O CACEALMA: Cazul profesoarei care nu respectă voit programa şcolară

tunegaru-610x300

A făcut valuri postarea pe facebook a Cristinei Tunegaru, profesoară (probabil tânără) de gimnaziu în Bucureşti, intitulată “Autodenunţ”. Cei care au citit ce spune dumneaei s-au împărţit, cum era şi de aşteptat, în două tabere. Mulţi (dintre care puţini au fost şi sunt, vorba lui Maiorescu, “în chestie”) au aplaudat-o, considerând-o o adevărată reformatoare şi jignindu-i pe cei de opinie contrară. Mulţi i-au adresat jigniri. Eu însumi am făcut un prim comentariu nepoliticos, intrând în conflict cu vreo două persoane. Am şters acel comentariu şi am decis să tratez problema cu seriozitate, analizând-o “la rece”.

Dau mai întâi textul  profesoarei, după care observaţiile mele.

Autodenunț:

Subsemnata, profesoară de română, declar că nu respect, în mod premeditat, programa școlară de limba română, asemenea unui element dușmănos: nu citesc cu elevii mei poeziile de Eminescu, „Amintirile” lui Creangă, baladele populare, pastelurile de 150 de ani, nuvelele lui Slavici; nu dictez comentarii, nu arunc în brațe interpretări și nu le cer să învețe pe dinafară teorie literară despre genuri și specii. Declar de asemenea că, în schimb, citesc cu elevii mei poezii frumoase de Magda Isanos sau Tudor Arghezi, texte din literatura universală ca „Micul Prinț” sau „Cartea junglei”, fragmente din marii autori ai literaturii universale ca Cervantes sau Shakespeare, exersăm lectura activă, ne exprimăm opiniile, le motivăm, învățăm să fim sinceri, asertivi.
Fac cunoscut că nu voi respecta nici viitoarea programă care îmi cere să selectez numai texte ale autorilor români clasici menționați mai sus. Voi continua să propun elevilor mei numai lecturi care să-i atragă spre literatură, să sădesc în ei o sămânță de bucurie a lecturii.
Recunosc că lucrez cu elevii mei mai ales exerciții de gramatică normativă pentru învățarea scrierii corecte, că sar peste noțiuni de gramatică teoretică pentru care elevii mei nu sunt pregătiți la un moment dat.
Pentru că eu cred că educația se face prin motivare pozitivă, bucurie, joc, stârnirea curiozității, prin colaborare și comunicare vie între profesor și elev într-o limbă actuală și pornind de la ceea ce-i este cunoscut și drag copilului, prin deschiderea spre cultura națională și universală.

Cristina Tunegaru

FALSĂ FRONDĂ PRIN NECUNOAŞTEREA PROGRAMEI

Cristina Tunegaru este profesoară de gimnaziu şi la programa de gimnaziu se referă. Dar nu contează, în principiu s-ar putea referi şi la cea de liceu. Iar problema (de fond) este că nu cunoaşte mai multe lucruri şi, în primul rând, NU ŞTIE CE ESTE PROGRAMA ŞCOLARĂ ŞI CARE ESTE CONŢINUTUL ACESTEIA. În consecinţă, nu cunoaşte care e diferenţa dintre programa şcolară şi manual.

FAC, DECI, URMĂTOARELE OBSERVAŢII, BAZATE PE LECTURA ATENTĂ A “AUTODENUNŢULUI”, CA ŞI PE CONSULTAREA PROGRAMEI DE GIMNAZIU:

  1. Programa şcolară e obligatorie. (Nu vă grăbiţi să protestaţi! Veţi vedea imediat de ce vă rog asta!)
  2. Programa şcolară NU INDICĂ SCRIITORI, ca programele de pe vremea manualelor unice. Nici la gimnaziu, nici la liceu.

Iată un conţinut din programa de clasa a VIII-a:

1.2.4. Genuri şi specii. Genurile epic şi liric. Specii literare obligatorii: nuvela, imnul.

Autorii de manuale alternative şi chiar profesorul, la clasă, în pofida acestora, poate alege, să zicem, în cazul nuvelei: “Budulea Taichii”, de Ioan Slavici; “Două loturi”, de I. L. Caragiale; “Alexandru Lăpuşneanul”, de C. Negruzzi; “Mări sub pustiuri”, de D.R. Popescu; “Dincolo de nisipuri”, de Fănuş Neagu sau, în sfârşit, orice nuvelă de Mircea Cărtărescu (“Gemenii”, să zicem) şi multe altele, dacă profesorul socoteşte că e util şi elevul nu va fi defavorizat la examen.

Programa nu face (pentru întregul an de studiu) decât următoarea atenţionare legată de textele scriitorilor. Sunt atenţionaţi mai ales autorii de manuale şcolare (dar şi profesorii):

“Se vor selecta 5-7 texte literare de bază, destinate studiului aprofundat. Între acestea vor fi incluse în mod obligatoriu şi fragmente din operele scriitorilor clasici ai literaturii române.”

