întemeind din vămi în vămi/ Albastru câte-un ochi de piatră.// De la-nceputul lumilor pornit/ Se face că întreabă şi nu ştie/ Cum se cufundă totul ne-ncetat/ Împărăţie după-mpărăţie.// Poetul şi Pustia pururi fraţi/ Porniţi în căutare prin Pustie/ Maica lor e Pustia şi ei sunt îmbarcaţi/ Pe-o navă-mpotmolită în Pustie.” (Ce e Pustia).

După Vămile pustiei, urmează etapa „imnelor”, cu mai curând vagi influenţe din Pindar sau din omiliile lirico-dramatice ori ditirambii unor poeţi bizantini de felul lui Romanos Melodos.  Evoluţia poeziei lui Ioan Alexandru dă impresia unui plan urmat cu fidelitate. De la descoperirea uimită a lumii în primul volum, poetul trece la sesizarea şi apoi la asumarea tragismului ei în următoarele două, spre a se smulge din material şi a începe, prin suferinţă, o ascensiune spre spiritual şi spre divinitate în cel de-al patrulea. Cu Imnele bucuriei (1973) asistăm la un soi de exod al întregului său univers  către împlinirea unui destin, la o mişcare venind, parcă, din adâncurile timpului, o migraţie de la noapte la zi, din umbra deasă a materiei la lumina blândă a împăcării… Un filon creştin începe să se facă tot mai simţit de la un volum la altul – notă particulară deloc comodă pentru autorităţile epocii, care o tolerează, totuşi, probabil strategic, aşa cum tolerează şi seminarul de interpretare a Bibliei ţinut de poet la Universitate, sub pretextul predării limbii ebraice. Imnele Transilvaniei (1976), Imnele Moldovei (1979), Imnele Ţării Româneşti (1981), Imnele iubirii (1983), Imnele Putnei (1985) şi Imnele Maramureşului (1988) aduc o poezie abundentă, despletită, pierdută în hăţişuri retorice şi doctrinare, plină de teze sau de utopii, uneori excesiv conceptualizată, excesiv moralizatoare, dar mai ales inegală (ca şi a lui Adrian Păunescu din ultima sa perioadă de creaţie). Cele două volume editate în 2015 de Academia Română oferă, în cadrul celor peste 3.300 de pagini, în integralitatea ei această operă devenită, treptat, stufoasă. Şi totuşi, în inegalitatea ei, poezia imnică, în care poetul evocă obstinat destinul dramatic al unui neam a cărui existenţă a stat sub semnul credinţei, ca şi al unui comportanent care l-a  făcut să prefere (după opinia oarecum tezistă a poetului), întotdeauna „fluierul, nu toporul”, oferă numeroase insule de lumină. Unele sunt poeme de sine stătătoare, precum acesta, plasticizând sensibil morala creştină a suferinţei şi a nobilei resemnări: „Între sămânţa moartă şi crengile în vânt / Spre care fructul pleacă din morminte,/ Ce uriaşe lemne pe pământ,/ Ce descărnate oseminte!//  Până în vârful pomului s-ajungi/ Cu câteva seminţe-ntru păstrare/ De trăsnete câţi vor rămâne ciuingi,/ Încremeniţi cu hăul la picioare!// Sămânţa moartă-nalţă-aceste schele/ Ce-aduc de sine fruct într-un târziu;/ Când da-voi roadă dincolo de stele/ Va trebui de mult să nu mai fiu!” (Lemn). Altele strălucesc, asemenea unor insule de lumină, aproape surprinzător, pe fondul unui întreg amorf, ezoteric şi, în ultimă instanţă fastidios. Tocmai din această pricină monumentala ediţie de la Academie nu va resuscita neapărat interesul pentru creaţia poetului, fiind destinată mai ales specialiştilor. Dar ea este  o imagine relevantă a felului în care acest poet major îşi înfruntă destinul într-o vreme dominată de lirismul minor.

(Text apărut în „Litere”, nr. 11- 12 [200 -201], noiembrie-decembrie 2016)