  1. La examene nu se dau (nici la gimnaziu nici la liceu), ca subiecte, scriitori. Se dau texte pe care se pun întrebări vizând elementele de literatură, de stilistică, de teorie literară şi de limbă. Apoi se poate cere un comentariu al textului respectiv sau al altuia, dat integral, pe baza anumitor cerinţe. De pildă, dacă textul e “Peste vârfuri” de Eminescu sau “Melancolie” de Arghezi, se poate cere un comentariu în care să se încadreze textul în specia pe care o reprezintă. Iar elevul va trebui să arate că e o elegie şi să argumenteze prin comentariu acest lucru.
  2. Sigur, la bacalaureat se poate da (s-a şi dat) un subiect în care se solicită să fie comentat sub un anumit aspect un roman postbelic (interbelic, psihologic etc) să zicem. Pentru că programa prevede cunoaşterea romanului postbelic. Candidatul poate trata “Moromeţii”, dar dacă profesoarei nu-i place aşa ceva şi i-a pus pe elevi să citească şi să comenteze “Solenoid”, ultimul roman al lui Cărtărescu, îl vor comenta pe acesta (dacă se potriveşte aspectului cerut eventual). Atrag, însă, atenţia că e posibil ca onoraţii corectori să nu fi citit (încă), aşa, ca profesoara noastră, romanul respectiv, iar atunci vor corecta anapoda!
  3. Profesoara spune, la un moment dat, că ea refuză să le dicteze elevilor comentarii. Păi asta nu e o noutate, e chiar o precizare din programă!!! În principiu (spun asta pentru că ştiu ce fac mulţi profesori), de vreo 20 de ani este interzis ca profesorii să le dicteze elevilor comentarii!!! În paranteză fie zis, însă, edituri specializate le oferă elevilor cărţi de comentarii (unele mai slabe decât le-ar face profesorii lor); sunt, de asemenea, comentarii (unele foarte slabe) pe internet.
  4. Profesoara spune că ea “citeşte cu elevii” alte texte decât cele abordate în mod obişnuit. Poate citi orice text – de Magda Isanos, de Mariana Marin, de Elena Vlădăreanu sau de Marius Ianuş şi alţii! Totul e să nu scape, abordându-le, elemente din programă. Pentru că, încă o data: PROGRAMA NU PREVEDE TEXTE, NICI AUTORI!
  5. Sigur că manualele vor rezolva problemele programei prin selectarea unor texte de diverşi autori. Autorii fiind aceiaşi sau diferiţi de la un manual la altul. Profesorul poate alege, însă, oricând un alt text şi un alt autor. Eu însumi am făcut acest lucru din momentul introducerii manualelor alternative.
  6. De fapt, dincolo de afirmaţia “nu citesc cu elevii mei poeziile de Eminescu, «Amintirile» lui Creangă, baladele populare, pastelurile de 150 de ani, nuvelele lui Slavici”, care i-a iritat pe mulţi şi pe care-o voi discuta în alt context, profesoara nu aduce nimic, dar absolut nimic nou. La urma urmei, da, poate evita aceşti scriitori care-i displac! Nu are, însă, voie să nu trateze probleme prevăzute în programă.  Dar pentru asta trebuie să cunoască programa. Pentru că, pentru moment, dovedeşte contrariul.
  7. O asigur pe profesoara Cristina Tunegară că, punând în practică unele elemente din “Autodenunţ”, îi va determina pe părinţii elevilor săi să-şi ducă odraslele la meditaţie. Doar că la alţi profesori!

tunegaru-610x300

Eminescu în peisajul literar al vremii sale

eminescu2În primul număr al revistei România literară pe anul 2017, dl Răzvan Voncu publică, la rubrica sa Cronica ediţiilor, un pertinent articol privind antologia Poeţi de pe vremea lui Eminescu, realizată de moldoveanul Eugen Lungu. Apărută pentru prima dată în 1990, fără a avea prea mare ecou, ea a fost republicată în 1999, dar „succesul de întâmpinare n-a fost urmat de o reală revenire a acestor poeţi în circuitul istorico-literar”, astfel că autorul ei revine cu o a treia ediţie,  tipărită în 2016 la Editura Cartier din Chişinău.

Toată lumea cunoaşte sentinţa lui G. Ibrăileanu: „Eminescu a căzut în biata noastră literatură de la 1870 ca un meteor din alte lumi!”. Cu alte cuvinte, ar fi existat o prăpastie între noul poet şi înaintaşii săi, evocaţi cu generozitate în Epigonii, ca şi între el  şi contemporani, începând cu Samson Bodnărescu, Matilda Cugler, Theodor Şerbănescu şi D. Petrino – citaţi de Maiorescu în „Direcţia nouă…” după  Alecsandri şi foarte tânărul Eminescu, pentru că şi ei, „în sfera lor restrânsă, ne prezintă o mişcare naturală, exprimată în limbă corectă, adesea elegantă şi totdeauna ferită de înjosiri”. Şi continuând cu N. Nicoleanu, A. Naum, V. Pogor, Ioan Ianov, N. Gane, M. Grigoriadi de Bonacchi, Iacob Negruzzi, Ioan Pop-Florentin, Ştefan Vârgolici, Mihail D. Cornea, N. Beldiceanu, Miron Pompiliu, D. C. Ollănescu-Ascanio, Veronica Micle, N. Volenti, prezenţi, într-un moment sau altul, în paginile Convorbirilor literare şi antologaţi de criticul de la Chişinău.

Primul lucru care trebuie subliniat ar fi ceea ce în articolul dlui Răzvan Voncu apare drept concluzie, anume că antologia, realizată cu notabile eforturi, prin apelul la ediţii princeps greu accesibile, are meritul de a face posibilă recompunerea tabloului poeziei junimiste. Iar cel de-al doilea, chiar motivul acestei restituiri, acela de a evidenţia existenţa unui climat liric în care a apărut şi s-a manifestat Eminescu. Maiorescu însuşi sesiza, comentându-l pe autorul poeziei Venere şi Madonă, faptul că „ironia amară care străbate din puţinele poezii ale răposatului Nicoleanu este mult mai puternică şi mai aprofundată la Eminescu”. Ceea ce Eugen Lungu citează şi transformă în principiu al antologării şi situării contemporanilor poetului. Contemporani care, cum cu justeţe observă dl Voncu, făceau parte din peisajul literar al momentului, unii fiind chiar apropiaţi ori prieteni ai lui Maiorescu sau Eminescu. Pe de altă parte, însă, nu trebuie să trecem cu vederea faptul că, în timp, distanţa dintre Eminescu şi contemporanii săi (mici actori sau doar figuranţi) a căpătat dimensiuni aproape…astrale. Nu cunosc antologia lui Eugen Lungu (care ar trebui, poate, editată şi în România), dar cunosc câte ceva din creaţia tuturor autorilor antologaţi. În mic, peisajul liric din care făcea parte şi Eminescu poate fi contemplat, bunăoară, parcurgând sumarul Convorbirilor literare pe anul XIX (1 aprilie 1886 – 1 martie 1887, 1088 pag.). În nr. 4, la pag. 360-361, se află Sara pe deal, parcă străină la vorbă şi la port alături de creaţii precare semnate, în acel an, de Ion Alecsandri, A.C. Cuza, A. Davila, Veronica Micle (cu şapte poezii în trei numere, mai toate pastişe după Eminescu), A. Naum (elogiat, în 1894, în Academie, de Maiorescu, care citează, pe bună dreptate, din Dona Clara), S. Bodnărescu (nemaiamintind prin nimic de cele două poezii citate în “Direcţia nouă…”), Ciru Oeconomu, M. Pompiliu, T. Robeanu, S. N. Roman, Th. Şerbănescu, A. Vlahuţă (eminescianizând), N. Volenti (anost, dar omniprezent)… Şi iată această înmărmuritoare (în context) probă de poezie şcolărească, semnată M. Grigoriadi de Bonachi: “Toamna tristă a sosit/ Cu-al ei chip posomorât;/ Ieri ningea şi azi e soare/ Parc-ar fi o sărbătoare” etc., etc.!!! Pe de altă parte, colecţia aceluiaşi an al Convorbirilor indică adevăratul peisaj din care făcea parte Eminescu (“poet din naştere” dar nutrit de o profundă cultură filosofică şi literară). El includea chiar revista condusă cu generozitate şi deschidere faţă de valoare de către Iacob Negruzzi, Cenaclul cu spiritul său şi, mai ales, marile individualităţi creatoare: Maiorescu, Caragiale, Creangă, Slavici. Şi, lărgind perspectiva, dezagreatul (de către junimişti) Macedonski.

Mihai Eminescu poza, 15 ianuari

 

Ioan Alexandru – 75

2801_1334080047În mediile literare studenţeşti descindea, în primăvara de la de Bucureşti a anilor ’60, care, spre deosebire de cea de la Praga, a fost una lirică, un personaj straniu în felul lui, prin vestimentaţia pe jumătate rustică, pe jumătate urbană, ca şi prin felul patetic-avântat sau monoton somnambulic în care-şi rostea poemele. Sosea, însoţit de legenda talentului său frizând genialitatea, ca un soi de avatar al tragic dispărutului Labiş, de la Universitatea din Cluj, transferat la Facultatea de Limba şi Literatura Română din Bucureşti, unde, după absolvire, avea să rămână asistent. Venise pe lume în noaptea de Crăciun a anului 1941, în Topa Mică, sat din judeţul Cluj   căzut sub ghilotina Diktatului, dar părinţii aveau să-l declare ca fiind născut pe 1 ianuarie 1942. La naştere (şi în acte, până în decembrie 1966, când a devenit Ioan Alexandru) a purtat numele Ion (Ianoş) Şandor, toate documentele în care aceasta a fost înregistrată la Primărie fiind în maghiară. Avea să moară prematur, pe 16 septembrie 2000, la Bonn, şi să fie înmormântat la Mănăstirea Nicula.

Ion (mai apoi Ioan) Alexandru descindea în poezie impetuos, cu biografia sa integrată condiţiei satului natal şi Ardealului tragic, cu tradiţia lui Coşbuc, Goga, Cotruş, Blaga, Beniuc, cu vizibile influenţe din Labiş ori din Esenin, dar şi cu o mare capacitate de a transpune rusticitatea în imagini puternice, în care se îmbină mai mereu cosmicitatea şi telurismul. Pe aceste coordonate, primul volum, intitulat Cum să vă spun (1964), adaugă prospeţimea simţirii, puritatea privirii şi chiar naivitatea uimită în faţa miracolelor simple ale existenţei. Cu Viaţa deocamdată (1965) ne aflăm în faţa unui poet deja matur, puternic şi original, ale cărui versuri bolovănoase, fruste şi aspre, urmăresc să reveleze drama unui fragment de umanitate (satul natal) şi a unui colţ de lume (Ardealul). Dar şi să exprime reflexul ei tragic în conştiinţă. Desenul e mai mereu întunecat, din linii puternice, accentuate şi deplasate în stil expresionist. Viaţa este, deocamdată, o luptă surdă a omului cu cu propria-i condiţie de fiinţă disputată şi torturată deopotrivă de forţe contrare: „Pe arătura neagră, coborând în jos – / de-o parte cerul întunecat la apus/ şi negru de piatră la răsărit./ În groapa aceea de nord,/ unde ajungi frânt de oboseală şi plângând,/ trăieşce casa noastră/ împrejmuită cu sânge.” Uneori poemele sunt construite metodic şi li ze zăreşte schelăria retorică, dar aproape de fiecare dată metoda este anulată de ţâşnirea câte unei imagini de mare forţă: „În cumpăna fântânii/ tatăl meu răstignit,/ pârghia subţire e mama tânără/ înşurubată în braţele lui noduroase de lemn./ Şi izvorăsc din pieptul strămoşilor/ izvoarele eterne. Şi vremea/ ne face una cu pământul./ În lumina lămpii, la grindă,/ noaptea, cei trei prunci în cămăşi albe/ ard prin geamurile de piele umflată./ Şi, într-un colţ,/ o ladă stranie,/ cu zile şi nopţi/ ce ni le bate o secure cosmică în cap/ ca pe nişte piroane ruginite.” (Coborând).