2801_1334080047

Moartea creatoare

labisÎn urmă cu 60 de ani, pe 22 decembrie 1956, la orele 2, trecea în nefiinţă, la numai 21 de ani,  Nicolae Labiş. Fusese lovit,  în noaptea de 9 spre 10  decembrie, în jurul orei 2:30, de remorca unui tramvai în care încercase să se urce sau sub care fusese împins. În cursul zilei, în ciuda faptului că suferise o fractură a coloanei vertebrale în zona cervicală, cu secţionare de măduvă, poetul, rămas lucid o perioadă, a dictat cuiva ultima sa poezie: „Pasărea cu clonţ de rubin/ S-a răzbunat, iat-o, s-a răzbunat.// Nu mai pot s-o mângâi./ M-a strivit/ Pasărea cu clonţ de rubin, // Iar mâine/ Puii păsării cu clonţ de rubin,/ Ciugulind prin ţărână,/ Vor găsi poate/ Urmele poetului Nicolae Labiş/ Care va rămâne o amintire frumoasă…”. Sfârşitul său a tulburat adânc lumea culturală şi l-a proiectat în mit. Un mit care împiedică adesea analiza cumpănită, ca şi lectura lipsită de prejudecăţi. Este şi motivul pentru care, cu deosebire în ultimul sfert de veac, Nicolae Labiş este, pe de o parte, negat, fiind socotit un autor aliniat cu iresponsabil entuziasm oportunist exigenţelor ideologice ale comunismului, pe de alta, remitizat, fiind prezentat ca o victimă a regimului (şi a regimurilor) şi, nu mai puţin, ca un foarte mare poet (azi absent din manuale).

Talent precoce şi extrem de productiv, elevul liceului din Fălticenii lui Creangă, născut pe 2 decembrie 1935 într-o familie de învăţători din satul Mălini, judeţul Suceava,  scrie pe bandă rulantă poeme în stilul clişeizant-propagandistic al epocii, e prezent la festivaluri de literatură şi în presa ieşeană, devenind o glorie locală despre care se aude la centru şi  ajungând cursant al primei serii (1952-1954) a Şcolii de Literatură (unde, la cursul de deschidere, Sadoveanu întreabă dacă e în sală). Este o fire energică şi pozitivă şi se afirmă în chip exploziv, ca odinioară Arthur Rimbaud, pe care-l şi citeşte, împotriva restricţiilor vremii (ca şi pe Baudelaire, Verlaine, Esenin, Maiakovski ori vechiul Villon, dar şi pe Arghezi), dar îl înţelege sau cel puţin aşa lasă, strategic, impresia, cam pe deasupra, simplificându-i condiţia prin tragerea sa către epoca în care însuşi retorizează deloc rimbaldian. Până astăzi, criticii literari socotesc că meritul acestui tânăr poet este de a fi tratat altfel temele curente ale epocii, scoţându-le din schematismul lor uscat şi conferindu-le suflu liric.  Numai că, pe această cale, el a furnizat cel mai potrivit material agitatorilor cultural-politici, care făceau să bubuie sălile de spectacole sau megafoanele instalate pe stadioane, la manifestările în cinstea partidului comunist şi a Conducătorului iubit, de aceste versuri pe care mulţi i le atribuiau lui Adrian Păunescu: „Trăim în miezul unui ev aprins/  Şi-i dăm a-nsufleţirii noastre vamă./ Cei ce nu ard dezlănţuit ca noi/ În flăcările noastre se destramă”. Sau de acestea, din poezia „Comunistului”, vehiculate până la nebunie în montajele literar-artistice: „Vibraţie – pentru zidiri de granit,/ Vibraţie pentru un om obidit,/ Vibraţie pentru visare,/ Inimă, lacrimă, floare,/ Pentru greşeală şi pentru păcat,/ Pentru copil şi bărbat,/ Pentru speranţă, vibraţie,/ Pentru ale dansului ritmuri şi graţie,/ Pentru dansul de flăcări şi roţi –/ Nimic pentru tine, tot pentru toţi”.

Există, însă, şi un alt Labiş, poetul discret al unor tonalităţi minore, „intimiste”, elegiace. Un poet al melancoliilor autumnale, al dorului de iubire ritmat muzical şi sensibil. De obicei, textele acestui poet ascuns, oarecum subversiv, sunt fragmentare şi, nu o dată, simple notaţii de stări fulgurante:  „Crâmpeie de idei neterminate,/ Şi-un zbor de păsări albe şi un vis/ Şi cântecul sunat pe jumătate/ Despre-un tărâm ce încă nu-i descris.// Iar liniştea, în cadenţare fină,/ S-a mlădiat smerită peste burg/ Şi te topeşti şi curgi fără pricină,/ felină ceară, dragoste-n amurg.” Este greu, totuşi, dacă nu chiar imposibil, de imaginat către ce ar fi mers poetul, trăind… Îi va fi fost greu chiar lui însuşi, de unde ideea care poate nu e cu desăvârşire absurdă că, de fapt, în noaptea fatidică, Nicolae Labiş n-a căzut sub tramvai din neatenţie, nici n-a fost împins de cineva, ci s-a sinucis!… Pentru poezia română sfârşitul său a fost, însă, o mioritică „moarte creatoare”. Izbăvitoare!