Cartea cea mai bună a acestei prime etape (şi una dintre marile cărţi postbelice de poezie, apărută în acelaşi an ci 11 Elegii de Nichita Stănescu, dar atât de diferită ca viziune şi ca stil) rămâne  Infernul discutabil  (1966).  Aici poetul atinge treapta cu adevărat vizionară, prin imaginea damnării unei lumi şi prin conştiinţa propriei damnări. Versurile configurează o umanitate atemporală bântuită de o cosmică suferinţă. O spaimă obsesivă de materialitate, de tumefierea ei monstruoasă, ori de sterilitate şi mineralizare te întâmpină peste tot: „În aceste ţinuturi după doi ani,/ orice pom roditor se sălbăticeşte./ Pe pielea apei goală se-ndeasă/ un fel de păr mătreţos./ Frunzele se chircesc/ ca şi cum o oală fierbinte/ le-ar opări tot timpul. (…) Oglinzile-n pereţi/ prind rădăcini de putregai/ şi noaptea-năduşe copiii-n aşternuturi (…) păsările se umflă noaptea în cuiburi (…). În aceste ţinuturi,/ o, cum îmbătrânesc dintr-odată;/ mă trage pământul, cad pe brânci/ şi ploile toamnei pătrund în mine/ până la sămânţă.” (Ţinut). Ca şi alţi autori, însă, Ioan Alexandru şi-a alcătuit antologiile din propria creaţie din perspectiva ultimelor volume, defavorizând, aşadar, partea cea mai autentică, literar vorbind, a creaţiei sale. Astfel, din toate culegerile selective antume lipseşte (ceea ce poate fi şi o contribuţie a  cenzurii, mai vigilentă după ce s-a desfiinţat formal) această halucinantă viziune: „Pregătesc femeile mâncarea de amiază;/ o fierb cu plămânii, o-năcresc cu sudoare. (..) oasele scârţâie-n holdă pe deal (…) Iulie gol, puturos, se scaldă în toate fântânile. (…) pământul în cimitir e crăpat până-n moarte,/ caiii fac viermi în bălegar (…) Omizile pe crengi ajung la rădăcina frunzei/ laptele-n ţâţă miroase a opincă arsă,/ părul de pe câini se adună în straturi/ la uşa bisericii. (…) Lentilele colorate văd în locul ochilor:/ Pezentul e mereu confundat cu viitorul,/ crima cu pedeapsa, norul cu grindina,/ prostia cu vrabia/ şi tot aşa până la capătul pământului.” (Iulie).

O schimbare doar în aparenţă surprinzătoare, având în vedere că ideea predestinării tragice era prefigurată în toate volumele anterioare, o aduce Vămile pustiei din 1969. Edificator pentru noua postură a poetului este amplul (şi inegalul) poem Ascensiunea, cu ecouri din Hölderlin şi chiar Dante. Din implicită, metafizica poetului devine explicită, iar uneori discursul se conceptualizează. Faţă de chinul material din Infernul discutabil, aflăm aici o tragică seninătate/ înseninare, pe fondul unui mesianism exprimat în chip solemn şi patetic: „Poetului i-a fost încredinţat/ Pustia s-o iubească şi străbată/ Întemeind din vămi în vămi/ Albastru câte-un ochi de piatră.// De la-nceputul lumilor pornit/ Se face că întreabă şi nu ştie/ Cum se cufundă totul ne-ncetat/ Împărăţie după-mpărăţie.// Poetul şi Pustia pururi fraţi/ Porniţi în căutare prin Pustie/ Maica lor e Pustia şi ei sunt îmbarcaţi/ Pe-o navă-mpotmolită în Pustie.” (Ce e Pustia).

După Vămile pustiei, urmează etapa „imnelor”, cu mai curând vagi influenţe din Pindar sau din omiliile lirico-dramatice ori ditirambii unor poeţi bizantini de felul lui Romanos Melodos.  Evoluţia poeziei lui Ioan Alexandru dă impresia unui plan urmat cu fidelitate. De la descoperirea uimită a lumii în primul volum, poetul trece la sesizarea şi apoi la asumarea tragismului ei în următoarele două, spre a se smulge din material şi a începe, prin suferinţă, o ascensiune spre spiritual şi spre divinitate în cel de-al patrulea. Cu Imnele bucuriei (1973) asistăm la un soi de exod al întregului său univers  către împlinirea unui destin, la o mişcare venind, parcă, din adâncurile timpului, o migraţie de la noapte la zi, din umbra deasă a materiei la lumina blândă a împăcării… Un filon creştin începe să se facă tot mai simţit de la un volum la altul – notă particulară deloc comodă pentru autorităţile epocii, care o tolerează, totuşi, probabil strategic, aşa cum tolerează şi seminarul de interpretare a Bibliei ţinut de poet la Universitate, sub pretextul predării limbii ebraice. Imnele Transilvaniei (1976), Imnele Moldovei (1979), Imnele Ţării Româneşti (1981), Imnele iubirii (1983), Imnele Putnei (1985) şi Imnele Maramureşului (1988) aduc o poezie abundentă, despletită, pierdută în hăţişuri retorice şi doctrinare, plină de teze sau de utopii, uneori excesiv conceptualizată, excesiv moralizatoare, dar mai ales inegală (ca şi a lui Adrian Păunescu din ultima sa perioadă de creaţie). Cele două volume editate în 2015 de Academia Română oferă, în cadrul celor peste 3.300 de pagini, în integralitatea ei această operă devenită, treptat, stufoasă. Şi totuşi, în inegalitatea ei, poezia imnică, în care poetul evocă obstinat destinul dramatic al unui neam a cărui existenţă a stat sub semnul credinţei, ca şi al unui comportanent care l-a  făcut să prefere (după opinia oarecum tezistă a poetului), întotdeauna „fluierul, nu toporul”, oferă numeroase insule de lumină. Unele sunt poeme de sine stătătoare, precum acesta, plasticizând sensibil morala creştină a suferinţei şi a nobilei resemnări: „Între sămânţa moartă şi crengile în vânt / Spre care fructul pleacă din morminte,/ Ce uriaşe lemne pe pământ,/ Ce descărnate oseminte!//  Până în vârful pomului s-ajungi/ Cu câteva seminţe-ntru păstrare/ De trăsnete câţi vor rămâne ciuingi,/ Încremeniţi cu hăul la picioare!// Sămânţa moartă-nalţă-aceste schele/ Ce-aduc de sine fruct într-un târziu;/ Când da-voi roadă dincolo de stele/ Va trebui de mult să nu mai fiu!” (Lemn). Altele strălucesc, asemenea unor insule de lumină, aproape surprinzător, pe fondul unui întreg amorf, ezoteric şi, în ultimă instanţă fastidios. Tocmai din această pricină monumentala ediţie de la Academie nu va resuscita neapărat interesul pentru creaţia poetului, fiind destinată mai ales specialiştilor. Dar ea este  o imagine relevantă a felului în care acest poet major îşi înfruntă destinul într-o vreme dominată de lirismul minor.

(Text apărut în „Litere”, nr. 11- 12 [200 -201], noiembrie-decembrie 2016)

2801_1334080047

Moartea creatoare

labisÎn urmă cu 60 de ani, pe 22 decembrie 1956, la orele 2, trecea în nefiinţă, la numai 21 de ani,  Nicolae Labiş. Fusese lovit,  în noaptea de 9 spre 10  decembrie, în jurul orei 2:30, de remorca unui tramvai în care încercase să se urce sau sub care fusese împins. În cursul zilei, în ciuda faptului că suferise o fractură a coloanei vertebrale în zona cervicală, cu secţionare de măduvă, poetul, rămas lucid o perioadă, a dictat cuiva ultima sa poezie: „Pasărea cu clonţ de rubin/ S-a răzbunat, iat-o, s-a răzbunat.// Nu mai pot s-o mângâi./ M-a strivit/ Pasărea cu clonţ de rubin, // Iar mâine/ Puii păsării cu clonţ de rubin,/ Ciugulind prin ţărână,/ Vor găsi poate/ Urmele poetului Nicolae Labiş/ Care va rămâne o amintire frumoasă…”. Sfârşitul său a tulburat adânc lumea culturală şi l-a proiectat în mit. Un mit care împiedică adesea analiza cumpănită, ca şi lectura lipsită de prejudecăţi. Este şi motivul pentru care, cu deosebire în ultimul sfert de veac, Nicolae Labiş este, pe de o parte, negat, fiind socotit un autor aliniat cu iresponsabil entuziasm oportunist exigenţelor ideologice ale comunismului, pe de alta, remitizat, fiind prezentat ca o victimă a regimului (şi a regimurilor) şi, nu mai puţin, ca un foarte mare poet (azi absent din manuale).

Talent precoce şi extrem de productiv, elevul liceului din Fălticenii lui Creangă, născut pe 2 decembrie 1935 într-o familie de învăţători din satul Mălini, judeţul Suceava,  scrie pe bandă rulantă poeme în stilul clişeizant-propagandistic al epocii, e prezent la festivaluri de literatură şi în presa ieşeană, devenind o glorie locală despre care se aude la centru şi  ajungând cursant al primei serii (1952-1954) a Şcolii de Literatură (unde, la cursul de deschidere, Sadoveanu întreabă dacă e în sală). Este o fire energică şi pozitivă şi se afirmă în chip exploziv, ca odinioară Arthur Rimbaud, pe care-l şi citeşte, împotriva restricţiilor vremii (ca şi pe Baudelaire, Verlaine, Esenin, Maiakovski ori vechiul Villon, dar şi pe Arghezi), dar îl înţelege sau cel puţin aşa lasă, strategic, impresia, cam pe deasupra, simplificându-i condiţia prin tragerea sa către epoca în care însuşi retorizează deloc rimbaldian. Până astăzi, criticii literari socotesc că meritul acestui tânăr poet este de a fi tratat altfel temele curente ale epocii, scoţându-le din schematismul lor uscat şi conferindu-le suflu liric.  Numai că, pe această cale, el a furnizat cel mai potrivit material agitatorilor cultural-politici, care făceau să bubuie sălile de spectacole sau megafoanele instalate pe stadioane, la manifestările în cinstea partidului comunist şi a Conducătorului iubit, de aceste versuri pe care mulţi i le atribuiau lui Adrian Păunescu: „Trăim în miezul unui ev aprins/  Şi-i dăm a-nsufleţirii noastre vamă./ Cei ce nu ard dezlănţuit ca noi/ În flăcările noastre se destramă”. Sau de acestea, din poezia „Comunistului”, vehiculate până la nebunie în montajele literar-artistice: „Vibraţie – pentru zidiri de granit,/ Vibraţie pentru un om obidit,/ Vibraţie pentru visare,/ Inimă, lacrimă, floare,/ Pentru greşeală şi pentru păcat,/ Pentru copil şi bărbat,/ Pentru speranţă, vibraţie,/ Pentru ale dansului ritmuri şi graţie,/ Pentru dansul de flăcări şi roţi –/ Nimic pentru tine, tot pentru toţi”.

Există, însă, şi un alt Labiş, poetul discret al unor tonalităţi minore, „intimiste”, elegiace. Un poet al melancoliilor autumnale, al dorului de iubire ritmat muzical şi sensibil. De obicei, textele acestui poet ascuns, oarecum subversiv, sunt fragmentare şi, nu o dată, simple notaţii de stări fulgurante:  „Crâmpeie de idei neterminate,/ Şi-un zbor de păsări albe şi un vis/ Şi cântecul sunat pe jumătate/ Despre-un tărâm ce încă nu-i descris.// Iar liniştea, în cadenţare fină,/ S-a mlădiat smerită peste burg/ Şi te topeşti şi curgi fără pricină,/ felină ceară, dragoste-n amurg.” Este greu, totuşi, dacă nu chiar imposibil, de imaginat către ce ar fi mers poetul, trăind… Îi va fi fost greu chiar lui însuşi, de unde ideea care poate nu e cu desăvârşire absurdă că, de fapt, în noaptea fatidică, Nicolae Labiş n-a căzut sub tramvai din neatenţie, nici n-a fost împins de cineva, ci s-a sinucis!… Pentru poezia română sfârşitul său a fost, însă, o mioritică „moarte creatoare”. Izbăvitoare!

Noaptea de decemvrie. Remember

nichita stanescuMă aflam, la jumătatea lui decembrie 1983, în convoiul numeros al celor care-l conduceau pe ultimul drum pe Nichita Stănescu. Era un început de iarnă geroasă şi, dacă-mi aduc bine aminte, atunci când păşeam pe aleile Cimitirului Bellu începuseră să şfichiuiască primii fulgi de zăpadă. Auzisem, cu câteva ceasuri înainte, la megafonul instalat la Muzeul Literaturii Române, felurite cuvântări, între care unele erau de-a dreptul emoţionante, altele rezultau dintr-o voluptate a ascultării propriilor cuvinte, unele izvorau din încrederea secretă că, necomiţând abuzurile poetului, vorbitorii cu pricina nu vor păţi nimic, iar altele aveau darul să intrige pe toată lumea, pentru că aparţineau unor persoane dezavuabile. Cred că între acestea din urmă s-a aflat cuvântul lui Mihai Beniuc, fostul preşedinte al Uniunii Scriitorilor, care avea să-i supravieţuiască autorului „Necuvintelor” cinci ani, deşi comisese, şi el, destule abuzuri bahice şi avea, mai ales, incomparabil mai multe păcate.

Înmormântat în faţa locului de veci al lui Mihai Eminescu, cel despre care spusese că multă lume ar dori să aibă geniul său, dar probabil că nimeni n-ar accepta să trăiască, pentru aceasta, viaţa lui (secretă pledoarie pro domo),  Marele Nichita a avut, după moarte, o soartă oarecum deosebită de a altor scriitori: n-a fost uitat. Steaua lui a rămas la fel de luminoasă ca în timpul vieţii, ba chiar lumina ei a sporit, dacă nu cumva mă înşel eu, în intensitate. Cu aproape un veac înainte, dispariţia lui Vasile Alecsandri, bunăoară, îl proiecta pe autorul „Pastelurilor” într-o lungă uitare.

Acest lucru s-a întâmplat pentru că Nichita, înainte de a fi un poet, a fost un mit. El era Poetul, zeul frumos cu o biografie fabuloasă, picantă, un fel de avatar al lui Eminescu în contemporaneitate. Unul dintre multele lucruri spuse de Alex Ştefănescu, recunoscutul critic,  cu care sunt de acord a fost observaţia făcută într-o carte pe care şi astăzi o consider savuroasă, că Nichita Stănescu a avut mai mulţi admiratori decât cititori. Tocmai această stranie situaţie, care se menţine, a contribuit la păstrarea poetului în actualitate. Cele câteva atacuri postdedcembriste care vizau conformismul său politic, tradus în  câteva gesturi echivoce făcute în relaţie cu regimul comunist, n-au avut cum să-i ştirbească aura. La fel, nu i-au ştirbit aura nici eforturile demolatoare mereu reluate ale câtorva (foarte puţini) critici. Miturile sunt rezistente, e greu să le scoţi din matca lor, ele transgresează epoci, conjuncturi şi chiar dezastre. Statuile pot fi dărâmate – miturile nu.

Daimonul meu trimite către mine, totuşi, o întrebare: ce s-ar fi întâmplat cu Nichita, omul şi poetul, dacă el ar fi fost astăzi viu? Mărturisesc că nu ştiu ce să răspund. Asta, pur şi simplu, pentru că dacă nu reuşesc să mi-l închipui pe Eminescu depăşind cei treizeci şi nouă de ani, pe Labiş depăşindu-i pe cei douăzeci şi unu, pe Cârlova, pe cei douăzeci şi doi, pe Ahile bătrân, nu mi-l pot închipui nici pe Nichita Stănescu supravieţuind momentului său de cumpănă omenească. Nichita trebuia să rămână acolo, frumos chiar şi pe catafalc, în ziua aceea de decembrie rece; Ioan Alexandru trebuia să ţină cuvântarea aceea cutremurată la viitorul său mormânt; Florin Piersic trebuia să meargă pe aleile cimitirului, cu ghiveciul acela ţinut, parcă fără rost, în mână, murmurând pe jumătate teatral, pe jumătate sincer cuvintele acelea de uimire şi revoltă adresate lui Dumnezeu; eu trebuia să păşesc, în singurătatea mea, pe aceleaşi alei.Şi totuşi. Trăim un timp în care poezia (şi, la urma urmei, literatura în general) nu mai înseamnă aproape nimic. Un timp în care scriitorul nu mai înseamnă aproape nimic. Mi-e greu să spun cine ar fi de vină. Vremurile? Oamenii? N-aş putea să spun dacă, trăind, Nichita şi-ar fi putut apăra mitul mai bine decât murind. N-aş putea să spun dacă nu cumva omul Nichita n-ar fi erodat mitul său mai eficient decât o poate face vremea. Pe de altă parte, cred că dacă omul ar fi supravieţuit o dată cu mitul, condiţia însăşi a literaturii române ar fi fost alta. Ideea de scriitor ar fi fost alta. Interesul pentru poezie ar fi fost altul.

Ceea ce scriu e un simplu poem. Dar, deşi nu l-am văzut niciodată în viaţă, îmi e dor de Nichita ca de un lucru de preţ găsit în somn şi pierdut dimineaţa.

(Litere, dec. 2003. Din vol. „Arta derivei”, ed. a 2-a, Ed, Tipo Moldova, Col. Opera omnia, Seria Publicistică şi eseu contemporan, Iaşi, 2012)

George Coşbuc – 150

imagesSe împlinesc, pe 20 septembrie, 150 de ani de la naşterea lui George Coşbuc (1866 – 1918), poetul cel mai rapid clasicizat, dar şi cel mai rapid clasat şi lăsat pe mâna autorilor de manuale şcolare pentru gimnaziu.

Recitesc studiul din 1897 al lui Gherea datorită căruia Coşbuc a căpătat eticheta de „poet al ţărănimii” dintr-o ediţie apărută în 1956 („Studii critice”, II, Ediţie alcătuită şi comentată de Horia Bratu, Editura de Stat pentru Literatură şi artă) şi descopăr următorul pasaj:

„Natura intră ca element constitutiv în multe din poeziile lui Coşbuc şi peste tot e zugrăvită cu aceeaşi fineţă şi putere şi ocupă de multe ori planul întâi, acolo unde ar fi trebuit să-l ocupe pe-al doilea.

În admirabila poezie La Paşti, Paştile par a fi tot atât o sărbătoare a naturii ca şi a oamenilor. Când creştinii se întâlnesc în cale:

Îşi zic Hristos a înviat!

Şi râde-atâta sărbătoare

Din chipul lor cel ars de soare.

Acest simţământ sfânt de sărbătoare, această mulţumire şi bucurie par a fi produse tot atât de învierea lui Hristos, cât şi de învierea naturii şi câteodată pare că învierea lui Hristos şi învierea naturii se simbolizează una pe alta.”

Aş face doar două observaţii. Prima ar fi că e, oarecum, de mirare că, în 1956, în locul acestui pasaj n-au apărut croşete (aşa cum se întâmplă în cazul lui Ion Ghica, tipărit la aceeaşi editură şi în aceeaşi colecţie – „Clasicii români” – , ori de câte ori vine vorba de ruşi sau de evrei). A doua ar fi că aproape treizeci de ani mai târziu (am în faţă o ediţie de masă realizată de Valentin Taşcu la Editura Dacia din Cluj-Napoca, în 1984) poezia „De Paşti” nu se află în sumar!!! Poate şi pentru că, „având destinaţie şcolară” ediţia (care-o reproduce selectiv pe cea în două volume de la Cartea românească din 1982 – pe care n-o am la îndemână acum, spre căuta titlul la sumar) îşi propune să reţină „acele texte cu valoare estetică şi educativă mai pronunţată”. Şi cum componenta ateistă a educaţiei era nelipsită…

Cât despre Gherea, în afara erorii fundamentale de a-l socoti pe poet un ţăran trecut prin cultură şi de a-i citi poezia ca atare, şi în afara unor consideraţii de un cert umor involuntar (mă rog, din perspectiva contemporană vorbind), el face şi multe observaţii juste, fiind, în fond, primul interpret de substanţă al poetului – după care vor veni, târziu, schimbând perspectiva înţelegerii, Vladimir Streinu, G. Călinescu, Petru Poantă, dar şi N. Manolescu (în capitolul dedicat poetului în „Istoria critică…”).

Iată, mai jos, poezia în discuţie:

 

 

La Paşti

 

Prin pomi e ciripit şi cânt,

Văzduhu-i plin de-un roşu soare,

Şi salciile-n albă floare –

E pace-n cer şi pe pământ.

Răsuflul cald al primăverii

Adus-a zilele-nvierii.

 

Şi cât e de frumos în sat!

Creştinii vin tăcuţi din vale

Şi doi de se-ntâlnesc în cale

Îşi zic: Hristos a înviat!

Şi râde-atâta sărbătoare

Din chipul lor cel ars de soare.

 

Şi-un vânt de-abia clătinitor

Şopteşte din văzduh cuvinte:

E glasul celor din morminte,

E zgomotul zburării lor!

Şi pomii frunţile-şi scoboară

Că Duhul Sfânt prin aer zboară.

 

E linişte. Şi din altar

Cântarea-n stihuri repetate

Departe până-n văi străbate –

Şi clopotele cântă rar:

Ah, Doamne! Să le-auzi din vale

Cum râd a drag şi plâng a jale!

 

Biserica, pe deal mai sus,

E plină astăzi de lumină,

Că-ntreaga lume este plină

De-acelaşi gând, din cer adus:

În fapta noastră ni e soartea

Şi viaţa este tot, nu moartea.

 

Pe deal se suie-ncetişor

Neveste tinere şi fete,

Bătrâni cu iarna vieţii-n plete;

Şi-ncet, în urma tuturor,

Vezi şovăind câte-o bătrână

Cu micul ei nepot de mână.

 

Ah, iar în minte mi-ai venit

Tu, mama micilor copile!

Eu ştiu că şi-n aceste zile

Tu plângi pe-al tău copil dorit!

La zâmbet cerul azi ne cheamă

Sunt Paştile! Nu plânge, mamă!

 

1894

Armonia contrariilor

imagesthumbnail

Nu ştiam, în perioada studiilor universitare, urmate la Filologia bucureşteană în cel de-al doilea lustru al deceniului al şaptelea, că voi ajunge să predau româna în orăşelul în care, în perioada interbelică, profesaseră tinerii Şerban Cioculescu şi Vladimir Streinu. Adevărul e că, luptându-mă de unul singur cu tentativele de îndoctrinare venite dinspre profesorii mei de liceu, mai prizonieri ca mine ai manualelor dogmatice, nici nu aflasem despre perioada lor găeşteană înainte ca Şerban Cioculescu, abia venit de la Institutul piteştean,  unde i se permisese un soi de carantină, să păşească în Amfiteatrul Odobescu, împreună cu aura lui de reprezentant al criticii interbelice, spre a-i dezvălui seriei din care făceam parte  subtilităţile şi farmecul literaturii vechi. De fapt,  profesorul însuşi, auzind unde am terminat liceul, m-a pus pentru prima dată în temă, fără a intra în detalii, cu privire la experienţa sa din glodosul târg de pe Răstoacă al deceniilor trei-patru, pe care avea s-o fixeze şi în acele târzii Amintiri. Despre Vladimir Streinu, prietenul său de-o viaţă, nu mi-a vorbit atunci, amănuntele având să le aflu singur. În orice caz, cucerit de farmecul erudiţiei pe care-o etala, dar şi de umorul de mare savoare intelectuală, am ratat, în anul al V-lea, şansa de a-l cunoaşte mai îndeaproape şi pe cel de-al doilea mare fost găeştean, pe care doar l-am văzut, de câteva ori, trecând pe holurile facultăţii, însoţit de şoaptele admirative ale studenţilor. Devenit profesor onorific, Vladimir Streinu susţinea un curs special de Estetica poeziei, la care aş fi putut să mă înscriu, doar că am optat pentru cel având ca temă literatura biografică, susţinut de către Şerban Cioculescu. Şi n-am avut a regreta mai târziu decât că nu l-am putut asculta şi pe celălalt.

Născuţi în 1902, unul la sfârşitul primăverii, pe 23 mai, iar celălalt la începutul toamnei, pe 7 septembrie, cei doi  ofereau ochiului imagini opuse. Nu mai eram inocent, ca atunci când l-am văzut pentru prima oară pe Cioculescu, bucureştean par excellence, specialist impregnat de Caragiale. Auzisem de cognomenul Făt-Frumos din Teiu, iar posesorul lui, văzut doar în treacăt, mai purta cu sine atât distincţia, cât şi aerul vag visător, parcă extramundan. În schimb, Cioculescu, care nu se schimbase deloc în cinci ani, oferea aceeaşi prezenţă a unui ins vioi şi foarte bine fixat în real, cu zâmbetu-i ambiguu sub mustăcioara abia încărunţită şi necomplexat de statura-i deloc impozantă. Privirea lui Vladimir Streinu luneca pe lângă spectatori, pierdută undeva, poate în acea imagine a himerei despre care le va vorbi studenţilor săi înainte de moarte. A lui Cioculescu, dimpotrivă, te fixa vesel, curios sau ironic. Pe unul îl ascultasem la cursul din primul an de facultate, celuilalt îi citisem o bună parte a primelor două volume de Pagini de critică literară, totuşi, pentru moment, mai curând intuiam ceea ce peste câtva timp aveam să înţeleg mai în profunzime: că cei doi  aveau, fiecare, chipul propriei opere. Visătorul era speculativ şi plin de fantezie, pragmaticul ironic era precis şi foarte aplicat pe text. Şi polemica le era diferită, deşi la fel de acerbă. Vizând interpretarea la unul şi faptul scriptic la celălalt. Apoi, unul fascinat până-n ultima clipă de fantasma poeziei, celălalt rezervat şi zâmbitor, deşi priceput în materie. Poate că chipul lor diferit de a înţelege şi oficia critica este relevat cel mai sugestiv de felul în care îl privesc pe Arghezi. Şerban Cioculescu, pe fondul unei admiraţii evidente, ne introduce în secretul poeticii, încercând să clarifice prin demontarea încrezătoare a mecanismului. Vladimir Streinu face acelaşi lucru, dar până la urmă, cu tot mecanismul poemului în faţă, admite că rămâne „un duh inanalizabil”, care-l umileşte.

Iar dacă asemenea deosebiri de esenţă n-au stat în calea prieteniei celor doi, este şi pentru că niciunul dintre ei n-a trădat literatura şi nu s-a îndoit vreo clipă de ea. De altfel, trecuţi prin momente de grea restrişte (pentru Streinu şi mai îndelungate şi mai teribile), amândoi şi-au reluat, îndată ce a fost posibil, fără să se lamenteze ori să se victimizeze, discursul de parcă el fusese întrerupt doar cu o zi înainte! Probă de demnitate greu de găsit în zilele noastre!

(Litere, nr. 5/ 194, mai 2016)